unde profesionalismul e în slujba prostiei

a se urmări mai ales de la min. 3:30!

geniul lui gombrowicz

chiar nu m-aşteptam ca să găsesc în acest volum o capodoperă. cu ferdydurke am simţit că citesc ceva extraordinar, cu trans-atlantic însă, mai puţin.

dar acest volum, cel puţin prima sută de pagini pe care am citit-o pân-acum, m-a dat pe spate. dacă în ferdydurke, începuse să fie contra - culturii umaniste, polonismului, aristocraţiei, idilicului - aici se vede persoana scriitorului ce vrea să fie contra. şi nu doar dintr-un moft, deşi recunoaşte că un scriitor vrea să-şi dovedească celorlalţi superioritatea, ci dintr-o nevoie.

mi se pare foarte asemănător cu nietzsche ("îmblânzirea moravurilor noastre este urmarea slăbiciunilor noastre"), care vrea să spargă cu ciocanul toate valorile, cutumele, idiosincraziile şi prejudecăţile vremii.

până-mi voi face o imagine generală despre, voilà quelques mots:

- nu, nu suntem moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi. (p.23)

- literatura moleşită neîncetat de diverse mătuşi cumsecade, care fabrică romaen şi foiletoane, de furnizotii unei proze sau poezii de calitate inferioară, de inşi molâi înzestraţi cu uşurinţa mânuirii cuvântului, este în primejdie să devină un ou moale în loc să fie - ceea ce îi e menirea - un ou tare. (p.25)

- din trans-atlantic, doar două probleme importante îi tulbură pe cititorii respectivi: cum de îndrăznesc să scriu cuvinte cu majusculă în mijlocul propoziţiunii? cum îndrăznesc să folosesc cuvântul excremente în forma căcat? (p.33)

- revoluţii, războaie, cataclisme - ce reprezintă această spumă deşartă în comparaţie cu spaima fundamentală a existenţei? susţieţi că n-a mai existat aşa ceva până acum [comunismul]? pierdeţi din vedere că în cel mai apropiat spital se petrec orori cu nimic mai mici. ziceţi că pier oameni cu milioanele? uitaţi că de la începutul lumii pier milioane de oameni fără o clipă de răgaz, fără pauză? atrocităţile acelea vă sperie şi vă uimesc, pentru că imaginaţia voastră a aţipit şi aţi uitat că infernul se află la tot pasul. (p.36)

- valoarea artei pure constă în aceea că ea sparge schemele. [...] menirea artei veritabile e alta - ea va rămâne în veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular. o literatură de calibru mare trebuie să aibă grijă în primul rând ca acestea să-şi atingă ţinta. dacă doriţi ca glonţul să nimerească departe, îndreptaţi ţeava puştii în sus. (p.37-38)

- dacă prostia voastră se ia la harţă cu mine, daţi-mi voie să mă iau şi eu la harţă cu voi! (p.45)

- zborul artei trebuie să-şi aibă corespondentul în sfera vieţii obişnuite, precum se aşterne umbra condorului peste pământ. (p.57)

o să culeg mai multe...

witold gombrowicz, jurnal, editura univers, bucureşti, 1998, selecţie şi traducere de olga zaicik, 484 p.

coperta de vasile socoliuc

virtuţile bordelului

o nouă discuţie despre legalizarea prostituţiei (încă una!) mi-a amintit cât de normală părea această activitate pe vremea bunicilor noştri, cu ce nonşalanţă erau descrise scenele de bordel în poezie, proză, amintiri şi jurnale - experienţa făcea parte din ritualurile de iniţiere în viaţă.

cu ipocrizia ei, comunismul a negat fenomenul, neocomuniştii de azi fac la fel, deşi se afişează ostentativ cu amante tinere pe la otv, antena 1, click şi libertatea. într-o societate care permite bârfele la televizor, obscenitatea, înjurătura şi grobianismul, stabilimentele cu condicuţă mi se par reînvieri ale unor virtuţi apuse.

prin occident (germania, finlanda, anglia, spania, grecia), bordelurile (sau prostituţia) nu sunt incriminate, sunt oarecum normale, la noi nu. iar poziţia bisericii - care nu are aceeaşi poziţie când unii membri ai ei iau şpagă de la absolvenţii de teologie, care nu are aceeaşi poziţie când află că alţi membri ai ei au turnat pe aproapele lor - de a se opune mi se pare de la sine înţeles - e rolul ei.

revenind, mi se pare un semn de decenţă şi de forţă a unei societăţi să ia act despre un fenomen existent de când e lumea şi să-l ţină sub control. până la urmă, e tot un ritual de iniţiere. în democraţie.

