citesc cărtărescu. aşa că trebuie să m-adun o zi-două ca să scriu despre.

o autobiografie tragi-comică minunată

acestea nu sunt destăinuiri intime, ci un studiu social-istoric şi de moravuri, aşa că nu veţi afla nimic chiar dacă aţi plesni.

jumătate anilor optzeci a fost pentru noi ţara minunilor. pur şi simplu timpul aproape că nu mai exista. sau cel puţin lua forma unor segmente destul de scurte. dura de la o întîmplare la alta, se întrerupea şi trebuia s-o ia de la capăt. probabil că mergea undeva, dar aveam sentimentul că în cele din urmă tot îl vom ajunge şi, orice s-ar întâmpla, tot îl vom prinde. peste tot era aproape. nimeni nu se grăbea. treceam pe la cineva pentru o vizită scurtă şi plecam dimineaţa. încercaţi să faceţi aşa cevaastăzi. da. ultima generaţie fericită. nu exista un alibi mai bun decât realitatea. ne ascundea şi ne proteja ca cea mai duioasă mamă. (p.128-129)

demult n-am mai citit aşa o carte amuzantă dar şi serioasă, scrisă, culmea, de un scriitor polonez (pe la noi scriitorii polonezi nu sunt consumati - afara de sienkiewicz şi gombrowicz (tradus în mare, de acelaşi traducător, ion petrică), mai nimic!).

dacă m-am aşteptat la amintiri de intelectual, cu ani de şcoală pe brânci, cu dileme metafizice şi alte alea, am găsit în schimb un hippy polonez care vagabondează prin oraş cu autobuzul, cu trenul, care colindă locandele cele mai sordide, care doarme pe plajă, care e luat cu japca-n armată, care dezertează şi intră într-un lagăr disciplinar, unde, de-abia acolo prinde gustul lecturii - cortazar, bakunin, celine, erofeev, genet, beckett, kesey - şi al meditaţiei. şi mai ales e un tip care discută fără întrerupere. care se-apucă de scris dintr-o toană şi care scrie bine. are un bun simţ al lucrurilor, pe alocuri liric. dar un stil care te ia pe sus şi nu-ţi mai dă drumul.

cartea mi-a arătat că e mult mai mult adevăr în francheţea unui pierde vară decât al unui student cu ştaif.

câteva mostre:

- din când în când hoţul trebuie să se revolte. revolta este un subtitut al libertăţii. motivul poate fi oricare. (p.81)

- citeam istoria filozofiei ruse şi sovietice editată în 53. o carte foarte groasă. numeni nu se mira. acolo fiecare avea păsărica lui. când ai păsărica ta, timpul nu mai este atât de periculos. cărţile, dominoul, filozofia, laba, poveştile, caietele de poezii cu poezii din închisoare, loto-ul englez, ascuţirea cuţitului, culturismul - orice mod e bun. (p.82)

-în acea şcoală se stricau cărţile, pentru că dacă cineva avea ceva de învăţat, smulgea filele respective şi le lua acasă, ca să nu care prea mult. caiete nu erau, fiindcă toţi aveau încredere în memoria lor. (94)

- îmi luam modelele din literatura de proastă calitate, pentru că modelel din cea bună erau nespus de complicate şi total irealizabile în aşa-zisa viaţă cotidiană. (p.103)

- din momentul în care m-am aşezat (la scris), am scris necontenit până când m-a apucat somnul. a durat două săptămâni. exact atât cât a durat munca în fabrica de zahăr. habar n-aveam că e atât de uşor de scris o carte. când ne-am întors la varşovia am bătut la maşină tot caietul şi i-am dus dactilograma lui jarema. a luat-o, a citit-o şi a spus că va încerca să facă ceva cu ea, pentru că treaba merge şi-i place. (p.117)

- apăruse henry miller... mai mult ne distra decât ne excita. citeam cu pluszowy până la capăt. citea el o bucată şi ha ha. citeam eu o bucată şi hi hi. se pare că acestea mtrebuiau să fie cărţi serioase. ceva nu era în ordine sau eram noi idioţi. (p.125)

şi-aş tot continua, dar m-aş lungi nepermis de mult...

andrej stasiuk (foto), cum am devenit scriitor (încercare de autobiografie intelectuală), editura paralela 45, piteşti, 2003, 161 pag, traducere de ion petrică coperta de done stan

ps. o altă impresie, aici.

