15 aprilie 2009
concurs mare concurs - indiciul 5
ref. concurs, indiciul 5 - romanul este este despre o femeie (are acest substantiv în titlu) şi a fost publicat la noi împreună cu un alt roman celebru al autorului. titlul romanului din care e fragmentul nu figurează pe copertă.
14 aprilie 2009
concurs mare concurs - indiciul 4
ref. concurs, indiciul 4 - scriitorul se ocupă şi cu cinematografia - e scenarist, regizor, chiar actor.
omul problemă/den brysomme mannen/the bothersome man
film norvegian din 2006.un om – andreas – se sinucide şi ajunge pe un alt tărâm – aşa am înţeles eu. în paradis. care înseamnă o lume curată, aseptică, în care oamenii sunt „fericiţi”: merg la muncă, se acuplează (scenele de sex sunt delicioase!), merg la bar dar nu se îmbată, mănâncă dar nu degustă, beau dar nu se-mbată, totul este ok, chiar prea ok. doar e paradisul. fără durere, fără emoţie, fără copii, fără probleme, fără.
dar andreas vrea altceva, vrea probleme. iar filmul începe să miroasă. în fine, a plăcintă, şi la plăcinte înainte.... printr-o breşă din această lume perfectă (nu există perfecţiune, trebuie să existe o breşă, iar cineva trebuie s-o găsească), enfin, plăcinta e simbolul emoţiei primare bla-bla.
prima parte a filmului, ironică, e faină, şi nu ştiu de ce, m-a dus cu gândul la harms. (a, era să uit, şi muzica e faină).
dar apoi încep şi câteva orori holywoodiene: ceva eviscerări, carnagii etc. ceea ce strică filmul. finalul iar, nu mi-a plăcut.
iaca trailerul:
13 aprilie 2009
tot binevoitoarele...
urmare de aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.
de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.
un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)
rezumatul cărţii, aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.
de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.
un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)
rezumatul cărţii, aici.
12 aprilie 2009
între luciat şi isuciu, eu am ales cartea. ordine de idei
domnule isuciu, mă gândeam să nu-ţi răspund la comentariul de mai jos, cum nu i-am răspuns nici teroristei direct, deşi m-am apărat şi eu în felul meu când nu m-am simţit confortabil; şi chiar vroiam să nu mai discut despre aşa-zisul "scandal" teroristo-blogosferico-cultural. dar iată, după câteva zile de gândire, m-am răzgândit.
nu ştiu ce te-a determinat să te "răzbuni" pe autorul asumat fictiv al unui blog care scria despre cărţi în legea lui, tu continuând obsesiv să înlocuieşti părerile tale despre cărţi cu pastişe, pamflete şi detectivisme mirobolante; cum nu ştiu ce a determinat-o pe luciat, în urma "deconspirării" tale rocamboleşti, să renunţe dintr-o dată, deşi afirmase deseori că nu-i pasă de tine; şi nu înţeleg "tragedia" iscată din asta, într-un mediu "virtual" ce favorizează prin natura lui speculaţiile, îndrăzneala şi lipsa unei deontologii, ce începe cu lipsa de răspundere - prin anonimat - faţă de cele scrise.
da, sunt de acord cu alex leo şerban, cultura nu se face pe blog, dar adaog că blogul îi poate fi un sprijin viguros aşa că, dacă un singur cititor a pus mâna pe o carte datorită celor ce scriu aici, "salvându-se" cultural, am o mare bucurie, într-o lume în care "criticii" se ascund prin universităţi şi reviste elitiste cu ştaif, în care recomandările se fac prin reclame publicitare plătite; în care - ca întotdeauna - adevărata cultură e cerşetoare, nu însă şi manelizarea, becalizarea şi danvoiculizarea.
iar dacă luciat - indiferent că era cărtărescu, liiceanu, nicolae manolescu sau eminescu însuşi (un elev spunea că dac-ar fi trăit azi, eminescu ar fi avut cu siguranţă blog) - a făcut măcar pe cineva să citească o carte, tu ai contribuit ca lucrul acesta să nu se mai întâmple.
da, eşti liber să citeşti ce scriu, eşti liber să comentezi (la subiect) ca orişicare, anonim sau nu, dacă ai ceva a spune - e condiţia (incredibilă!) a blogului.
iar eu voi continua să postez aşa cum am început, dorindu-mi să nu mai şterg comentarii şi să nu mă mai întristez, ci să tot am bucurii, să cunosc oameni frumoşi, aşa cum s-a-ntâmplat până de curând.
nu ştiu ce te-a determinat să te "răzbuni" pe autorul asumat fictiv al unui blog care scria despre cărţi în legea lui, tu continuând obsesiv să înlocuieşti părerile tale despre cărţi cu pastişe, pamflete şi detectivisme mirobolante; cum nu ştiu ce a determinat-o pe luciat, în urma "deconspirării" tale rocamboleşti, să renunţe dintr-o dată, deşi afirmase deseori că nu-i pasă de tine; şi nu înţeleg "tragedia" iscată din asta, într-un mediu "virtual" ce favorizează prin natura lui speculaţiile, îndrăzneala şi lipsa unei deontologii, ce începe cu lipsa de răspundere - prin anonimat - faţă de cele scrise.
da, sunt de acord cu alex leo şerban, cultura nu se face pe blog, dar adaog că blogul îi poate fi un sprijin viguros aşa că, dacă un singur cititor a pus mâna pe o carte datorită celor ce scriu aici, "salvându-se" cultural, am o mare bucurie, într-o lume în care "criticii" se ascund prin universităţi şi reviste elitiste cu ştaif, în care recomandările se fac prin reclame publicitare plătite; în care - ca întotdeauna - adevărata cultură e cerşetoare, nu însă şi manelizarea, becalizarea şi danvoiculizarea.
iar dacă luciat - indiferent că era cărtărescu, liiceanu, nicolae manolescu sau eminescu însuşi (un elev spunea că dac-ar fi trăit azi, eminescu ar fi avut cu siguranţă blog) - a făcut măcar pe cineva să citească o carte, tu ai contribuit ca lucrul acesta să nu se mai întâmple.
da, eşti liber să citeşti ce scriu, eşti liber să comentezi (la subiect) ca orişicare, anonim sau nu, dacă ai ceva a spune - e condiţia (incredibilă!) a blogului.
iar eu voi continua să postez aşa cum am început, dorindu-mi să nu mai şterg comentarii şi să nu mă mai întristez, ci să tot am bucurii, să cunosc oameni frumoşi, aşa cum s-a-ntâmplat până de curând.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