şi cum mai spuneam undeva, nici o labă, oricât de bună, nu se compară c-un futai.

voi ce credeţi?

labirintul lui pamuk - 3

urmare de aici şi de aici.
turcia prin lumea lui marcel proust

povestea lui pamuk spune că era în istanbul un bătrân foiletonist care trăia o viaţă fadă împreună cu un motan. iar singura zguduire a vieţii lui î-a venit cu lectura cărţii lui marcel proust, în căutarea timpului pierdut.

cum nimeni nu-i împărtăşea emoţia, de câte ori ieşea în lumea şi dădea de greutăţi, se uşura gândindu-se că el e de fapt acasă şi o are lângă el pe albertine, când se plimba pe străzile Istanbulului, se gândea oare ce face albertine a lui? - arta îi invadase realitatea, făcându-i-o mai frumoasă.

Ţara noastră este atât de lamentabilă, de jalnică pentru că nimeni n-o cunoaşte pe Albertine, nimeni nu are idee despre Proust, gândea bătrânul gazetar. poate că într-o bună zi, când urmau să-şi facă apariţia nişte persoane care să-i înţeleagă pe Proust şi pe Albertine, mustăcioşii şi nevoiaşii care se perindau pe străzi vor începe să trăiască mai înlesnit, să se cufunde în visare, ca Proust, încercând să învie în faţa ochilor fantasmele propriilor iubite, în loc să se taie cu şişurile la primul accent de gelozie. cât despre scriitorii şi traducătorii angajaţi de gazete pentru că treceau drept oameni cu carte, aceia se vădeau atât de neiscusiţi şi de nesimţitori tocmai pentru că nu-l citiseră pe Proust, pentru că n-o cunoscuseră pe Albertine, pentru că habar n-aveau că bătrânul jurnalist îl citise pe Proust, pentru că nu pricepeau că el era chiar Proust şi Albertine. (p.235)

dar diavolul/şeitan interveni sub chipul frumos al unui alt tânăr foiletonist ce seamăna şi cu Proust şi cu Albertine şi căruia bătrânul gazetar i s-a confesat despre toate acestea. aşa că tânărul vrea să scrie. dar bătrânul e profund tulburat - se sperie că povestea sa va fi ştiută de toată lumea, că frumoasa dragoste a lui Proust şi a Albertinei se va vulgariza şi va zăcea pe un ziar ce va fi apoi pus pe fundul coşurilor de gunoi. înepe să nu mai doarmă noaptea, iar într-o zi îi telefonează tânărului rugându-l să nu publice nimic.

dar tânărul gazetar deja uitase povestea, telefonul i-o aminteşte, ceea ce îl amuză şi în cele din urmă publică foiletonul. despre un bătrân istanbulez singuratic şi înduioşător, îndăgostit de eroina unui roman occidental straniu şi care se socotea atât autorul, cât şi personajul acestuia. bătrânul gazetar din articol se simte iar tulburat constatând că e luat peste picior într-o poveste relatată la rubrica unui ziar. şi, dintr-o dată, mii de gazetari pornesc să se arate unul câte unul, din puţurile nemărginirii şi ale veşniciei, alături de Proust şi de Albertine, în coşmarurile bătrânului gazetar.

povestea bătrânului gazetar a fost repovestită de mine aici, pe blog, iar ea fusese povestită de orhan pamuk în cartea lui, cartea neagră, apoi spusă de un personaj din această carte, după ce fusese aşternută de tânărul foiletonist în ziar, apoi într-o altă poveste din poveste din poveste. la infinit.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

pictura de oskar kokoschka, aici.

malaparte prin iaşi

l-am văzut în weekend-ul trecut. scenariul de razvan rădulescu.

aveam aşteptări modeste, nazişti, pogrom, evreii etc. deşi distribuţia - răzvan vasilescu, iureş, bleonţ, bindea - se anunţa bună.

şi-a fost o supriză plăcută. scriitorul italian curzio malaparte - autorul pielii (pe care mi s-a făcut poftă s-o recitesc)-, reporter de război al lui mussolini, ajunge la iaşi şi se loveşte de toate năravurile româneşti din armată, administraţie, servicii. unele scene sunt aici amuzante.

însă ceea ce mi s-a părut interesant este perspectiva privată a lucrurilor. fiecare are probleme private - malaparte, prefectul, comandantul garnizoanei, doctorul evreu - pe care trebuie să le rezolve. aspectele publice nu există. războiul e doar o noţiune, pogromul e doar o sarcină de executat, un fapt. chiar şi persoana-cheie a filmului, josef gruber, e doar un nume pe o hârtie.

filmul m-a impresionat deci nu prin scenele explicite - groapa comună cu evrei, vagoanele care gem şi cer apă, ştergerea urmelor de omor - ci prin scenele liniştite de viaţă, în spatele cărora se petrec ca de la sine înţeles astfel de grozăvii.