poveşti cu parfum de stirpe

cine nu-l ştie pe neagu djuvara? nu mai are nevoie de nici o prezentare - sau i-a citit cel puţin vreo carte (eu doar civilizaţii şi tipare istorice), sau i-a ascultat cel puţin vreun episod despre istoria românilor (eu mai multe, la tvr 1).

a fost o surpriză să-l aflu altfel - nu ştiam că publicase în plai cu boi aceste patru povestiri ce alcătuiesc volumul - un povestitor sfătos despre vremile de tinereţe, cu bune şi cu rele, dar mai ales cu cele picante.

ce-am aflat?

că picanteriile lui neagu djuvara, comparate cu ce se găseşte azi prin romane, sunt de o blândeţe înduioşătoare.

cine este de fapt omul djuvara, pentru că sunt multe amănunte biografice - despre originile boiereşti, despre părinţi, rude etc. anii de şcoală, călătoria de nuntă etc.

şi mai ales un mod de viaţă nu neapărat bun sau rău, ci firesc al societăţii româneşti, pe care-l ştim doar din cărţi şi pe care îl vedem, măcar aşa, restaurat în romanica noastră recentă haotică dezesperantă.

cum un om politic ciudat îşi poate face nevoia mare pe ţucal, în pat, cu paltonul pe el, pălăria pe cap şi o umbrelă mare neagră deschisă spre uşă, că, de, cum se zice pe la periferie, "Când e uşile dăşchise, trage corent". şi cum e întâmpinat acest tablou de martori...

am aflat ce înseamnă petoman.

că, pentru a învăţa franceza, există următoarea metodă - iei un scriitor bun, de pildă Flaubert, şi citeşti seara, în pat, încet, câte-o juma de oră a câte-o pagină. cu succes garantat!

aş vrea să spun că volumul broşat este tipărit destul de bine (doar bigurile se desprind din cauza lipiciului prost), paginile gălbui miros frumos, coperta este cu clape, şi există chiar semn de carte.
de asemenea, frumuseţea volumului e completată extraordinar de ilustraţiile alb-negru ale artistului andrei gamarţ. ce mai, merită zăbavă!

şi citire orinde, mai ales în vacanţă.

neagu djuvara (foto), amintiri şi poveşti mai deocheate, editura humanitas, bucureşti, 2009, 102 pag
coperta şi ilustraţii de andrei gamarţ

panseuri duneene

zgâriaţi crusta unui liberal şi veţi da peste un artistocrat camuflat.

*
ei spun că doresc securitatea şi linştea, starea de lucruri pe care o numesc pace. dar chiar în vreme ce susţin asta, seamănă germenii dezordinii şi ai violenţei. iar dacă li se-ntâmplă să obţină mult trâmbiţata lor siguranţă tihnită, se zbat în ea ca peştele pe uscat, găsind-o cumplit de plictisitoare.

*
legea îşi edifică propria structură de putere, creând noi prejudicii, noi nedereptăţi.

*
monarhiile prezintă câteva lucruri bune, pe lângă însuşirile lor de primă atracţie. ele pot să reducă mărimea şi caracterul parazitar al birocraţiei administrative. pot să accelereze deciziile atunci când e necesar. şi răspund unei străvechi nevoi umane de ierarhie părintească (sau tribaşă, sau feudală) în cadrul căreia fiecare îşi ştie locul. este într-adevăr important să-şi cunoşti locu, chiar dacă nu e decât provizoriu.

*
cei mai buni profeţi sunt aceia care ştiu să te conducă până în faţa perdelei, pentru a te lăsa să priveşti singur de după ea.

frank herbert, împăratul-zeu al dunei, editura nemira, bucureşti, 1994, traducere ion doru brana

mihail sebastian despre marcel proust + leapşă

revenirea în spaţiul public al lui mihail sebastian mi-a amintit de câteva articole pe care scriitorul le scria la 21 de ani în universul literar despre marcel proust (publicate în primul volum - din păcate singurul - de opere ale lui sebastian). mi-a plăcut pentru că sebastian vorbeşte din punct de vedere al cititorului obişnuit.

- mai întâi afirmă că proust nu trebuie socotit, aşa cum îndeobşte a fost/este, ca ceva snob/la modă - personajele, mediul acestora, autorul însuşi. nu: dincolo de o lectură de cinci sute de pagini, nici un snobism literar nu rezistă (p.88). nu pentru asta trebuie citit.

