matei iliescu, omul care vede aerul

marin preda:
- domnule, până să se întâmple ceva...trec atâtea pagini, atâtea pagini.”
radu petrescu:
- domnu' preda, da’ chiar aşa, după două pagini s-o şi iubească, să se şi culce cu aceea? prea repede!

asta despre al doilea roman-românesc-capodoperă pe care-l întâlnesc recent, după oameni şi umbre, glasuri, tăceri.

romanul matei iliescu e scris de către radu petrescu în 20 de ani. cu chemare şi grijă, rebreaniceşte, cu conştiinţa unei opere bine făcute, nu prea obişnuită pre la noi –
un tânăr, matei iliescu, vine din bucureşti în N., iar din omida bucureşteană devine fluture provincial la lumina dragostei faţă de o doamnă Bovary băştinaşă, dora. e un tânăr norocos, orăşelul e un loc „la capătul lumii, dincolo de lume, e golul, pustiul, tărâmul celălalt, invizibilul”. e un tărâm de poveste în care matei se rupe de uman şi găseşte natura, cosmosul şi, evident, dragostea. trăieşte pur, sălbatic, dionisiac. şi radu petrescu îi umple viaţa – şi nouă la fel – cu imagini, cu sunete, cu culori, le transformă în impresii şi emoţii. influenţa lui flaubert – în stil – şi a lui proust – în amanunte – e evidentă.

aerul e un vast album, tăcerea e de fapt un vuiet foarte slab, ca o necurmată rostogolire de valuri calme pe nisip.

mi-a plăcut în carte prezenţa insinuantă şi mitologică a cosmicului, la fel ca-n legendele antice, în care eroul n-are o problemă în a vorbi cu luna, cu soarele, cu zeii înşişi. de pildă, afli că poţi zbura stând pe spate în iarbă – după un timp în care ţi-afunzi în cer ochii, simţi că eşti deasupra iar cerul, dedesubt.

- vezi aerul? o întrebă. - nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur. - eu îl văd... este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.

de fapt, care e lecţia lui radu petrescu – dincolo de una estetică? după mine, aceea că există un „dincolo” la îndemâna oricui, în jur, şi-aşteaptă să fie descoperit, doar să-ţi deschizi ochii şi sufletul.
marin preda cam are dreptate, în roman nu e tensiune, doar câteva rupturi temporale – acţiunea curge liniştit, prea liniştit, ca un fluviu curajos, săpător. perfecţiunea cărţii cam oboseşte . cele 500 de pagini te epuizează, trebuie să ai răbdare – lectura doar nu-i belfereală (deşi cartea putea fi foarte bine înjumătăţită, vizunea e clară şi după 20 de pagini...)

ps: cartea m-a făcut să regăsesc strada polonă (a lui herman şi soile), dar şi superbul parc ioanid.

radu petrescu, matei iliescu, ed a II-a, ed. eminescu, col, romanul de dragoste, 1973, 471 p
(cartea e retipărită acum la editura paralela 45.)

canetti...

jurnalism în estonia sovietică

Omul trăgea vârtos la măsea. Nevasta, normal, îl cicălea de dimineaţa până seara. Şi s-a hotărât e să se spânzure. Nu de tot, ci fictiv. Pe scurt, s-o îmbrobodească pe otravă. Nevasta a plecat la lucru. Iar el a agăţat bretelele de lustră, s-a legat de ele şi stă aşa, atârnat. Aude paşi. Vine nevasta de la lucru. Omul îşi dă ochii peste cap. De sanchi, bineînţeles. Numai că nu era nevasta. Era o vecină de vreo optzeci de ani, venise cu o treabă ceva. Intră, omul – spânzurat... Bătrâna era de fier, nu alta. Nu numai că n-a leşinat... S-a dus lângă bărbat şi a început să-i cotrobăie prin buzunare. Da‘ el era gâdilicios. A început să râdă. Ei, până aici i-a fost bătrânei. A mierlit-o. Iar el stă agăţat. Nu se poate desface. Vine nevasta. Vede cum stă treaba. Baba e moartă, bărbatul, spânzurat. Nevasta ia telefonul, sună: „Vasia, la mine acasă e o mie şi una de nopţi... În schimb, acuma sunt liberă. Vino...” Da soţul îi spune „Ţi-l vin eu... Îi scot ochii bulangiului...” La faza asta, şi nevasta cedează. O mierleşte şi ea... (p.96)

e-o-ntâmplare din mai multe vărsate într-unul din capitolele – mai bine zis, povestiri – volumului compromisul al autorului ex-sovietic, serghei dovlatov (foto). acesta a scis cartea din exil, adică din america. mărturisesc că volumul începe prost, dar se dă iute pe brazdă.

gata, cred că v-aţi făcut o imagine. mie mi-a plăcut. doar e rus, nu?

serghei dovlatov, compromisul, ed. humanitas, buc, 2009, trad. (faină!) margareta şipoş, 206 p

de când n-aţi mai citit o prefaţă bună?

