una dintr-o mie una

(despre volumul anterior aici)
singura poveste despre care vreau să scriu aici din acest volum 6 al ediţiei este următoarea:

povestirea lui ibn al-mansur despre două fete
povestea mi s-a părut chiar postmodernă, căci acţiunea în sine - neîmplinirea unei iubiri din cauza unei "neînţelegeri" - nu e foarte importantă, ci felul cum e povestită. respectiv felul cum ibn al-mansur (povestitorul) ajunge la personaje, cum le cunoaşte, ce face, cum se reîntoarce la ele.

într-un cuvânt, emirul jobair o surprinde pe iubita sa, sett badr, "alintată" în pat de roaba sa, după baie. nicidecum mare lucru, dar emirului i se băgase mai demult în cap ideea legăturii lor, de când aflase că cele două îşi spuseseră la un moment dat acestea:

nici jarul, că-i jar, nu arde/
ca lăuntrurile mele./
dar stăpânul meu când vine,/
gheaţă-mi creşte pe sub piele./
dorul lui îmi stinge focul/
sub troiene mari şi grele.//

căci stăpâni-mi nu-i ca mine:/
ceea ce-i să fie tare,/
moale-i; iar ce-ar fi să fie/
dulce, vai, numai amar e;/
sărutarea-i e sălcie,/
bărbăţia-i neînstare. (p.99)

o scenă de gelozie transformată în "tragedie", dar povestitorul ibn al-mansur, evident, o rezolvă. e minunat felul cum devenim noi înşine povestitorul, cum ne implicăm noi înşine în jurul cuplului certat. cum intrăm în poveste "întâmplător" şi ce facem - călătorii, mijlociri, diplomaţii - astfel încât dragostea să fie până la urmă eliberată. şi încă ceva, povestitorul nu spune niciunde că cele două fete nu se "jucau" între ele într-un mod prea plăcut, ba chiar în poveste roaba va trebui să moară ca legătura celor doi îndrăgostiţi să se refacă.

şi nu ştiu de ce m-am gândit tot timpul la la prisonnière şi la albertine disparue din în căutarea timpului pierdut a lui marcel proust...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 6 (florile havuzului şi grădina snoavelor), ed. minerva, bpt, 1972, trad. h. grămescu, 345 p
coperta de anca vasilescu

istorie personală de coperte faine

vreau să spun despre câţiva graficieni, mai bine zis artişti, care au creat coperţi frumoase. păi nu pot să nu încep cu primul meu roman "serios", cei trei muşchetari, în editura tineretului, mai târziu albatros, o copertă cartonată, cu cotorul aurit într-un model foarte romantic. autorul copertei, ion deak.

urmează apoi clasicii literaturii universale în cadrul editurii pentru literatură universală, cu un dizain fain, cartonată, cu litere aurii - am văzut bibliotecile lui ceauşescu pline cu această colecţie. cartea era tipărită legat, cu supracopertă albă (vezi dedesubt salammbo), sau broşat, cu supracopertă din carton. editura apoi s-a schimbat în univers, la fel aspectul copertei. a apărut vasile socoliuc, cu copertele lui albe, a devenit autorul celor mai multe coperte ale editurii, până la desfiinţarea ei (vezi dedesubt părerile motanului murr).

un alt grafician - după mine, unul dintre cei mai mari - a fost val munteanu, genial ilustrator al cărţilor pentru copii, dar şi dizainer al câtorva colecţii - tot la univers (vz dedesubt Flaubert şi Cehov):

cum spuneam în postul precedent, de-abia după 1989, editorii s-au concentrat pe "estetica" copertelor. unul dintre graficieni este done stan, care ca desenator, mie nu-mi place, dar ca dizainer de copertă, e excelent. a colaborat şi la univers, dar mai ales la editura rao şi paralela 45 (vz dedesubt, bunavestire şi felix krull):

mai sunt coperte faine, îmi plac şi cele simple, ale lui dan stanciu (vz dedesubt, stânga)de la vechea cartea românească, sau ale lui răzvan luscov (vz dedesubt, dreapta) de la nemira, apoi de la humanitas.

cum spunea şi egon, lovitura a dat-o ioana dragomirescu mardare, venită de la meridiane la humanitas, care vreme de vreo 15 ani a însemnat coperta humanitas (acum se pare că e doar colaborator). evident, pe ea a inspirat-o mult gallimard-ul, dar nu numai. este o maestră estetă şi pot spune că a făcut din crearea unei coperte, artă. iată mai jos câteva 4 exemple:

mai nou, la polirom, coperte faine face radu răileanu, mai ales colecţiile cartonate clasicii modernităţii şi cele de opere, scriitori români.

evident, cred c-ar mai fi exemple, poate pe viitor şi despre coperte de carte străină, cum mi-a recomandat cineva. ar mai fi, de asemenea, foarte multe exemple de coperte naşpa, "aşa nu!", dar consider că-mi îmi stric "estetic" blogul, cum am făcut-o aici.

în fine, ştiu că sunt mulţi absolvenţi de artă, talentaţi, dar fără job, care s-ar putea specializa în astfel de activitate. nu ştiu de ce editurile continuă să nu apeleze la ei, măcar de probă, în schimb dau bani unor oameni care nu au talent pentru aşa ceva.

