lumea inelară

această carte mi-a adus aminte de vechile sefeuri pe care le citeam în vechea tinereţe, pe care nu le lăsam din mână aşa erau de pasionante, şi cum să nu fii pasionat de o călătorie pe o lume artificială creată de nişte extratereştri, de 'jde mii de ori decât pământul, o călătorie făcută de doi oameni - o femeie şi un bărbat, desigur, care şi-o pun de câte ori pot - şi de doi alţi extratereştri, al căror desen e figurat mai jos, desen la care nu m-am gândit deloc pe parcursul cărţii - la planeta aceea, da, pentru că descrierile sunt atât de plastice, de parcă eşti chiar acolo şi te bucuri şi te sperii de ceea ce găseşti, o Lume Inelară acum în ruină, cu ciudăţenii tehnice ce ţi se pare, ţie, profanului, chinezării, doar nu toată lumea e matematician, ca autorul, larry niven.

mi-au plăcut 3 lucruri în acest roman:

1) ideea Lumii Inelare, o navă imensă în formă de inel, cu un câmp colector pentru hidrogenul interstelar, construită în vederea captării hidrogenului în axa inelului, fiind folosit drept combustibil al unei reacţii de fisiune, obţinându-se forţă motrice şi un mic soare... ideea provine de la dyson - mai precisde la ideea sferei care conservă energia. de exemplu, pentru că pământul captează doar a cinci suta milionime din energia soarelui, s-ar putea construi din materia planetelor sistemului o sferă în jurul soarelui.

2) ideea călătoriei în spaţiu pentru un singur om.

3) ideea vietăţii mutante care duce la prăbuşirea unei civilizaţii - în speţă, mutantul distruge structura internă a unui material din care e făcut un generator de osmoză...

oricum, o capodoperă a literaturii sefe.

larry niven (foto), lumea inelară, editura teora, bucureşti, 1997, traducere de mihai bădescu, 318 p
coperta de valentin tănase

baricco în dilemă

mi-aş dori foarte mult ca ultima carte a lui alessandro baricco, barbarii, să pătrundă în circuitul public românesc, şi în cel online. un prim început - la care am contribuit :) - e în dilema veche, aici.

monştrii profani ai sefeului românesc

contextul
în mod sigur, tinerii cititori de asimov, strugaţki, lem, scott card ş.a. au auzit prea puţine despre fanii mai bătrâni ai genului, ion hobana, alexandru mironov, cristian tudor popescu, ştefan ghidoveanu ş.a.

probabil au auzit mai multe despre mihai dan pavelescu (tăticul traducerilor, după mine), michael hăulică, sebastian a. corn, liviu radu, lucian merişca ş.a. care se străduiesc on-going să creeze o literatură şi o piaţă sefe nouă în limba română.

au apărut chiar câteva saituri şi bloguri închinate genului, despre care mă mir că n-au apărut mai-nainte, sefeul înseamnă şi futurologie, nu?
iată că sefeul românesc - orice ar însemna asta - se regrupează, ceea ce e un lucru bun. să-i urăm succes!


problema
ce ne facem însă cu cei bătrâni, care pe vremea ceauşismului, se strângeau în fandomuri ca să discute şi să scrie, care mai publicau, cu ajutorul uniunii tineretului comunist, câte-o broşurică? unii au şi acum stigmatul compromisului, cum e ion hobana, însă e de respectat comportamentul discret pe care îl are acum. în schimb, alexandru mironov s-a crezut tare priceput în politică, devenind consilierul prost al "tânărului politician" la fel de prost ion iliescu, acum şi el îşi cam vede de treabă. cristian tudor popescu s-a lăsat de sefe, a creat o şcoală de jurnalism, tot respectul, deşi el spune că nu prea are treabă cu netul, surprinzător pentru un fan sefe. ştefan ghidoveanu, un ceauşescu paranoic al sefeului, înjură în dreapta şi-n stânga, în spiritul nostalgicelor şedinţe ale partidului comunist român.


rezolvarea
păi eu sugerez să fie discreţi. şi să dea sfaturi - doar când sunt cerute.
şi multă, multă înţelepciune - nebunia e a noastră, a tinerilor.
până acum, ne-au arătat de ce-au fost în stare. acum e rândul nostru.
dacă vom fi mai sus sau mai jos decât ei... rămâne de văzut.

le doresc sănătate, o pensie liniştită şi să ne mai lase.
pentru că, vorba lui brâncuşi pe care eu o ador, la umbra marilor copaci nu creşte nimic. (evident, în speţa noastră, cuvântul mari e în plus.)

imaginea de aici.

au mai apărut ceva livreşti...

... cu cărţi de citit pe budă etc., aici. şi culmea, autorul (grig şoitu, poet) e tot din constanţa. phui! :)

întîlnire cu răzvan petrescu şi t.o. bobe

abia aştept!

labirintul lui pamuk - 1

nu ştiu dacă nu cumva aceasta este cea mai bună carte a lui pamuk, având în vedere că după vreo treizeci de pagini, mă numesc roşu m-a plictisit teribil, de-am zis că nu-mi mai trebuie... dar venirea de anul trecut a scriitorului m-a hotărât că trebuie totuşi să citesc ceva.

la cald

dacă m-ar întreba cineva ce anume mi-a plăcut la cartea neagră de orhan pamuk (căci mi-a plăcut), aş sta pe gânduri. m-aş gândi că e o capodoperă. dar oare este?

dacă o capodoperă însemnă un roman care te lasă năuc la final, dacă te provoacă la fiecare pagină să găseşti misterul, dacă n-are acţiune, dar idei şi provocări cu toptanul, dacă te lasă mut, nemaiavând habar ce să zici, atunci cartea neagră e o capodoperă.

dar dacă o capodoperă înseamnă să-i ei înseşi suficientă, să creeze o lume specială cum nu mai e alta, dacă o capodoperă înseamnă să nu fie dependentă de realitate, atunci cartea neagră nu e o capodoperă.

acţiunea

acţiunea e scurtă: un tânăr îşi caută iubita, iarna. în paralel, capitolele acestei acţiuni alternează cu aşa numitele articole scrise de un ziarist (blogăr, i-a zis sebastian corn). acesta scrie despre orice, pe scheletul obsesiilor sale, despre turcia, despre religia şi filozofia ei islamică, despre sectele mistice, dar mai ales despre Istanbul, ficţiuni borgesiene, poveşti de şeherezadă. bordeluri. cluburi de noapte. redacţii de ziare. bârloguri de colecţionari. blocuri. hăuri. legende. conspiraţii.

totul descris minunat, măiastru. dar fără ceva important. fără sentiment. totul mi s-a părut prea raţional, à la thomas mann şi umberto eco. înseilări perfecte, dar prea perfecte - cel puţin pentru mine.

dar, cum nu e o carte despre care să scrii doar un post, las mai multe pentru posturi viitoare, adică acestea: primul şi al doilea.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu (premiul uniunii scriitorilor pt traducere 2007)
coperta de griffon and swans production

altă cronică a cărţii, aici sau a autorului, aici.