omg, pulp fiction!

nu văzusem pulp fiction pân-acum. pentru că m-au plictisit primele cadre. pân-acum. căci m-am înarmat cu răbdare şi atenţie şi m-am tot dus... până la final.

nu-mi place de travolta nicicum. dar aici face un rol ge-ni-al. când conduce drogat sau când vorbeşte cu amanta bossului său prin interfon...

de reţinut:

friptură bloody as hell...

serialul fox force five...

"so... you're gonna go out there, you're gonna say goodnight and I've had a very lovely evening... walk out the door, get in the car.... go home, jerk off... and that's all you gonna do."

decorul alb-negru şi mişcător din spatele taxi-ului esmeraldei vila lobos: this is america, honey, our names don't mean shit.

dacă eşti killer, nu citeşti pe budă - oricât ai fi de travolta.

who's zed? zed's dead!

cine e fonzie???



nu vreau s-ajung vreodată în l.a....

ur-orbitor

doar visul îmi mai rămăsese de citit din proza lui mircea cărtărescu, debutul în proză din 1989 (nuvele), premiat atunci cu premiul academiei române, reluat mai apoi ca roman în zeci de ediţii, inclusiv cele internaţionale, sub titlul diferit de nostalgia (roman).

am făcut rău că l-am citit înaintea orbitorului, pentru că nu mi s-a părut la fel de bun, de pildă ca aripa stângă (după mine, cel mai bun roman de după '90). pentru că am descoperit teme comune - dublul, descoperirea puerilă a sexualităţii, moara şi blocul din ştefan cel mare, dunărea îngheţată, actul sexual ca intersectare a mai multor dimensiuni etc. - acelaşi stil, aceleaşi obsesii, aceeaşi viziune.

totuşi, mi-a plăcut mult volumul, poate şi aflând aici nuvele, ce-i drept, cu legături firave între, dar fiecare câte-o capodoperă mică, fericit apărută - în ultima ediţie de la humanitas - separat.

piesa de rezistenţă a volumului, după mine, e REM. Realitatea frustă – un tânăr ajunge în garsoniera unei babe să se acupleze cu ea – trece încet în (i)realitatea onirică, jucăuşă a lumii REM – alephul lui cărtărescu, camera lui sambo – din amintirile din copilărie ale babei.

dar favorita mea a fost organistul, despre un arhitect ce reia, fără s-o ştie, istoria muzicii universale, la o orgă montată într-o amărâtă de dacie, pe ştefan cel mare. povestirea super-ironică, cu rezonanţe kafkiene ia proporţii nebănuite, şoseaua ştefan cel mare devine centru al lumii, ba chiar al galaxiei, arhitectul fabricilor de ulei devine arhitect al unei noi galaxii armonice.

ceea ce îl face pe cărtărescu un scriitor mare, după mine, sunt două lucruri:

1. îşi construieşte propria lume pe care o dăruieşte celorlalţi, formată din obsesiile, amintirile, şocurile, dragostele şi urile proprii, lume reală şi ireală, căreia-i conferă adevăr şi coerenţă (îşi construieşte propriul, unicul şi irepetabilul inimitabil limbaj privat, ar spune rorty). se poate vorbi îndreptăţit despre un univers cărtărescian la propriu, care-şi întinde aripile şi-şi scutură peste lume solzii de cuvinte (cine şi ce aş fi fost dacă n-aş fi scris niciodată: o javră urlând în cor cu javrele - scrie în jurnal).

2. cărtărescu spune ceea ce simte, aşa cum simte – deseori obscur, pentru că simte/visează obscur (visele nu pot fi interpretate întotdeauna) – şi se canoneşte să răspundă la întrebările-scop ale romanului (după kundera): „ce este existenţa omenească şi unde-i este poezia – pentru care începe, ca un păianjen, să-şi ţeasă poveştile atât de des suprarealiste şi acaparatoare: „totul are un înţeles... visele tale şi jocul tău, împletite între ele, alcătuiesc plasa ta de păianjen, ţesută de tine nu ca să prinzi ceva, ci ca să fii prinsă, îi spune alungitul egor nanei/svetlanei.”

*

offtopic:

nu înţeleg şi pace de ce românul priveşte cu invidie când spune cărtărescu: la scriitorul care câştigă bani din scris (de parcă i-ar fura), la legătura lui "ocultă" şi “conspiraţionistă” cu "boierul minţii" liiceanu, la succesul "comercial" al volumaşului de ce iubim femeile ("jenant", după unii), la bârfe şi cancanuri politice şi personale. cu alte cuvinte, cărtărescu trezeşte rea-credinţă şi nicidecum admiraţie sau măcar ceva critică.

