dincolo de cauzalitate.

urmare de aici

al doilea roman al trilogiei somnambulii
1903. esch sau anarhia
esch e un tip care deşi simte într-un fel, face altfel. de pildă, vrea să se răzbune pe un contabil escroc, dar ciocneşte un pahar de vin cu el. se culcă cu fetici, dar se-ndrăgosteşte de-o văduvă grasă cu o dăruire administrativă. vrea o slujbă onorabilă, dar intră-ntr-un business cu lupte-ntre femei.

deşi simte că are forţa necesară şi toată încrederea că o să reuşească să străpungă şi să mântuiască haosul în care totul era suferinţă şi crispare, în care prieten şi duşman se înfruntau fără a ajunge să se lupte unul cu altul (p.223), esch procedează altfel.

ce m-a atras la acest al doilea roman al trilogiei somnambulii nu sunt magnificele eseuri poetice ale lui broch găsite şi în precedentul, nu ironia nespus de fină şi cuviincioasă ce răzbate din fiecare pagină, ci viziunea scriitoricească: personajului i se întâmplă lucruri. el gândeşte sub influenţa lumii, dar ajunge să facă altcumva. pare că e mân(t)uit de cineva de sus, un păpuşar invizibil şi nobil, în răspăr cu ceea ce personajul vrea de fapt, în contingentul vieţii, unde tot ceea ce se întâmplă e până la urmă totuna.

romanul e populat cu fete bătrâne, văduve, revoluţionari ologi, idioţi, circari, prostituate etc. iar printre ele, esch se mişcă ca un somnambul. însă somnambulia sa e normală, în lumea anormală ca un coridor nesfîrşit, drept şi neted.

în eseul său despre broch din arta romanului, kundera spune că esch e rebel cum era şi luther, dar eu zic că are dreptate nu în sens romanesc, aşa cum vede scriitorul ceh, ci în sens religios - esch e atins de graţie, pentru mântuire, într-o lume haotică. vorba tot a lui kundera - dincolo de cauzalitate.

iată câteva fragmente:
iubirea este o mare înstrăinare, o ţară mare şi străină; sunt două fiinţe şi fiecare există pe o altă stea şi nici una din ele nu e în stare să ştie vreodată ceva despre cealaltă. şi dintr-o dată nu mai există delc îndepărtare între ele şi nu mai există timp şi ele au căzut, s-au prăbuşit una în cealaltă, aşa că ele nu mai ştiu nimic despre ele însele şi nimic una despre cealaltă, şi nici nu mai e nevoie să ştie ceva. (p.243)

nimeni nu se află atât de sus încât să i se îngăduie să judece pe altul, şi nici atât de jos nu e nimeni încât sufletul său nemuritor să nu impună respect. (p.278)

fiecare dintre noi trebuie să-şi îndeplinească visul, şi cei răi şi cei sfinţi deopotrivă. altminteri, libertatea nu ar mai putea fi împărtăşită de oameni. (p.279)

nimeni nu-i mai vede pe ceilalţi în întunecime, ...iar claritatea luminoasă ce se revarsă în valuri e doar un vis. (p.280)

hermann broch, somnambulii, editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu, 146 pagini

sławomir / baltazar / mrożek

sławomir mrożek este un mare dramaturg polonez/internaţional, tradus şi pe la noi, de prin '86, eu n-am citit nimic pân-acum, am vrut cu volumul ăsta să spar gheaţa.

o carte neobişnuită, scrisă de autor ca recuperare mentală după un atac cerebral. o carte simplă, de recuperare a amănuntelor biografice. strămoşii, copilăria în anii războiului, tinereţea, începutul celebrităţii ca dramaturg, emigraţia, întoarcerea acasă.

mi-au plăcut doar câteva părţi, dar mai ales anii de vagabondaj adolescentin când, în zorii comunismului, autorul trăieşte publicând desene, jucând în piese, scriind meniuri.