- de asemenea, nu trebuie căutată aici facilitatea înţelegerii, Proust se refuză răsfoirilor grăbite şi descurajează încercările de agrement literar. Pentru că, din partea cititorului, este necesară o anumită prospeţime a ochilor şi a minţii, adăugată unei adevărate pasiuni a cărţii, pentru ca cineva să-şi desluşească cu răbdare tainele acestei opere, complicată şi întinsă cât un univers. (p.88)

- nu trebuie, la Proust, căutate vreo structură anume, tipare literare sau reţete, doar cartea este scrisă doar după legile digresive ale meoriei şi creşte doar din frământările obscure ale visului. principiul de viaţă al operii nu este convenţionalul unei expresii voite, ci proiectarea fără nici o deformare a unei existenţe în ritmul când precipitat, când lent al aducerii-aminte. povestea este chemată nu de necesităţi de echilibru, ci de salturi de gând. personagiile nu sunt introduse, se impun. nu vin să îmbogăţească o intrigă sau să grăbească un deznodământ, ci se adaugă - de cele mai multe ori în dauna proporţiilor unui eveniment - răspunzând doar nevoilor lăuntrice ale creatorului. (p.50)

- influenţa lui Proust rămâne dincolo de artă. dar înţeleasă ca un îndreptar al genului, ca un breviar de estetică şi artă poetică proprie secolului acestuia, această influenţă prinde cu adevărat virtute de mare lecţie. pentru cine urmăreşte destinul romanului, gândirea şi arta lui Proust este inevitabilă şi terorizantă. (p.277) aş adăuga că scriitorii contemporani scriu uneori asemenea lui proust, fără s-o ştie, sau fără măcar să fi citit vreo pagină de el.

- care este dorinţa lui sebastian de la un cititor deştept care-l citeşte pentru prima oară pe proust?

mă gândesc ce util şi inedit lucru ar face cetitorul care şi-ar însemna într-un jurnal etapele cuceririi acestei ţări a timpului pierdut. ar fi nu numai paginile emoţionante ale unor vieţi descoperite în neobosita lor frământare, ar fi un alt roman. şi ar fi mai ales desemnul atent al liniilor din care s-a construit romanul, schema lui nefalsificată, dezordinea vie din care a crescut ca o existenţă, nu ca o carte. îi trebuieşte celui hotărât... un cap tânăr şi o inteligenţă neuzată, o pasiune de cetitor şi un devotament de om harnic. este de scris o carte, care să fie în acelaşi timp critică, autobiografie şi poveste. eu aş numi acest jurnal al căutării timpului pierdut astfel: tratat asupra artei romanului. şi poate nu greşesc crezând că o astfel de lămurire trebuie să vină nu din laboratoarele prea personale şi complicate ale meşteşugarului scriitor, ci dinspre înţelegerea lipsită de prejudecăţi profesionale a unui cititor.(p.90) extraordinar gând, nu-i aşa?

şi-ncă ceva:

s-a spus că sunt scriitori care nu au talent decât de la o sută de pagini mai departe. Balzac este unul. Proust săvârşeşte această mare minune de a scriu cu geniu o pahină şi o mie de pagini.

mihail sebastian, opere, vol.1, publicistică, 1926-1928, editura minerva, col. scriitori români, bucureşti, 1994, ediţie de cornelia ştefănescu

_________________________________
mi-ar plăcea să circule pe bloguri câteva amintiri ale fiecăruia despre mihail sebastian - ce amintiri aveţi despre piesele lui sebastian, despre romanele lui, despre jurnal. cu alte cuvinte:

dacă ar fi să spuneţi ce înseamnă mihail sebastian pentru voi, ce-aţi spune?

leapşa pleacă spre afreuda, arana,bianca, capricornk13, o carte o frază, cinabrul, în răspăr, însemnări din subterană, jovi, luiza, mayuma, raul, silviu, teodorovici, vera, zum, adrian ciubotaru, arthur suciu, bola, david, egon, gramo, hearmyself, masa_pustie, morar&more, joacadeamine, oompa, ora25, pantacruel, patrasconiu, pobby, tlon si tomata.

mult circ, puţină pâine

pentru că sunt în concediu/la părinţi, şi mă pot uita, deci, la tv (acasă la mine n-am), nu pot observa bucuria orgasmică a duduilor din masmedia că au subiecte despre care să-şi dea cu părerea - eternul război dintre băsescu şi parlament, acum la dimensiunile oţioase - elena udrea şi comisia vanghelie.

problema mea este că deşi se face mult circ de 20 de ani- sub reflectoarele media -, pâinea e încă în criză, pe când pe la alţii - nu vorbesc de kuala lumpur sau mumbai - nu mai e.

deşteaptă-te române???