Nora

aseară am cunoscut-o pe Nora Iuga, la club A, la cafeneaua critică.

deşi amfitrionul bogdan lefter, critic literar, se tot chinuia să smulgă fapte de istorie literară, de era să ne ducem cu toţii pe câmpii, doamna Nora a reuşit să facă atmosferă, cu o graţie desăvârşită.

iată câteva afirmaţii pe care le-am reţinut:

• îmi plac bisericile pentru arhitectura lor, însă eu în ultima vreme mă rog la munţi.
• mi-a plăcut toată viaţa să fiu altfel, să şochez.
• nu-mi place deloc feminismul, am iubit toată viaţa bărbaţii.
• inspiraţia este pentru mine o stare subfebrilă care mă-ndeamnă să scriu. eu nu fac nimic, nu mă opun. n-am nici un drept s-o fac.
• prima mea poezie adevărată s-a născut într-o zi când m-am trezit şi-am văzut pe divanul lângă care stăteam o cuvertură cu păuni. am scris poezia. un sexagenar mi-a spus apoi că poezia e onirică.
• l-am cunoscut pe monciu-sudinski, era un om minunat!

apatia ca mod de viaţă. bartleby

dacă n-ar fi fost gilles deleuze care s-o folosească drept pretext filozofic – chiar, ar trebui făcută o istorie literară a dezanonimărilor: baudelaire pe poe, foucault pe borges etc. – povestea ar fi rămas modestă, deşi fineţea psihologică mi s-a părut stupefiantă pentru acele vremuri (1853).

ei bine, dacă nu ştiţi acţiunea, nu e mare lucru: un avocat îşi angajează un copist, care de la un moment dat nu mai face nimic şi răspunde numai cu aş prefera să mă abţin (I would prefer not to).

mulţi au pornit de la personaj, căutând în atitudinea lui ceva extrem de modern, un prototip; mie însă mi se pare una ştearsă, sterilă, într-o oarecare măsură tragică: nu are nimic – nici exuberanţa afirmării, nici revolta negării.
în schimb, avocatul/povestitorul le are pe amândouă.

pornind de la ultima propoziţie a nuvelei „vai ţie, omenire!”, povestitorul deplânge societatea care a produs aşa ceva, care a ridicat zidurile la umbra cărora se ascunde ciudatul. şi, ca exponent al acestei omeniri, avocatul se frământă. nu ştie ce să facă, se zbate între revoltă şi indiferenţă, datorie socială şi conştiinţă creştină, între raţiune şi milă. de aceea eu "ţin" cu avocatul.

nu, nu văd un exemplu în Bartleby, un model de „atitudine” – chiar politică – în faţa societăţii celei crude şi nedrepte, o pre-deconstrucţie incorporată; ci mă identific pe deplin cu avocatul povestitor. şi cu melville.

şi pot să nu am dreptate. cine are oare dreptate când e vorba de literatură?

Hermann Melville, Bartleby, Ed. Humanitas, Buc, 2007, 109 p., traducere Petre Solomon

nuvela e accesibilă online (în engleză) aici. alte opinii: 1, 2, 3, 4 şi 5.

summa theologica în româneşte

începerea traducerii operei capitale a lui toma d'aquino mai demult, la prestigioasa editură ştiinţifică s-a oprit la primul volum, despre Dumnezeu, în traducerea lui gheorghe sterpu şi paul găleşanu.

aflu însă că la polirom, medievistul clujean alexandru baumgarten - care deja conduce aici colecţia biblioteca medievală reîncepe, împreună cu un colectiv de traducători, o nouă traducere.

le urez finalizarea proiectului, mai ales că e vorba de o aşa operă măreaţă.

păi să vedeţi!

este clar că şi după această carte voi vedea altfel tablourile impresioniştilor şi nu numai.

cine este autorul?
victor ieronim stoichiţă e un mare cercetător în arte vizuale – a fost elev şi la şcoala de la păltiniş –, doctorat la paris, profesor pe la harvard – tot tacâmul academic visat de neaoşii noştri.
ei bine, în acest volumaş îşi propune să dovedească că în tablourile lor, impresioniştii au avut ca temă meditaţia asupra actului de a vedea. "impresionismul 'gândeşte privirea' cu o voinţă de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiţiei, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiţia. această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseşi limitele vederii şi ale picturii."

primul eseu porneşte de la tabloul lui manet, Calea ferată, în care nu e nici o cale ferată. unde să te uiţi, ca privitor, la femeie, la cartea ei, sau la fetiţa ce străvede prin grilaj şi fum? vrea să ne spună ceva manet? e el un gânditor sau e doar un zugrav? victor ieronim stoichiţă ne explică, citând uimitor (şi) din zola şi baudelaire.

al doilea tablou analizat a al lui gustave caillebotte, Interior.
ce e cu femeia care se uită pe/prin geam, apoi prin grilaj, vede aerul – vorba lui radu petrescu – dincolo de un alt grilaj, geam etc.? ce scriu literele de sus? şi prin toate aceste obstacole, autorul porneşte să povestească o întreagă aventură impresionistă.

apoi, cum se raportau degas şi manet faţă de tablou? erau voyeuri sau participanţi activi? dar noi, noi cum ne raportăm la tablou? vedem şi noi ca şi ei?

Victor Ieronim Stoichiţă, Vezi?, Ed. Humanitas, Buc., 2007, 112 p., trad. colectiv

premiile muşat (sau observator cultural)

pentru că tot timpul scriitorii trebuie preţuiţi, şi pentru că premiile trebuiau să poarte un nume, s-au numit premiile pentru literatură observator cultural pe 2008 sau – cum însuşi unul dintre premiaţi a afirmat-o – premiile Familiei muşat.

cu aparenţă de exclusivism, în fastuoasa sală a odeonului, evenimentul s-a bucurat de participarea multor figuri ale literaturii, de la mircea horia simionescu, livius ciocârlie şi mircea martin, până la daniel bănulescu şi filip florian.

evident, orice premiu e contestabil şi nu comentez de ce m-am bucurat c-au luat premii simpaticii iulian costache şi livius ciocârlie – şi eu i-aş fi premiat – sau de ce nu m-am bucurat că nu au luat premii filip florian sau nicolae manolescu (toate premiile aici). nu. însă când premiul opera omnia „gheorghe crăciun” – de 6000 lei (închipuiţi-vă ce s-a scos!) – l-au acordat lui norman manea, atunci cad răpus. şi nu pentru că manea e un scriitor cu talent, dar absolut mediocru – n-am auzit cititor român care-a avut răbdarea să-l citească să zică altfel (apropo, îl desfid pe acela ce zice altfel) –, ci pentru că urmează lui mircea horia simionescu şi mircea ivăescu, două uriaşe pietre de hotar ale literaturii române. măcar să-l fi dat lui breban, sau bălăiţă, sau paul cornea... dar “este firesc ca un scriitor pe care-l premiază instituţiile din străinătate să primească un premiu şi din partea unei instituţii româneşti”, a motivat carmen muşat alegerea. aha.

în fine, poate dacă domnul şi doamna goe ai Familiei muşat ar fi făcut mai puţină gălăgie; dacă actorul marius manole ar fi lăsat-o mai moale cu patosul cabotin; dacă n-ar fost obstinaţia unora de a părea ceva de bonton – ar fi fost un eveniment excelent. ...dar sunt cârcotaş.

viitorul va fi, desigur, mai roz şi cu aceste premii.

p.s.: îi mulţumesc ionucăi, fără de care participarea mea n-ar fi fost posibilă.

dac-aş fi scriitor...

... aş vrea să păţesc ca paul varjak/george peppard: