farmecul ne-discret al anodinului

nu. nu pot spune că scriitoarea corina sabău nu ştie a scrie. că nu reuşeşte să extragă din faptele anodine familiale/familiare proză bună, cu ochii unei fetiţe de 12 ani, printr-un stil alegru, pertinent şi neobişnuit de firesc. probabil că dacă ar fi publicat ultimele 50 de pagini ale romanului blocul 29, apartamentul 1, într-o antologie, m-ar fi cuprins chiar entuziasmul.

şi mai e un motiv pentru care n-aş alege-o pe Nico "prietena mea cea mai bună" într-o compunere şcolară. teama că ceilalţi ar putea intui ceva din întâmplarea din scara blocului. cred că aveam până în şapte ani când m-a tras după peretele unde număram când ne jucam de-a v-aţi acunselea şi m-a cuprins cu ochii ei de chinezoaică. dintr-o singură mişcare şi-a ridicat rochia, o rochie galbenă, brodată pe piept cu toate culorile, şi, fără să mă slăbească cu privirea, şi-a tras chiloţii. "uite, pizdulicea mea!" mi-a spus cu voce alintată. (p.101-102)

dar corina sabău exagerează. romanul este prea lung, cele 50 de pagini se lungesc împătrit, şi, ca cititor, găsind şpilul, degeaba cauţi ceva în plus, dincolo de viaţa de apartament a celor doi bunici şi a copiliţei nu găseşti nimic. de ce l-ar interesa pe cititor cum se plimbă bunica pe la film îmbrăcată în haine second hand, cum se râcâie cu bunicul, cum cade la pat şi, în cele din urmă, moare. deşi cum aminteam, ultimele 50 de pagini, cu moartea bunicii, sunt cele mai bune.

deci iar o ia pe arătură, nu se poate abţine [bunica]. să plec şi să n-o mai văd niciodată, să întâlnesc om după om şi, cu fiecare nouă întâlnire, s-o mai uit câte puţin. şi, mai ales, să-mi iasă din cap că în spatele ochilor înfundaţi se întâmplă cine ştie ce lucruri, că viaţa pe care o aspiră ea e de calitate superioară. (p.122)

nu sunt răutăcios şi nu spun că tema cărţii e iar copilăria în (post)comunism, cu viaţa la bloc, minimalism etc. etc. - şi asta pentru că există personajul cochetei bunici.

corina sabău, blocul 29, apartamentul 1, ed polirom, iaşi, col. ego.proză, 2009, 196 p

hm. iar ecranizare?

se pare că s-au apucat să ecranizeze drumul lui mccarthy. nu cred că-l voi vedea, pentru simplul fapt că miza e una literară, nicidecum cinematografică.

question

oare de dragul de a publica o carte, merită să fie chiar şi una proastă?
stima de sine să fie copleşită de cea de a fi autor?
asta apropo de ceea ce citesc acum.

alessandro barrico. barbarii şi mutaţia

alessandro barrico (foto jos) este un scriitor de succes în italia, de care am citit doar mătase şi care, ce-i drept, la timpul ei, m-a uimit. (a scris recent arana despre) are aşa succes autorul că a iniţiat şi un curs de artă de a scrie pentru tinerii scriitori.

ce zice baricco în această carte?
teza principală este că noi, oamenii, am ajuns recent la o mutaţie civilizatorie, denumită metaforic barbarism. vechea ordine burgheză de secol XX a fost tulburată şi modificată de invazia acestor barbari. iar barrico porneşte un demers de înţelegere.

bizuindu-se pe o anume inovaţie tehnologică, un grup de oameni aliniat în esenţă la modelul cultural imperial [american] accede la o activitate care îi era refuzată, o aduce instinctiv la o spectaculozitate mai imediată şi la un univers lingvistic modern, şi astfel reuşeşte să-i confere un succes comercial uimitor. (p.48)

exemplele cu care îşi ilustrează mecanismul sunt vinul, fotbalul şi cartea. apropo de ultima, găsesc câteva tool-uri pentru lectura lui faulkner:

avem nevoie de a fi citit mai multe cărţi. într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde călătoria cu rpicina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)

simptomul cel mai elocvent al "barbarismului" este motorul google. aici criteriul de căutare nu mai este calitatea, ci cantitatea linkurilor, surfingul, navigarea, suprafeţele şi nu adâncimea. cunoaşterea care contează este aceea în măsură să intre în secvenţă cu toate celelalte cunoaşteri (secvenţialitatea fiind ideea că trecând printr-o secvenţă ce conţine trei sau o sută de secvenţe, poţi ajunge să colecţionezi o cantitate impresionantă de lume). şi această grabă izvorăşte din "foamea" de a experimenta cât mai mult, fuga de plicitis.