seara, după cine, care avea loc în bucătăria casei bătrâneşti, mă despărţeam de unchiul ludwik şi mă duceam chipurile să mă culc. de altfel, tot nu m-ar fi controlat nimeni. când ajungeam aproape de heleşteu, în loc s-o cotesc la stânga, o luam spre dreapta şi săream peste gard. de partea cealaltă nu era nimeni, doar câmpul pustiu, dincolo de care începea pădurea. pe cerul senin, se iveau stelele. foşnetele nopţii se auzeau împrejur. începeam să alerg încet şi fără efort. aşa aleargă tinerii de nouăsprezece ani şi au impresia că pot alerga aşa fără oprire. bucuria neştirbită le dă aripi, tălpile nu mai ating pământul, iar inima le bate într-un ritm perfect. când ajungeam la pădure, tocmai răsărea luna. atunci pădurea se preschimba şi părea fermecată. mă preschimbam şi eu, devenind una cu luna, cu pădurea şi cu noaptea. cel puţin aşa mi se pare acum, când asemenea escapade sunt pierdute fără întoarcere. (p.104)

a! şi mi-a mai plăcut caracterizarea unei rude de-ale lui:

helena şi-a consacrat toată viaţa familiei. a gătit şi a făcut curat până a murit. (p.47)

altfel, dacă nu vă interesează istoria belică şi postbelică a poloniei, ocoliţi cartea, căutaţi să citiţi teatrul. sunt convins că e cu mult mai bun. şi tot respectul traducătorului stan velea, care ne-a tălmăcit pân-acum opera lui mrożek.

sławomir mrożek, baltazar, editura curtea veche, bucureşti, traducere de stan velea, 208 pagini
coperta de griffon and swans

FURIE

m-am săturat de politica românească de căcat!! m-am săturat de
nica,
patriciu,
hoţie,
mâncătorie,
bec,
boc,
alegeri,
fraudare,
crin,
moşii de la curtea constituţională,
realitatea,
antena 3,
minciună,
laşitate,
campanii,
corupţie,
prostănaci,
iliescu,
băsescu,
vadim,
editoriale,
emisiuni,
prime-time,
ue,
obama,
nato,
afganistan,
nobel,
război,
bani,
interese,
judecătoare proaste,
magistraţi veroşi,
secrete,
manele,

în românia se moare neştiut
de foame,
de boală,
de deznădejde,
de poluare,
de stres,
de mâna altuia,
de cancer,
de furie!

şi ei nu dau doi bani, deşi se duc acolo
să-mi mănânce banii
şi să mă reprezinte!

reeditare 1001 de nopţi

la erc press a apărut azi primul volum al cărţii celor 1001 de nopţi în traducerea lui haralambie grămescu, reeditare a ediţiei din bpt. arată destul de bine, cartonat, tipărit în germania (deşi pe hârtie reciclabilă broşată, deşi ilustraţiile de ion manea mie nu-mi plac).

se distribuie la chioşcuri bilunar şi costă acum 9 lei. de la volumul 2 va costa 13 lei.

eu am citit recent câteva volume din ediţia veche. impresii aici, aici, aici, aici şi aici.

povestiri adevărate. carver

de curând tot discut cu câţiva amici - silviu şi ciprian - despre proza scurtă, al cărei fan, nu ştiu de ce, nu sunt. aşa că, pentru-a fi la curent, am apucat o carte groasă, o antologie de proză scurtă americană, apărută prin '89, evident, la univers.

am început aleatoriu. cu raymond carver, povestirea un leac mic şi bun* (a good small thing, pe care o găsiţi în original aici). o capodoperă.
pornind de la minimalism, autorul nu se opreşte aici, ci caută un sens, un înţeles uman al existenţei umane aparent absurde şi banale: un eveniment "banal" cum e moartea îi aduce pe trei oameni la o legătură, iluminată de o scânteie mistică ghicită din cuvinte: mâncau cornuri şi beau cafea. ann simţi dintr-o dată că i se face foame. cornurile erau fierbinţi şi dulci. mâncă trei. brutarul o privea. era fericit. apoi, începu să vorbească. îl ascultau. îl ascultau, deşi erau zdrobiţi de oboseală. din când în când dădeau din cap...