şi acum câteva condiţii ce trebuie să îndeplinească o copertă de carte:

1. să fie în primul rând de bun gust

2. să fie cromatică, să atragă privirea (principiu fundamental în merchandising)

3. să aibă titlul vizibil

4. să fie, cât de cât, memorabilă - de multe ori, când vorbesc despre o carte, o şi văd

5. dacă se poate, să nu fie albă pe margine, să nu se murdărească la manipulare.

6. ...?

vă mulţumesc pentru atenţie. şi mă gândesc deja să fac şi-o comparaţie dintre ediţiile străine şi româneşti ale aceleiaşi cărţi (inspirat odinioară de raul).

pe strada mântuleasa

mărturisesc că nu sunt foarte familiar cu proza fantastică a lui mircea eliade, deşi romanele şi majoritatea operei ştiinţifice, da.

plimbarea de duminică pe mântuleasa m-a hotărât să citesc nuvela. per ansamblu, nimic excepţional, nici o plăcere estetică, nici o impresie cu care să rămân. pare scrisă în grabă, pare că autorul vrea să nu uite acum ce vrea să scrie în secunda următoare. nici personajele nu sunt construite cu grijă, ca să ai ce să spui despre ele după ce-nchizi cartea decât că sunt nişte oameni altfel, aruncaţi în lume, ce caută viaţa-n altă parte.

sunt multe hibe, şi ce-am spus eu mai sus e o critică din dragoste - eliade e un om pe care-l admir nemăsurat... aşa că voi scrie şi ce mi-a plăcut:

cel mai mult mi-a plăcut oana cea uriaşă, o adevărată zeiţă ce aleargă goală pe dealuri şi văi şi se-mpreunează cu ciobanii şi cu taurii - ca în măgarul de aur şi visul unei nopţi de vară. o imagine frumoasă, de legendă, când se roagă naturii să-i scoată ursitul în cale.

şi mi-a mai plăcut ideea lumii subterane a mântulesei (numele cică vine de la fostul proprietar al străzii, unul mântuleasa.) cu zecile de pivniţe ce ar da într-altă lume, asemenea celei a blajinilor, personaje ce se hrănesc cu pomana oamenilor. e o lume secretă, ştiută doar de aleşi.

a, şi încă ceva - povestea fără sfârşit a lui carmen sylva în care e vorba de-o fată nespus de frumoasă care umblă pe-un elefant alb, despre un templu vechi, de-undeva din India...

mircea eliade, la ţigănci, pe strada mântuleasa, ed humanitas, buc, 2004

despre copertele cărţilor

nu mă mai orientez demult după copertele cărţilor, decât în cazuri rare, când nu ştiu nimic despre.
dar nu pot să nu observ că, odată cu evoluţia printurilor, a avut loc o evoluţie şi în coperte - de la materialele folsite - în broşare sau în legare/coasere - până la dizain.

de pildă, iată cum arăta o copertă prin anii '30, imitate după ediţiile franţuzeşti. coperta era aşa, din hârtie, ca să fie. pentru că cei care cumpărau cărţi se duceau repede la o legătorie şi-o cartonau:

pe vremea comunistă, cărţile au devenit mai frumoase, unele coperte s-au întărit cu carton şi pânză, mai ales în unele ediţii mai scumpe, critice.

de-abia după '89 au apărut copertele lucioase, dar kitsch, cu decupaje din filme sau din fotografii de neckermann, lipite parcă de un copil de clasa a doua.

mai recent, inspiraţi pesemne de editarea străină, au apărut şi cărţile cartonate, cu supracopertă (dust jackett) de tip amercan, din imitaţie de piele (cică piele ecologică) - cauciuc sau plastic, cu litere aurite pe faţă şi pe cotor.

exemplele cele mai faine, după mine, colecţia paradigme de la humanitas sau cea de opere (stil pleiade, dar mai faină) a lui eugen simion:

în ultimii ani, au apărut ediţii de lux, cartonate sau nu, cu un dizain frumos, dar scoase mai mult de edituri care-şi permit asemenea investiţii - să lucreze cu o tipografie bună (monitorul oficial, de pildă) şi să plătească un grafician talentat.

dar despre ce anume îmi place mie la o copertă de carte şi despre câţiva graficieni specializaţi, într-un post viitor.

primele mele sefeuri

ilustraţiile sunt de valentin tănase.

Eliadele de pe strada Mântuleasa

de ce să locuieşti în bucureşti şi să nu te plimbi noaptea pe străzile lui vechi?

aşa că azi noapte, după miezul nopţii, mă plimbam pe jos pe strada mântuleasa (de la moşilor până la calea călăraşilor), surprins fiind ce stradă faină e. la un moment dat - cum nu mă aşteptam - o mică piaţă cu câteva băncuţe şi spaţiu verde, avea drept osie statuia lui Mircea Eliade (sculptura lui vasile gorduz).

i-am făcut rapid o poză, promiţându-mi că, ajuns acasă, mă voi apuca de nuvelă. dar cu câteva pahare de vin la activ, mai mult de primul capitol n-am ajuns...