ultima scenă a filmului e uimitoare, cele trei personaje - învingătorii - savurează în linişte plăcerile vieţii simbolizate de paharele de vin, când malaparte (piersic jr.) constată deodată că în lumina soarelui, vinul e roşu. ca sângele.

a fost fain faptul că mai tot filmul e în germană şi itaiană, foarte puţin în română - şi atunci sunt înjurături. actorii fac roluri excelente. şi florinel a jucat destul de bine - am înţeles, primul său rol principal -, deşi nu a părut cineva care-a luptat în legiunea străină...

periplul meu islamic livresc continuă - maqamat

după cele câteva volume din cartea celor o mie şi una de nopţi şi după romanul cartea neagră a lui orhan pamuk, mi s-a făcut poftă de literatură islamică, aşa că m-am reapucat de coran şi de ce alte cărţi mai am prin bibliotecă.

una dintre ele este şezători arabe de al-hamadhani şi al-hariri, de fapt 30 de maqamat.

ce este o maqamă?

este un text, un fel de povestire, foarte ritmată şi rimată, spusă în adunări (maqama = adunare) pentru amuzament.

mai întâi populară, ea a devenit cultă odată cu al-hamadhani, în sec. xi. personajul este unul picaresc, el este pre-textul, scopul principal este dovedirea talentului stilistic, virtuozităţile cuvântului folosit.

la noi, alături de nicolae dobrişan care continuă cu traduceri ale literaturii islamice contemporane (naghib mahfuz, de pildă), grete tartler, mare orientalist român, s-a orientat mai mult spre literatura mai veche. aşa că avem şi noi în româneşte 30 de maqamat - două reluate şi în compilaţia celebră înţelepciunea arabă, reeditată acum vreo şapte ani şi la polirom.

structura unei maqame este:

- introducere/ambianţa

- apariţia personajului ciudat, uimitor prin elocvenţă şi erudiţie

- dezvăluirea tainei si farsa

- despărţirea

mi se pare foarte important scopul acestei maqame, anume minunarea (tagib), după modelul aristotelician al încântării estetice.

civilizaţia cuvântului

un proverb arab spune că Dumnezeu ne-a dăruit posibilitatea exprimării în 3 moduri: prin creier grecului, prin mână asiaticului, prin limbaj arabului.

iar aceste mici bijuterii tocmai asta dovedesc, iscusinţa cuvântului. totuşi, obişnuit cu conţinutul, din punct devedere al acestuia, din cele 30 de maqamat traduse aici, mie mi-au plăcut foarte mult doar 5. dar asta nu înseamnă că toate nu sunt frumoase.

în maqama din nishapur, una dintre cele care mi-a plăcut, despre un om naşpa se spune-aşa:

ăsta? o molie care nu se-oploşeşte decât în straiele de orfani, cu foloase, lăcustă care nu roade decât ogoare-ntru totul mănoase, hoţ care nu sparge decât haznale de waqf, preacucernic, sunnit care doar pe spinările slabilor e puternic, lup care nu sfâşie robii lui Allah decât între îngenunchere şi prosternare, haiduc jefuind între jurăminte şi crez, nu la drumul mare; ăsta? a-mbrăcat întru totul nemernicia, şi-a smuls de pe umeri cucernicia; şi-a îndreptat, netezind, taylasan-ul, dar şi-a strâmbat mâna şi limba, vicleanul; şi-a scurtat musteaţa, dar şi-a lungit frâul firii, apucătoarea şi hoaţa; şi-a arătat vorba dulce şi ciripitul, umbrindu-şi netrebnicia, perfidul; şi-a albit barba, anume, cernind însă bunul renume; şi-a scos la iveală mironoseala, acoperind poftele şi negreala. (p.56)

mi-a plăcut maqama leului, a cărei morală e:

N-ai cum să câştigi cu cine te-mbrobodeşte şi nici cum să păcăleşti pe cine te păgubeşte!,

cu alte cuvinte în drumul de căutare a artei nu ai de întâmpinat decât stranii întâmplări, suferinţă şi pagubă, dar un adevărat iubitor al cuvântului nu se dă bătut.

şi iată aici un excelent joc de cuvinte transpus în româneşte:

Demasc la Damasc o zurlie nurlie

cu gură ce fură şi crupă să rupă
cu haine pe taine, pe coastele oaste

cu care se apără ochii de-i scapără.
În zadar pe zahar a tras un atlas

aţâţă din ţâţă, din şold dă imbold;

sub fiere e miere, otravă-n otavă,
e rază şi oază şi paznic şi praznic
şi soare ce doare; cuminte cu minte;

robie şi rodie, zglobie şi zodie,

îmi spun: Ia soţie aşa iasomie!
Dar huria-n furie nemiloasă mă lasă. (p.141)

al-hamadhani, al-hariri, şezători arabe. 30 de maqamat, editura univers, bucureşti, 1981, antologie şi traducere de grete tartler, 183 pagini