încă la început se vede capodopera. nu mai şti care e personajul principal. mama, brutarul, fiul sau tatăl? câteva rânduri şi-ţi dai seama de fiecare personaj. (iată cum e descrisă o asistentă: scandinavă, înaltă, blondă, asistenta avea un uşor accent străin. atât.) un accident îi uneşte pe toţi şi totul e firesc, povestea ia fiinţă, devine ea însăşi, trebuie deci să se desfăşoare. şi-o face. încet, încet, ca un şarpe ce te-ncolăceşte. aştepţi ca băiatul accidentat să se trezească - toată lumea aşteaptă, dar băiatul, nu. nimeni nu-nţelege nimic, înţelege oare cineva?

copilul se uită la ei indiferent. nu dădea nici un semn că i-ar recunoaşte. deodată deschise gura, strânse pleoapele şi urlă. un ţipăt care îi absorbi tot aerul din plămâni. pentru o clipă, chipul păru că i se destinde, că se linişteşte. buzele se desfăcură apoi, şi atunci, fără zgomot, îi ieşi ultima răsuflare din gâtlej, printre dinţii, încleştaţi deja.
(spaţiu alb.)

plecară spre centru. cerul era senin, plin de stele. afară se făcuse frig. aprinseră radiatorul din maşină. parcară în faţa brutăriei. toate magazinele dimprejur erau închise... ferestrele brutăriei erau întunecate. se uitară pe geam. nu se vedea decât o luminiţă în camera din spate. din când în când, un bărbat solid, în halat, trecea prin albul egal al luminii (the white, even light).

- eu n-am copii. încerc să-mi închipui ce-aţi simţit în clipele acelea. tot ce vă pot spune acum este că-mi pare rău. şi dacă nu vă cer prea mult, iertaţi-mă! (all I can say to you now is that I'm sorry. forgive me, if you can). spuse brutarul. nu sunt un om rău. cel puţin, aşa cred eu. nu sunt un nemernic, aşa cum strigaţi la telefon. nu ştiu dacă mă puteţi înţelege, dacă puteţi pricepe ce simt acum. poate nici nu merit să fiu iertat. dar dacă, totuşi, în sufletul vostru mai există un strop de iertare pentru mine... (please, let me ask you if you can find it in your hearts to forgive me?)

de ce-am ales aceste fragmente? pentru că mi se par extraordinare. cel puţin ultimul m-a convins cum literatura reuşeşte să exprime inefabilul, nespusul. e greu să exprimi nespusul şi carver o face printr-un brutar care şi el ştie la rândul lui, deşi e un brutar plictisit... dar poate mă înşel, poate ce-a scris aici carver e ceva banal. sau nu.

spor la carver! despre el, un filmuleţ alături. în dreapta.





raymond carver, un leac bun şi uşor, traducere de octavian roske, în proză americană contemporană, editura univers, 1989, antologie de octavian roske, p.187 - 211
coperta de costel niţulescu


_______________
*povestirea a mai apărut în volumul catedrala, la polirom, 2006.

ultima întâlnire de la şosea pe 2009

fraţii florian.
una dintre cele mai faine ediţii - de-abia am găsit loc.
florian cel mic a citit din ultimul său roman, şi hams şi regretel, cu nori, ceaţă şi pitici peltici - fantasy.
florian cel mare a citit din zilele regelui, despre războiul franco-prusac şi despre huliganismele din casa lui strauss.
un alt florian a făcut poze.

apoi răspunsurile la întrebările lui marius chivu, şi a doi din sală despre băiuţeii, dinamo, traduceri în străinătate, burse literare, familie, herta muller şi nora iuga, stil de scriere, lecturi, jurnalism, comunism, totul plin de vervă şi emoţie.
şi-am aflat că sunt stră-strănepoţii lui ioan slavici.

le: a mai scris şi costantin pistea aici şi liviu aici. în plus, am remarcat că nu se poate scrie (literatură) la oraş sau în weekend-uri. ci numai în izolarea unui munte, a unui ţinut periferic. (după ernu, asta însemnă o ţâră de erezism). sau că nu e bine - cel puţin pentru matei - să citeşti alt autor când îţi scrii cartea.