două chestii eliadeşti

unu
de când m-am mutat în bucureşti şi-am început să-ntâlnesc ceva celebrităţi, când să intru-n vorbă, m-apuca sfiala şi rămâneam deoparte încurcat, gândind că cine-s eu să-i deranjez, să-i las pe oameni în pace, să nu le par vreun freak – deşi tare-mi doream măcar să-i felicit scurt.
şi-mi venea un articol de-al lui eliade din oceanografie, din care nu mai reţineam mare lucru, dar care era despre:

el povesteşte că la un geniu vine o americancă, mare fană, călătorind 40 de zile ca să stea numai zece minute să asculte cu sfinţenie tot ce-i spune maestrul. în vremea asta ea se tot scuză că-i răpeşte timpul preţios: ea credea, spune eliade – cum credem noi toţi, noi, ceştilalţi – că maestrul îşi consumă timpul creând, scriind sau meditând. când m-am întors din nou în camera lui, l-am găsit scărpinându-se pe picioare cu o imensă voluptate. mi-a spus, ce oameni interesanţi, americanii ăştia! apoi şi-a reluat romanul, inevitabilul roman de edgar wallace. în acea seară a fost la cinematograf.

„Omul acesta era şi este într-adevăr mare. Totuşi nu trebuie să exagerăm; să nu credem că asemenea oameni sunt imateriali, că un geniu nu are nevoie de cele mai mediocre bucurii, de cele maimplate disctracţii. De aceea m-am adresat întotdeauna oamnilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare obrăznicie. Îmi închipuiam că timpul pe care l-il răpesc eu nu era destinat operei lor geniale, ci, poate, scărpinatului pe picioare…” (Oceanografie, p.75)

doi
„Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei de la universitate m-a întrebat odată de ce scriu şi de ce public „atât de tânăr”; că ar trebui să mă coc, să aştept nu ştiu câţi ani (mi se pare vreo douăzeci), că o să-mi pară rău mai târziu etc. la care eu am răspuns simplu: Domnule profesor, poate că peste zece ani mor. Şi acesta e adevărul… Pentru că suntem îndemnaţi să creştem, suntem ursiţi să ne schimbăm, şi ceea ce aş putea gândi la douăzeci de ani (şi care în sine, are desigur o valoare – dacă nu judecăm prin „stil”) fără îndoială că nu mai pot gândi la patruzeci. Nu mai pot pentru simplul motiv că tânărul a murit demult în mine, ca să las locul altui ins, mai matur şi mai potolit.” (Oceanografie, p.37)

Mircea Eliade, Oceanografie, în Drumul spre centru, antologie de A. Pleşu şi G. Liiceanu, Ed. Univers, Buc.1991

argoticul poeţilor

aseară, după ce-am participat - din nou - la o întâlnire publică a rubik-ilor la poeticile cotidianului (e formidabil cum se promovează copiii ăştia, o spun încă o dată), am mers cu ei la expirat unde cristi neagoe a citit unui flashmob un text de 12 capitole în limbaj de cartier. a intrat bine în rolul bro-ului, dar ascultând atât de mult de muie, pulă, craci împreună cu (sic!) fragmente din proust (în franceză!) - am plecat de-acolo cu senzaţia ca textul a fost cam naşpa.
*
s-a vorbit şi de vakulovski şi de poezia asta:


Inima frântă a lui Vakulovski
de Alexandru Vakulovski (2005)

Sunt român. cu o mică precizare. basarabean. de multe
ori sunt întrebat: eşti român sau basarabean? prima
oară râzi, a doua oară râzi, apoi începe să te sece.

sunt român, în pula mea, cam aşa ceva.

trăiesc în România. în fiecare an trebuie să merg la
poliţie să-mi vizitez legitimaţia de şedere temporară.
mi se dă cu degetul în cap şi mi se spune de fiecare
dată: străin, străin, străin. străin, blea. şi am
început să mă simt străin.

fratele meu are cetăţenie românească. a primit-o pe la
30 de ani. la 30 de ani a devenit român. eu trebuie să
mai cresc. să merit să fiu ceea ce sunt. deocamdată îi
zic lui mihai fratele meu de peste Prut.

iubita mea e româncă. de fapt ar trebui să scriu
româncă-româncă sau măcar româncă-algeriancă. ea va
purta o parte a medalionului, eu alta. şi vom face
unirea.iar şi iar.

sunt un fel de român, în pula mea. gata.