puţini sunt cei care-au trecut măcar o dată prin trilogia orbitorului, nu mai zic de celelalte volume de poezie, jurnale şi eseuri. şi-mi pare rău că opera lui cărtărescu nu e mult citită şi mult comentată - probabil încă nu şi-a găsit comentatorul în românia - ca de obicei, aprecierea e în altă parte... de pildă, afară de marius chivu cu prea scurta şi insuficienta sa recenzie, nu ştiu vreun critic care să se poziţioneze nesuperficial faţă de conţinutul prozei lui cărtărescu. (şi tare-aş vrea să ştiu – paul cernat? terorista?).

o opinie despre gemenii, aici, iar despre începutul orbitorului, aici.

mircea cărtărescu, visul, ed. cartea românească, buc, 1989, 290 pagini
coperta dan stanciu

săptămâna tarantino la cinesseur

cinesseur găzduieşte tarantino week, până pe 4 septembrie, data premierei inglourious basterds
- un omagiu adus regizorului. orice contribuţie este binevenită, pe blogul lui sau pe ale voastre.

eu promit că voi scrie despre pulp fiction, pe care-l voi vedea pentru PRIMA oară! (dont shoot)

că tot vorbeam de coperte...

am scris o schiţă

pentru că se apropie weekendul, v-am scris o schiţă. deşi nu mă consider plesnind de talent. doar că m-a obsedat prima propoziţie aseară, pe timpul plimbării prin parc. am ajuns acasă şi am scris-o. e la prima mână, aşa că artisticeşte, are, probabil, hibe. dar conţinutistic, mie-mi place - m-a distrat. aş vrea părerea voastră sinceră. chiar şi anonim. ca la un cenaclu virtual. şi dacă-i naşpa, obiceiul n-o să se mai repete. aşadar:

Istorie intraordinară

Johnson nu e ăla care să se sperie cu una cu două. Dă pagina şi pe la al treilea rând constată că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Pagina 1989. Întoarce pagina. Da. Numărul paginii-i diferit, conţinutul, acelaşi. Greşeală tipografică, îşi zice. Dă două pagini înainte. Acelaşi text. Tot greşeală tipografică, îşi zice. Dă acum câteva zeci de pagini. Totul e bătaie de joc. Toate paginile sunt la fel, futu-i! Şi era aşa curios să vadă ce se-ntâmplă.

E o carte veche. Despre invazia unor extratereştri pe vechea terră. Lui Johnson îi place. Pân-acuma, cel puţin. Aseamănă extratereştrii cu păduchii care de trei zile i-au invadat capul şi de care nu poate să scape. Sincer, nici nu se străduieşte prea mult, păduchii ăştia sunt de soi nou. Nu-l mănâncă, doar din când în când, unul rătăcit îi iese pe frunte, ca un bob de sudoare. Nu-i aşa? De unde ideea că păduchii (sau extratereştrii) există să facă rău?, un om inteligent ştie: ele sunt fiinţe care trebuie să existe în virtutea dreptului la fiinţă ca şi oricare...

Numai că acum căcatul de carte e de necitit. Ce folos să citeşti la nesfârşit două pagini, una după alta? Aş putea să rup cartea-n două, chiar de-acolo de unde-ncepe să se-mpută, dar aş distruge copertele şi-aş mutila mândreţe de-artefact. Aşa însă m-aş răcori, îşi zice. Căcaţii de tipografi şi-au bătut joc de mine, a lor e de fapt vina, pe ei ar trebui să-i rup în două. - Să mă-ntorc în timp, să-i găsesc şi să-i rup în două. Îşi zice.

Johnson ia cartea. Poate că sunt obosit, poate mi s-a părut. Îşi zice. Ajunge la paginile cu pricina. Parcă nu se mai repetă. Citeşte:

"Tutor observă că din când în când graalii dispar şi apar din senin şi în acelaşi loc, timp de câteva secunde. Când îi întreabă de ce, ei îi răspund: el nu vede oare că ei nu dispar, doar că, înainte de a-ncepe ceva nou, nu fac alceva decât să se-nvârtă-n jurul lor, e un fel de reculegere? Asta le dă energie şi-i face să se desprindă de acţiunile trecute mai uşor, îi răspund, după învârtire sunt aproape alţii. Ca o clipă ce trebuie să se desprindă de trecut ca să poată merge spre viitor, conchide Tutor."

Johnson îl simte. De unde mama lor i-a luat? Păduchele alunecă pe frunte, gâdilându-i stratul cornos şi orb al epidermei. Oare păduchele se va-nvârti şi el, asemenea extratereştrilor? Johnson aşteaptă concentrat. Dar cum păduchele nu se-nvârteşte, degetul arătător al lui Johnson îl striveşte de nu zice nici pâs. Johnson hotărâse, păduchii nu trebuie să aibă viitor. Johnson nu e ăla care să se sperie de păduchi. Dă pagina. Şi constată, pe la al treilea rând, că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Sau patru? Sau şase?...

ce faci ca să-ţi publici cartea?

de la andrei ruse, pentru doritori. (link pe titlu)