în spiritul schimbului de blog, postul meu de azi e aici.
comentariile, acolo :).

poveste din germania de est

thomas brussig (foto stanga jos)aparţine noului val de scriitori, născuţi în fosta RDG, care s-au impus cu vigoare în literatura germană actuală, ne informează coperta a patra a cărţii. aşa o fi, dar e important să spun că dacă de obicei se ecranizează o carte, în cazul aleii soarelui, s-a livrizat filmul.

se citeşte uşor, e scrisă alegru, despre adolescenţa în comunism, la graniţa cu capitalismul, ceva în genul prozei tinerilor de la noi, nu ştiu de ce, citind cartea, mă gândeam tot timpul la romanul lui ćosić, acesta din urmă mult mai izbutit, deşi şi romanul neamţului aste destul de amuzant, evident, personajele principale au alte vârste: prima dragoste, muzica celor de la rolling stones, tentaţia rdg-ului şi obsesia trecerii graniţei, lipsurile comuniste, ce mai, felul cum se trăia pe-atunci, e un roman bun, deşi nu excepţional, de citit foarte bine în tren. comercial, aş zice. dar bun!

Tilicaru e parşiv. Titeii bagă berilă la planctoane, câte două. Se mai trezeşte câte-un OSB şi urlă. Vreau să văd sonda! Mască pe figură! Asigură plutonul! Veteranul, şi el: Eşti berbec? Băi, sunteţi berbeci? Face conducere cu răcanii. NU se execută, trece la poziţia ghiocel. La FB-uri mă pricep. Păi da, şi trandafirii-ţi mută bornăul. Mai bagi câte-o săptămână balast de la oval. Ce să-i faci? Tilicarii au amereu’ cât ursu’ lui Berilă. Şi nu-I mai bine nici la diribău. Ce mai, Liba e gagica mea!
Rămăseseră cu toţii încremeniţi, tot ascultându-l. (p.113)

O jumătate de zi nu făcuse decât să ţină sub observaţie un punct de trecere a frontierei sovietice. În timpul acesta îi sărise în ochi unul dintre soldaţi, probabil cel mai fraier, din moment ce trebuia să cureţe cizmele tuturor celorlalţi: cincizeci de perechi de cizme soldăţeşti ruseşti aşezate în faţa barăcii... Lutz aşteptă până veni rândul fraierului la controlul de paşapoarte. Bineînţeles că Lutz nu avea toate hârtiile, iar fraierul, după ce răsfoi de câteva ori printre hârtii, se decise să nu-i dea voie să treacă. Însă Lutz făcu un asemenea scandal, încât cazul trebui rezolvat de superiorii fraierului – care fireşte că nu-i ţinură partea fraierului, pentru că un fraier nu poate avea dreptate din principiu. Aşa că, în timp ce Lutz traversa graniţa spre China, fraierul fu trecut la curăţarea latrinelor. (p.95)


thomas brussig, aleea soarelui, ed. humanitas, 2003, col. raftul întâi, trad. mara yvonne wagner, 150 p






iaca şi trailerul filmului:

thomas mann

e unul dintre nemţii cărora nouă, românilor, nu ne-ar plăcea defel, cică se scula cu noaptea-n cap şi se-apuca de scris, apoi îşi plimba câinele pe-afară, mânca, apoi corecta ce scria dimineaţa, iar după-amiaza şi seara socializa, vă închipuiţi c-avea vreme să scrie volume-ntregi de sute de pagini, nu trebuia să muncească, se căsătorise c-o fată cu zestre mare căreia i-a tot turnat copii, aşa că marile romane sunt de necitit la cât a lucrat la ele, pe cine n-a plictisit muntele vrăjit, dacă zice că nu, e un snob, ce să mai spun de doctor faustus, cu fraze pe pagini întregi, fi-su spunea că-n cultura umanistă, de pildă în cea filozofică, era un diletant, nu citise decât ceva platon, a citit don quijote târziu de tot, mă mir cum de scrisese despre-atâtea, probabil că ăsta i-a fost ţelul vieţii, şi i-a mers, dar pe mine nu ştiu ce m-a apucat pe la vreo 20 ani să m-apuc să citesc tot ce-a scris (tradus la noi), evident, m-am oprit la iosif şi fraţii săi, poate-l termin într-o zi, nu mi-am explicat niciodată succesul lui nebunesc, inclusiv nobelul, casa buddenbrook e şi ea de necitit, îl salvează povestirile, alea de bătrâneţe tare ironice, capetele schimbate, înşelata, ultimul roman neterminat, felix krull, poate şi micro-romanul alesul, dar cam atât, era prieten cu marii scriitori, cu einstein, cu preşedintele american care i-a dat cetăţenie, era chiar o conştiinţă a lumii apuse dinainte de război, mediatizat cât se poate pe vremea aia, dar lumea-l admira şi pe stalin atunci, aşa că...
în fine, asta este despre omul mann şi nu despre operă, care e într-adevăr mare...