concurs mare concurs

"Cum să îmi imaginez eu o viaţă mai frumoasă: Aş vrea să nu fie nici frig nici prea cald. Să adie întruna un vânt căldicel, câteodată să fie şi furtună ca să trebuiească să te ghemuieşti. Automobilele să dispară. Casele să fie roşii, tufişurile de aur. Să le ştim pe toate şi să nu mai avem nevoie să învăţăm nimic. Să locuim pe insule. Pe străzi, maşinile să fie deschise şi să ne putem urca în ele când suntem obosiţi. Dar n-am fi niciodată obosiţi. Maşinile n-ar fi proprietatea cuiva anume. Seara ne-am putea culca foarte târziu. Am adormi acolo unde ne-am afla fiecare. N-ar ploua niciodată. Din toţi prietenii să fie câte patru, iar oamenii pe care nu-i cunoaştem ar dispărea. Tot ce nu cunoaştem ar dispărea."
rândurile de mai sus îi aparţin unui copil care scrie acasă, alături de mama sa.

cel care ghiceşte la începutul cărui roman este fragmentul de mai sus (titlul şi autorul romanului), va primi drept premiu, prin poştă sau personal (bucureşti), orice carte - la alegere - dintre cele despre care am scris pe blog în toţi aceşti ani.
aştept răspunsul - timp de o săptămână - în comentarii sau - pentru cei timizi :( pe mail sau sms.
indiciu - autorul este contemporan (clasic, oarecum).
indiciul 2 - autorul nu este român.

binevoitoarele sau educaţia ne-sentimentală

noroc că e ficţiune.
altfel, dacă nu-mi tot repetam asta în gând, nu puteam trece mai departe. carnagii peste carnagii apocaliptice, având ca pre-text al doilea război mondial.

şi o termin cu impresia – în sens impresionist – că e o carte mare. deşi nemţii au numit-o holocaust porno, un englez, holocaust kitsch, pentru francezi e o carte mare, i-au dat goncourt-ul şi marele premiu al academiei franceze.

de ce asta?
nu pentru că autorul e un american, că are origine evreiască, că e extraordinar de bine documentat, nu. ci pentru că, printre pagini banale în care militarii stau ce stau şi mai pun de-un omor evreiesc, littell are fragmente minunate. demne de flaubert – şi numai prin echivocul moral, amoralismul ce seamănă cu cel din educaţia sentimentală – ci prin frază. fragmente excelente, demne chiar de Proust (poate nu întâmplător traducătorul cărţii a tradus recent şi Proust) – ia citiţi (naratorul are ca şi proust, înclinaţii homoerotice):

Noaptea, când te culci, te gândeşti la mine, poate că îţi atingi trupul, sânii gândindu-te la mine, îţi pui mâna între picioare gândindu-te la mine, poate că că te laşi pradă gândurilor despre mine, iar eu, eu nu iubesc decât o singură făptură, cea pe care, dintre toate fiinţele, nu o pot avea, cea înspre care gândul mă poartă totdeauna, părăsindu-mi mintea doar pentru a-mi pătrunde în oase, cea care va fi întotdeauna între lume şi mine şi prin urmare între tine şi mine, cea ale cărui sărutări îşi vor râde mereu de ale tale, cea a cărei căsătorie face ca niciodată să nu te pot lua de soţie decât pentru a încerca să simt ceea ce simte ea în căsnicie, cea a cărei existenţă face ca tu pentru mine să nu exişti pe deplin, iar în ce priveşte restul, pentru că şi restul există, prefer să mi se sfredelească curul de către băieţi necunoscuţi, plătiţi, dacă-i nevoie, asta mă apropie şi mai mult de ea, în felul meu, şi iubesc în mai mare măsură teama şi vidul şi sterilitatea gândului meu decât să mă arăt un om slab şi să cedez. (p.690)

acţiunea nu e grea – e povestea unui ofiţer german, Maximilian Aue, ce-şi rememorează anii de război, începând cu frontul de est, stalingrad, berlinul bombardat, ungaria, cu inserţii de viaţă privată – incest, matricid, depravare – totul într-o pasivitate a destinului demnă de vechii greci. numai că zeii de-atunci sunt înlocuiţi acum de nebunia şi de instinctele maselor. totul e apocaliptic, chiar dragostea e una bolnavă. e scos la iveală tot răul „amoral” al „civilizaţiei” (autorul a cronicărit prin balcani şi cecenia), cu sens terapeutic şi ontologic, desigur.

dar noroc că e ficţiune.
în fine, cartea nu e pentru acei mieluşei despre care spunea Nabokov, că citesc „in a spirit of Why did he have to write it? or Why should I read about maniacs?”, ci pentru aceia “wise, sensitive and stounch”.

altele despre roman, poate într-un post viitor… adică aici.

Jonathan Littell, Binevoitoarele, Ed. Rao, Buc. 2008, trad. Vasile Savin, 881 p.

ce se întâmplă cu acest blog?

STOP. este momentul să stau un puţin şi să întreb: unde am ajuns?

am pornit acest blog acum aproape doi ani, inspirat de luciat şi de white noise. îmi doream să scriu despre cărţi altfel, să fac ceva altfel. atât pentru mine - era o încercare în primul rând pentru mine - cât şi pentru alţii, câţiva, cu aceleaşi preocupări cu ale mele, să afle o oază frumoasă de relaxare şi împărtăşire, de seninătate şi bucurie.

apoi a venit traficul. m-am plâns la un moment dat undeva de faptul că, de cele mai multe ori, unii nu fac decât să reflecte tarele societăţii noastre postcomuniste, să işte cu orice preţ scandaluri, să împroaşte peste tot cu materii organice de guloare galbenă, în speranţa vreunei legitimităţi; că odată cu înmulţirea cititorilor, vine şi prostia, ameninţând să transforme totul într-o cloacă mizerabilă şi pestilenţială.

