scrisorile adevărate

acum doi ani, o ciudată dorinţă m-a făcut să scriu cu pixul unor veri din america vreo două scrisori, pe care le-am trimis prin poştă...
n-am scris multe scrisori la viaţa mea, dar cele pe care le am îmi sunt tare dregi atunci când le mai culeg din colţul sertarului unde sunt.

constat cu amar că nimeni nu mai scrie azi scrisori. nimeni nu mai trimite felicitări, decât poate oamenii mai vârstnici... de cărţi poştale nu mai zic... unii au uitat ce mai sunt alea...

acum toată lumea scrie imeiluri. total incomode, aruncate-ntr-o arhivă, nemaideschise poate niciodată. mesaje la repezeală, conciziune, grabă. între două clicuri, o urare scurtă de sărbători sau o felicitare electronică, eventual sonoră te scapă de obligaţie...

s-au dus vremurile când te aşterneai să scrii o scrisoare, în care te chinuiai să spui cât mai expresiv cele ce ţi s-au întâmplat, unele îţi luau zile, era bucata aceea de hârtie, unii o parfumau, împăturită, plicul... acolo poate şedea la locul ei o dragoste mărturisită, un dor nebun, o bârfă meschină. toate retrăite de câte ori le deschideai. mulţi reciteau la bătrâneţe scrisorile de-amor de-odinioară şi redeveneau ca prin minune tineri... scrisoarea ca miracol.

poşta era o instituţie respectată, poştaşul era prietenul care-ţi aducea veştile bune, parcă făcea parte din scrisoarea însăşi.

păcat. poate vor fi unii care nu vor scrie niciodată o scrisoare. o scrisoare adevărată. şi sper că nu voi ajunge ca nu ştiu ce personaj din ultimul capitol (knut hamsun) care-şi scria singur scrisori...

our education system

am găsit desenul mai demult, nu mai ştiu unde...

cărţile cool(t) ale adolescenţei lor

ce mai citesc tinagerii (adică adolescenţii) americani. iată trailerele celor două cărţi:

mişto la lecturi urbane/oraşul citeşte! şi la party-ul de după.

am citit. cu oameni alături. apoi am vorbit.

jenant - ridicol - penibil

eu cred că, spre deosebire de situaţiile jenante, care nu depind de tine şi care te iau ca din oală ca să te expună cu ce ai tu mai intim, ca pe o pereche de chiloţi murdari pe sârmă, ridicolul e asumat şi te îmbogăţeşte. în faţa situaţiei jenante, n-ai ce face decât să înghiţi, să taci şi să mergi mai departe. împiedicarea în faţa unui public numeros, căderea unei punţi dentare în farfurie, lipsa unei erecţii alături de fata visurilor – sunt cazuri care mi s-au întâmplat şi pe care le voi reţine toată viaţa mea ca pe nişte scenete peste care am tras cortina.

dar ridicolul, ridicolul este un act de un mare curaj şi, după mine, un act existenţial. dincolo de conotaţiile artistice – comedia, burlescul etc. – ridicolul provoacă o anume situaţie socială tocmai scoţându-i în evidenţă absurdul. scălâmbăiala în mijlocul unor oameni care dansează vals, purtarea a două şosete de două feluri, a unei batiste total neasortate, condimentarea discuţiei cu măscări în mijlocul unui public „ales” – toate pe deplin asumate – îţi fac un statement propriu, un stil. (mi-aduc aminte de romanele lui kundera unde ridicolul ia rol de experienţă fundamentală – poetul îngheţat din viaţa e în altă parte, femeia din gluma etc).


nu spun foarte multe de penibil – e încercarea eşuată de a transforma o situaţie jenantă într-una ridicolă. exemplul cel mai recent, „victoria prostănacului”.

oraşul citeşte iar

pentru că data trecută am lipsit, m-am gândit ca azi să nu. mai ales că cică e şi un after reading party! detalii here.

see you la metrou unirii 1!