somnambulii. o trilogie

hermann broch este unul dintre cei patru mari întemieietori ai romanului total, alături de proust, joyce, musil, la care se adaugă kafka, cu poza lui unică.

iar dacă moartea lui virgiliu e citită de împătimiţii romanului secolului xx, trilogia romanescă somnambulii e uitată. tocmai pentru că ea încearcă să fie o formă de gândire a lumii occidentale.

primul roman
1888. pasenow sau romantismul
ei bine, acesta nu e un roman care să poată fi citit în metrou. sau publicat de adevărul. nu e deloc romantic. sau e numai o rămăşiţă.
romanul seamănă puţin cu marşul lui radetzky: un tată, un fiu ofiţer stau în centrul romanului. apoi mai sunt o amantă, un prieten mefistofelic şi o viitoare soţie. cam atât. dueluri verbale, întâlniri, berlin, meditaţii. dar în jur, broch creează o lume. chiar romantică, dacă romantic e cineva care trăieşte cu o mică parte a fiinţei în epoca ei, iar cea mai mare parte se află undeva, în altă parte, poate pe o altă planetă sau într-un alt timp sau poate chiar în copilărie. (p.72)

chiar şi tatăl, înnebunit de moartea celuilalt fiu, e şi el un romantic, chiar dacă nebun, căci raţionamentele lui sunt explicabile în durerea paternă.
romantism e şi să-ţi închipui scenarii şi să ai viziuni în temeiul cărora să iei hotărâri. să crezi în Dumnezeu şi în dihotomiile credinţei, în răutatea lumii şi în întunecimile ei, în "lumea din spatele oglinzii”.
cum spuneam, e vorba despre rămăşiţele romantismului. căci pasenow alege până la urmă datoria, ca singura cale spre salvare.

iar Dumnezeu nu face decât să sune un clopoţel la o panoramă cu pasaje indiene.

scena cea mai tare este cea finală, a noptii nunţii. ceea ce aşteptam să se întâmple nu se întâmplă. pasenow se-aşează în patul nupţial alături de femeia pe care nu o iubeşte şi-şi aranjează tunica – puţin în neorânduială. şedeau nemişcaţi unul lângă altul şi priveau plafonul camerei, pe care se desenau dâre de lumină gălbuie prin deschizătura jaluzelelor, semănând cu coastele unui schelet.

ce poate fi mai absurd? dar, de fapt, acceptând „povara” uniformei, pasenow alege absurdul abstinenţei, să gândească, să ghicească dârele de-afară. alege să aţipească decât să fută.

pentru că nu e realitate, ci artă. cu toate acestea, după vreun an şi jumătate avură primul copil. se întâmplase pur şi simplu. (p.146)

şi urmează al doilea roman al trilogiei. după 15 ani. aici.

hermann broch, somnambulii, editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu, 146 p
coperta de done stan

 

rushdie la odeon

a fost fermecător. rushdie, fireşte.

fragmentele din enchantress of florence au fost citite cu talent, şi-au sunat tare frumos, despre o bătălie, despre topkapî, despre o scenă erotică, cu oglinzi şi lalele.

am aflat influenţele literare ale scriitorului, de la proza sud-americană, la cea nord-americană, cea rusă - gogol, bulgakov, nabokov - kundera şi grass etc. despre eroul preferat - superman, pentru curajul de a ieşi cu chiloţi roşii peste salopetă, alte încântătorii din partea unui scriitor ce-şi ştie valoarea şi carisma.

a fost fain evenimentul, felicitări polirom-ului, şi (parcă) classliving-ului, care au făcut să nu plătim nimic. mulţumesc blogărului vasile ernu care mi-a dat bilet.

ps. am mai aflat că florin iaru n-are pic de talent în a modera, că a făcut astfel să nu scape prilejul ca prima întrebare din partea publicului să fie a colegei sale dilematice, criticul de renume simona sora, întrebare de tipul ce-aţi vrut de fapt să spuneţi prin...?.

poza e de la ionuca.

politica cu curul

deşi m-aşteptam să primesc comentarii anonime la postul despre opţiunea mea la alegeri, am realizat azi că mesajul meu a ajuns nu la cei cu interese livreşti, ci la oameni români care "gândesc" politica cu curul. uneori cele două genuri se intersectează, alteori, nu.

de fapt, pentru unii, politica - un consens raţional în interesul comunităţii - nu există. există în schimb muuuuuuuuuuuuuuuultă mârlănie şi şi mai multă imbecilitate.

oricum voi mai merge la vot. şi voi vota tot cu.

azi, evenimente livreşti la grămadă

1. lecturi urbane, azi de la 19:00, la metrou, unirii 1.


2. salman rushdie la teatrul odeon, azi de la 19:00, lectură publică din seducătoarea din florenţa.


3. pentru tineri iubitori de best-seller, la cărtureşti, lectură din gargui, de andrew davidson (cu maria dinulescu :))

rostul inefabil al artistului

în urma unei discuţii amicale cu silviu, am recitit de curând una dintre puţinele opere fenomenale despre drama creatorului, urmăritorul de julio cortázar.

pe scurt, povestirea este despre un cântăreţ de jazz, ale cărui câteva momente de viaţă sunt urmărite şi descrise de biograful său.

dincolo însă de ceea ce se "vede" la prima mână - incapacitatea criticului de a vedea mai mult decât omul - pe mine m-a zguduit felul cum cortázar caută să sur-prindă inefabilul trăirii artistice, acel daimon al creaţiei. şi nu o face decât tot printr-o creaţie - povestirea însăşi.

mai precis:

saxofonistul de culoare johnny carter este un excentric. el nu se adaptează lumii acesteia, pentru că e cu ochii la alta. de exemplu, el percepe timpul altfel (un minut de călătorie cu metroul înseamnă 15 de trăire intensă); când cântă, pe neaşteptate, se petrec nişte chestii ciudate; el vede şi urmăreşte ceea ce alţii nu văd sau mai bine zis, nu vor să vadă - himera.

johnny urmăreşte în loc să fie urmărit, tot ceea ce i se întâmplă în viaţă ţine de destinul vânătorului şi nu al animalului hăituit. nimeni nu poate şti ce anume urmăreşte johnny, dar aşa e, e acolo, în amorous, în marijuana, în discursurile-i absurde despre atâtea lucruri, în recidive, în cărţulia lui dylan thomas, în tot acel amărât care e johnny şi care-l înalţă şi-l preface într-un absurd dăruit cu viaţă, într-un vânător fără braţe şi fără picioare, într-un iepure care fuge după un tigru adormit. (p.134)

iar himera aceasta, pentru artist, "se vede" numai prin creaţie, în cazul ăsta, prin muzica de câteva clipe a saxofonului. e singurul mod de "a deschide uşa", metafora lui cortázar a dorinţei de a depăşi contingentul vieţii.

am început şi eu, am închis ochii, zburam. bruno, îţi jur că zburam... mă auzeam ca şi cum aş fi fost undeva, foarte departe, dar cumva dinlăuntrul meu, de lângă mine, cineva stătea în picioare... nu chiar cineva... şi lângă mine eram parcă eu însumi, dar fără să ocup nici un loc, fără să mă aflu la new york şi, mai les, fără timp, fără ca apoi... fără să existe apoi... preţ de-o clipă n-a existat decât veşnicia... (p.155)

o povestire sublimă, perfectă. ce reuşeşte să surprindă inefabilul. să deschidă uşa.

julio cortázar, urmăritorul, în armele secrete, ed. humanitas, buc., 2007, trad. de tudora şandru mehedinţi

coperta ionuţ broştianu

cehov, mon modèle