doar visul îmi mai rămăsese de citit din proza lui mircea cărtărescu, debutul în proză din 1989 (nuvele), premiat atunci cu premiul academiei române, reluat mai apoi ca roman în zeci de ediţii, inclusiv cele internaţionale, sub titlul diferit de nostalgia (roman).
am făcut rău că l-am citit înaintea orbitorului, pentru că nu mi s-a părut la fel de bun, de pildă ca aripa stângă (după mine, cel mai bun roman de după '90). pentru că am descoperit teme comune - dublul, descoperirea puerilă a sexualităţii, moara şi blocul din ştefan cel mare, dunărea îngheţată, actul sexual ca intersectare a mai multor dimensiuni etc. - acelaşi stil, aceleaşi obsesii, aceeaşi viziune.
totuşi, mi-a plăcut mult volumul, poate şi aflând aici nuvele, ce-i drept, cu legături firave între, dar fiecare câte-o capodoperă mică, fericit apărută - în ultima ediţie de la humanitas - separat.
piesa de rezistenţă a volumului, după mine, e REM. Realitatea frustă – un tânăr ajunge în garsoniera unei babe să se acupleze cu ea – trece încet în (i)realitatea onirică, jucăuşă a lumii REM – alephul lui cărtărescu, camera lui sambo – din amintirile din copilărie ale babei.
dar favorita mea a fost organistul, despre un arhitect ce reia, fără s-o ştie, istoria muzicii universale, la o orgă montată într-o amărâtă de dacie, pe ştefan cel mare. povestirea super-ironică, cu rezonanţe kafkiene ia proporţii nebănuite, şoseaua ştefan cel mare devine centru al lumii, ba chiar al galaxiei, arhitectul fabricilor de ulei devine arhitect al unei noi galaxii armonice.
ceea ce îl face pe cărtărescu un scriitor mare, după mine, sunt două lucruri:
1. îşi construieşte propria lume pe care o dăruieşte celorlalţi, formată din obsesiile, amintirile, şocurile, dragostele şi urile proprii, lume reală şi ireală, căreia-i conferă adevăr şi coerenţă (îşi construieşte propriul, unicul şi irepetabilul inimitabil limbaj privat, ar spune rorty). se poate vorbi îndreptăţit despre un univers cărtărescian la propriu, care-şi întinde aripile şi-şi scutură peste lume solzii de cuvinte (cine şi ce aş fi fost dacă n-aş fi scris niciodată: o javră urlând în cor cu javrele - scrie în jurnal).
2. cărtărescu spune ceea ce simte, aşa cum simte – deseori obscur, pentru că simte/visează obscur (visele nu pot fi interpretate întotdeauna) – şi se canoneşte să răspundă la întrebările-scop ale romanului (după kundera): „ce este existenţa omenească şi unde-i este poezia – pentru care începe, ca un păianjen, să-şi ţeasă poveştile atât de des suprarealiste şi acaparatoare: „totul are un înţeles... visele tale şi jocul tău, împletite între ele, alcătuiesc plasa ta de păianjen, ţesută de tine nu ca să prinzi ceva, ci ca să fii prinsă, îi spune alungitul egor nanei/svetlanei.”
*
offtopic:
nu înţeleg şi pace de ce românul priveşte cu invidie când spune cărtărescu: la scriitorul care câştigă bani din scris (de parcă i-ar fura), la legătura lui "ocultă" şi “conspiraţionistă” cu "boierul minţii" liiceanu, la succesul "comercial" al volumaşului de ce iubim femeile ("jenant", după unii), la bârfe şi cancanuri politice şi personale. cu alte cuvinte, cărtărescu trezeşte rea-credinţă şi nicidecum admiraţie sau măcar ceva critică.
puţini sunt cei care-au trecut măcar o dată prin trilogia orbitorului, nu mai zic de celelalte volume de poezie, jurnale şi eseuri. şi-mi pare rău că opera lui cărtărescu nu e mult citită şi mult comentată - probabil încă nu şi-a găsit comentatorul în românia - ca de obicei, aprecierea e în altă parte... de pildă, afară de marius chivu cu prea scurta şi insuficienta sa recenzie, nu ştiu vreun critic care să se poziţioneze nesuperficial faţă de conţinutul prozei lui cărtărescu. (şi tare-aş vrea să ştiu – paul cernat? terorista?).
mircea cărtărescu, visul, ed. cartea românească, buc, 1989, 290 pagini
coperta dan stanciu