Nora

aseară am cunoscut-o pe Nora Iuga, la club A, la cafeneaua critică.

deşi amfitrionul bogdan lefter, critic literar, se tot chinuia să smulgă fapte de istorie literară, de era să ne ducem cu toţii pe câmpii, doamna Nora a reuşit să facă atmosferă, cu o graţie desăvârşită.

iată câteva afirmaţii pe care le-am reţinut:

• îmi plac bisericile pentru arhitectura lor, însă eu în ultima vreme mă rog la munţi.
• mi-a plăcut toată viaţa să fiu altfel, să şochez.
• nu-mi place deloc feminismul, am iubit toată viaţa bărbaţii.
• inspiraţia este pentru mine o stare subfebrilă care mă-ndeamnă să scriu. eu nu fac nimic, nu mă opun. n-am nici un drept s-o fac.
• prima mea poezie adevărată s-a născut într-o zi când m-am trezit şi-am văzut pe divanul lângă care stăteam o cuvertură cu păuni. am scris poezia. un sexagenar mi-a spus apoi că poezia e onirică.
• l-am cunoscut pe monciu-sudinski, era un om minunat!

apatia ca mod de viaţă. bartleby

dacă n-ar fi fost gilles deleuze care s-o folosească drept pretext filozofic – chiar, ar trebui făcută o istorie literară a dezanonimărilor: baudelaire pe poe, foucault pe borges etc. – povestea ar fi rămas modestă, deşi fineţea psihologică mi s-a părut stupefiantă pentru acele vremuri (1853).

ei bine, dacă nu ştiţi acţiunea, nu e mare lucru: un avocat îşi angajează un copist, care de la un moment dat nu mai face nimic şi răspunde numai cu aş prefera să mă abţin (I would prefer not to).

mulţi au pornit de la personaj, căutând în atitudinea lui ceva extrem de modern, un prototip; mie însă mi se pare una ştearsă, sterilă, într-o oarecare măsură tragică: nu are nimic – nici exuberanţa afirmării, nici revolta negării.
în schimb, avocatul/povestitorul le are pe amândouă.

pornind de la ultima propoziţie a nuvelei „vai ţie, omenire!”, povestitorul deplânge societatea care a produs aşa ceva, care a ridicat zidurile la umbra cărora se ascunde ciudatul. şi, ca exponent al acestei omeniri, avocatul se frământă. nu ştie ce să facă, se zbate între revoltă şi indiferenţă, datorie socială şi conştiinţă creştină, între raţiune şi milă. de aceea eu "ţin" cu avocatul.

nu, nu văd un exemplu în Bartleby, un model de „atitudine” – chiar politică – în faţa societăţii celei crude şi nedrepte, o pre-deconstrucţie incorporată; ci mă identific pe deplin cu avocatul povestitor. şi cu melville.

şi pot să nu am dreptate. cine are oare dreptate când e vorba de literatură?

Hermann Melville, Bartleby, Ed. Humanitas, Buc, 2007, 109 p., traducere Petre Solomon

nuvela e accesibilă online (în engleză) aici. alte opinii: 1, 2, 3, 4 şi 5.

summa theologica în româneşte

începerea traducerii operei capitale a lui toma d'aquino mai demult, la prestigioasa editură ştiinţifică s-a oprit la primul volum, despre Dumnezeu, în traducerea lui gheorghe sterpu şi paul găleşanu.

aflu însă că la polirom, medievistul clujean alexandru baumgarten - care deja conduce aici colecţia biblioteca medievală reîncepe, împreună cu un colectiv de traducători, o nouă traducere.

le urez finalizarea proiectului, mai ales că e vorba de o aşa operă măreaţă.

păi să vedeţi!

este clar că şi după această carte voi vedea altfel tablourile impresioniştilor şi nu numai.

cine este autorul?
victor ieronim stoichiţă e un mare cercetător în arte vizuale – a fost elev şi la şcoala de la păltiniş –, doctorat la paris, profesor pe la harvard – tot tacâmul academic visat de neaoşii noştri.
ei bine, în acest volumaş îşi propune să dovedească că în tablourile lor, impresioniştii au avut ca temă meditaţia asupra actului de a vedea. "impresionismul 'gândeşte privirea' cu o voinţă de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiţiei, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiţia. această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseşi limitele vederii şi ale picturii."

primul eseu porneşte de la tabloul lui manet, Calea ferată, în care nu e nici o cale ferată. unde să te uiţi, ca privitor, la femeie, la cartea ei, sau la fetiţa ce străvede prin grilaj şi fum? vrea să ne spună ceva manet? e el un gânditor sau e doar un zugrav? victor ieronim stoichiţă ne explică, citând uimitor (şi) din zola şi baudelaire.

al doilea tablou analizat a al lui gustave caillebotte, Interior.
ce e cu femeia care se uită pe/prin geam, apoi prin grilaj, vede aerul – vorba lui radu petrescu – dincolo de un alt grilaj, geam etc.? ce scriu literele de sus? şi prin toate aceste obstacole, autorul porneşte să povestească o întreagă aventură impresionistă.

apoi, cum se raportau degas şi manet faţă de tablou? erau voyeuri sau participanţi activi? dar noi, noi cum ne raportăm la tablou? vedem şi noi ca şi ei?

Victor Ieronim Stoichiţă, Vezi?, Ed. Humanitas, Buc., 2007, 112 p., trad. colectiv