şi nu trebuie să ne fie frică, baricco nu discută în termeni de bine-rău, el vrea să înţeleagă. căci nu e propriu-zis o distrugere a unei civilizaţii vechi, deci bune, ci o mutaţie: barbarii nu au instinctul de a distruge pur şi simplu: ceea ce încearcă ei să facă imediat e să transforme tot ceea ce găsesc într-un sistem pasager. un fel de experimentează şi treci repede mai departe. minţile burgheze de odinioară nu făceau aşa - ei reveneau asupra unui obiect, îl studiau cu efort, acumulau noţiuni, coborau în profunzime (nu la suprafaţă), şi în cele din urmă înţelegeau. un exemplu e muzica clasică, de neascultat pentru barbari - ea învaţă că fără efort nu există recompensă, iar fără profunzime nu există suflet.

ei, şi în partea a doua, baricco porneşte la alte simptome ale barbariei: spectaculozitatea, cinematograful, trecutul (raportul dintre raportarea barbarului la trecut şi cea a civilizaţiei la trecut e acelaşi dintre un hamburger de la mcdonald şi o friptură de vacă înăbuşită în vin roşu piemontez), democraţia, autenticitatea, educaţia, politica culturală.

dar cine sunt barbarii?
noi înşine. cum de ne-am transformat? din necesitate. suprafaţa în locul profunzimii, viteza în locul reflecţiei, secvenţele în locul analizei, comunicarea în locul expresiei, plăcerea în locul efortului - o demolare a întregului instrumental mental moştenit de la cultura romantică şi burgheză a sec. xix.

pesimism?
nu, căci orice mutaţie poate fi guvernabilă. dar mai departe citiţi cartea...:)

alessandro baricco, barbarii. eseu despre mutaţie, ed. humanitas, buc, 2009, trad. (ca de obicei, excelentă) de dragoş cojocaru, 237 p

eveniment livresc marţea viitoare

james joyce, ulise. dimineaţa

premise de lectură
- am pornit la o nouă lectură a romanului făcând abstracţie că citesc o operă capitală a literaturii, în faţa căreia cei cărora le spuneam c-o citesc, tăceau ori cu respect / mirare / stupoare, ori cu teamă / siderare / şoc.

- am căutat să ignor referirile la societatea irlandeză versus cea britanică.
- am căutat să văd dacă romanul se susţine prin el însuşi, în afara schemelor simbolice.

impresii de lectură

acţiunea, se ştie, are loc într-o singură zi. unul dintre personaje, tânărul stephen dedalus se trezeşte la opt şi pleacă la muncă. locuieşte cu doi amici într-un turn la malul mării şi predă la o şcoală. e un tip cam frustrat, ţine minte numai ideile şi senzaţiile, colegul mai blazat, pentru care totul e o ironie, dracului, face mişto de el adesea.

e tare hilară conversaţia lui stephen cu directorul şcolii, deasy, ce vrea o pilă la un ziar unde să publice un articol "însemnat" despre situaţia grea agrară cauzată de istorie prin comploturi europeano-semite - e ceva fin!

apoi vine solilocviul hamletian al lui dedalus, partea care mie mi-a plăcut cel mai mult, poate şi pentru că se petrece la malul mării.

sub marea crescând tot mai sus vedea ierburile încolăcite risicându-şi braţe leneşe neputincios trăgându-se iarăşi înapoi, sumeţindu-şi fustele, cu ape de şoapte şovăind şi înălţându-şi şuviţe viclene de argint. zi după zi. noapte de noapte: ridicându-se, revăsându-se, năreindu-se iarăşi. doamne, istovite mai sunt; şi ascultând şoaptele cum mai oftează. sfântul ambrosius l-a auzit, suspinul de frunze şi valuri, în aşteptare sunt, aşteptând împlinirea vremurilor. diebus ac noctibus iniurias patiens ingemiscit. fără de ţel strânse laolaltă; în van apoi lăsate în voie, să lunece leneşe să şerpuie în lături, pânze de lună. şi istovite în privirile iubiţilor, bărbaţi lascivi, o femeie despuiată licărind în splendoarea-i, ţesând plasă lucrătură a apelor. (p.59)

nu-i aşa că-i genial?

dar personajul care face toţi banii e achizitoul de publicitate leopold bloom, încornorat de nevastă-sa, căruia-i place rinichiul, flirturile pe stradă, cititul ziarului pe veceu şi înmormântările cu prietenii.
acţiunea e străpovestită cu cioburi de gânduri. de pildă:

mă gândesc că pământul pe aici [în cimitir] trebuie să fie bine îngrăşat cu gunoi de stârv, oase, carne, unghii, hăuri ale putreziciunii. groaznic. se fac verzui, trandafirii, se descompun. putrezesc repede în pământul umed. toţi slăbănogii ăştia bătrâni laolaltă. şi pe urmă un fel de brânză topindu-se încet, fleşcăită. pe urmă încep să se înnegrească, şi se scurge un soi de zeamă din ei. pe urmă se usucă molii moarte. sigur, celulele sau ce-or fi trăiesc mai departe. se schimbă în altceva. viaţa veşnică într-adevăr, şi nu se hrăneşte cu nimic decât cu ea însăşi. (p.124)

hadesul, nu-i aşa?

evident, romanul are şi lest, care roman nu are?, dar merită citit şi el, face parte din impresia generală pictată pe fondul pesimist al personajelor - leopold + stephen - iar sclipirea ce te duce mai departe e dată de cuvinte, alegerea lor, construirea cu /din ele a frazelor, efortul ghicit din spate, notaţiile banale ale autorului mojarate şi structurate cu minuţie auctorială, ironia amară - totul e o chestie livrească.
monumentală.

cred că voi aminti de câte ori voi putea omagiul meu intelectual faţă de mircea ivănescu care ne-a tălmăcit pre limba noastră patru autori "big four" - joyce, kafka, musil, broch - la care se adaugă proust.



james joyce, ulise, vol.1, editura venus, bucureşti, 1992, traducere şi note de mircea ivănescu, 132 pagini
coperta de sergiu georgescu