şi în mare parte a fost aşa. ce s-a-ntâmplat?

un blog bun, de gen, s-a închis. prima ceartă a început cândva, s-a continuat mai apoi şi s-a sfârşit ştim cum.

un alt blog „m-a scos” de pe listă. nu ştiu de ce, dar probabil că am fost asociat aprioric cu anti-teroriştii. n-am fost ferm, n-am luat partea cui trebuia, am permis comentariile "duşmanilor", lui isuciu - care de altfel promisese că nu mai intră -, lui alex leo şerban, care iată, continuă să comenteze.

credeam că, măcar pe blog, lumea e liberă, oricine poate să comenteze orice. până la un moment dar, aşa a şi fost. până când am simţit nevoia să şterg comentarii. îmi deschideam blogul, găseam în comentarii orice, numai chestii livreşti nu.

nu nu-mi şterg blogul. dar recunosc, sunt puţin supărat. din pricina lui. ceea ce multă vreme mi-a produs plăcere şi mari bucurii, acum mă întristează.

aşa că, dragi cititori, dacă nu vă interesează subiectele mele, vă rog eu, nu mai intraţi aici!
nu inventaţi voi subiecte, limitaţi-vă la citit, nu la comentat.

mergeţi la zoso şi la mircea badea! sau oriunde!

ps. de mâine, livreşti.

o cerere ciudată

am primit ieri o propunere de la o scriitoare - din care eu n-am citit pân-acum nimic - de-a posta pe blogul meu câteva fragmente scrise de ea. pentru că e ceva nou pentru mine şi nu am văzut pân-acum să se fi făcut aşa ceva - toată lumea postează doar "opere" proprii, m-am gândit să fac un sondaj (dreapta), apoi - poate - să experimentez.

aşadar, v-ar plăcea să citiţi pe acest blog proză scrisă de alţii?

evident, aşa cum i-am şi răspuns acestei scriitoare, singurul "criteriu" al postării este să-mi placă mie.

sancta simplicitas

nu ştiu să se fi publicat în româneşte corespondenţa lui gogol, ştiu că emil iordache anunţa o ediţie, dar n-a mai avut timp. aşa că am descoperind că editura moldovenească (deci românească) cartier va scoate un volum, din care revista altitudini a publicat în avanpremieră o scrisoare. am ales două fragmenţele. (cel de-al doilea se aseamănă c-o reţetă pentru blogări)


Dar să ştiţi că acesta e astăzi noul fel de a orbi al tuturor. Astăzi li se pare tuturora că ar putea face mult bine în locul multora, dar numai în locul lor nu pot face nimic. Aceasta-i pricina a toate răutăţile. Trebuie să stăm cu toţii să chibzuim la cum putem aduce binele în locul care suntem. Fiţi convinsă că nu în zadar Dumnezeu i-a încredinţat fiecăruia locul său, în care se află acum. Trebuie numai să privim cu mai multă grijă în jur.
*

Veniţi în societatea mondenă cu acele poveşti ale dumeavoastră, simple şi de suflet, care se revarsă cu atâta vervă şi naturaleţe când le istorisiţi într-un cerc de oameni apropiaţi ori de-ai casei, iar prin asta fiecare cuvinţel capătă strălucire, încât sufletul acelora care vă ascultă pare că ar gânguri ceva în limba îngerilor despre nu ştiu care fragedă pruncie a omului. Anume cu aceste poveşti pătrundeţi în societatea mondenă.

Nicolai Vasilievici Gogol, Către ...ia, în Pagini alese din scrisori către prieteni, trad. Igor Mocanu, fragmente publ. în revista altitudini, p.30-31

nu sunt colportor de mizerii

am aflat dimineaţă că luciat (alias terorista) s-a hotărât, după aproape 3 ani, să nu mai scrie pe blog.
sper să se răzgândească...

în ultima vreme asist cu supoare şi părere de rău la câteva dueluri între unii şi alţii – în legătură cu acest blog - isuciu, alex leo şerban şi alţii.
nu, nu vreau să iau partea unora în defavoarea altora, fiecare e liber să zică ce-o vrea.

dar pentru mine, blogul luciei a fost un model, determinându-mă de altfel să-mi fac şi eu unul. de asemenea, m-am bucurat când a devenit în scurt timp o referinţă pentru cei care nu se îndeletniceau cu această activitate, a cititului.
şi mi-a plăcut că a continuat să citească şi să posteze de-a lungul a trei ani, în stilul propriu, neschimbat.

ei bine, dincolo de toate aceasta, ceea ce mi-a scăpat a fost misterul identităţii autoarei. la un moment dat, am fost si eu ispitit, dar mi-am dat seama ca, pentru mine nu conteaza. nu şi pentru altii, care şi-au tot bătut capul să spargă "secretul", câutând niscaiva interese ascunse.

până azi, cand am fost făcut colportor de mizerii – eu eram doar ironic – nu mi-am dat seama de "miza" acestui secret, chiar şi pentru autoarea însăşi.

de va continua să posteze sau nu, şi indiferent cum mă va mai gratula, eu tot o voi citi cu plăcere.