concurs - romanul orbitor. aripa stângă cu autograf

întrebarea pentru concurs este:
cum se numea moara din nostalgia şi din orbitor - şi unde se afla ea?

răspunsul îl aştept, timp de 2 zile, drept comentariu la acest post. premiat va fi primul răspuns corect.

premiul constă în romanul orbitor. aripa stângă, împreună cu un autograf special din partea lui mircea cărtărescu pentru câştigătorul concursului.

orbitor. aripa stângă este, după mine, revelaţia anilor nouăzeci în ceea ce priveşte romanul românesc, alături de exuviile simonei popescu.

volumul este oferit de editura

căreia îi mulţumesc pentru receptivitate.

este al cincilea concurs pe care-l organizez. şi staţi liniştiţi, mai urmează!

creştinismul islamic

dac-aţi văzut filmul agora, acest roman nu e o surpriză. acţiunea se petrece taman în vremurile alea, apar chiar câteva personaje alexandriene - chiril, hipathia.

romanul a câştigat premiul internaţional pentru ficţiune arabă - un fel de booker arab, a fost comparat cu codul lui davinci (dar e mai bine scris), cu numele trandafirului (dar e mai puţin fandosit decât eco).

romanul reprezintă incursiunea unui personaj, călugărul hypa, în orientul secolului iv-v (antiohia, ierusalim, alexandria), în care zarvele religioase, ereziile şi apostaziile erau la modă - ceea ce face romanul pasionant (nestorianismul, arianismul). dar cu adevărat importantă este lupta lui hypa cu sine însuşi, cu jumătatea lui demonică, ci dragostea, cu iubirea creştină, cu întrebările sale fără răspuns, cu chingile credinţei - pentru a ieşi din ele, pentru a fi liber.

încercarea autorului - director al arhivelor din biblioteca din alexandria - este de a stabili ce înseamnă a fi om, dincolo de filozofie şi credinţă (evident, islamic fiind, utilizează pentru aceasta creştinismul). de discutat cum te poţi pronunţa "liber" contra creştinismului, dar cum o faci contra islamului, eşti linşat...

cuvintele fac cu trupul omului ceea ce nici o medicină nu este în stare să facă, căci ele sunt viaţă fără de moarte, care nu piere odată cu pieirea celui care le-a vorbit sau le-a scris (p.302)

Tatăl ceresc e o esenţă abstractă răspândită în toate aceste credinţe ale fiinţei umane... El stă mai presus de cuvântul "esenţă", mai presus de cuvintele "natură" şi "fire", mai presus de puterea noastră de cunoaştere. este prea departe de noi şi noi suntem atât de departe unii de alţii! pentru că suntem sclavi ai himerelor noatre. esenţa divină însăşi nu este decât o himeră şi teamă necunoscută pe care noi înşine am născocit-o, am crezut în ea, certându-ne pentru această născocire a noastră şi sortiţi să ne războim între noi până în veacul veacurilor, în numele ei. va veni ziua în care fiecare om va avea propria lui credinţă, deosebită de a semenului de lângă el şi, atunci, lumea întreagă îşi va pierde temeliile, iar legea va dispărea... atunci va să îmi primesc învierea singur, în chilia însingurată a mea. (p.363 - 364)

o carte pasionantă, cum spuneam.

o părere egipteană aici.

youssef ziedan, azazel, îngerul răului, editura trei, bucureşti, 2010, traducere de dumitru chican, 402 pagini
coperta de faber studio

saitul autorului aici.

platonov-ul lui mihalkov

piesă netereminată pentru pianină mecanică

v-am spus că nu-mi place deloc tarkovski (în afară de andrei rubliov)? în schimb, mă-nnebunesc după nikita mihalkov, al cărui film de 33 de ani, piesă neterminată pentru pianină mecanică - l-am revăzut ieri.

poate şi pentru că are la bază piesa fără titlu (platonov) - neterminată - a lui cehov. spun are la bază, pentru că viziunea regizorală este diferită de cea a lui cehov.
dacă cehov era profund şi tragic, mihalkov e aici burlesc. scena în care doctorul refuză cu cinism să meargă la o bolnavă ca să nu piardă petrecerea, refuz urmat de furia învăţătorului n-are nici o finalitate - se transformă imediat în comedie ieftină. la fel, furia de la sfârşit (vezi secvenţa de mai jos) a lui platonov.

prin felurite planuri şi cadre, jocuri de lumini şi umbre, teatru în film, poveste în poveste, regizorul ne scapă de plictiseala vorbăriei fără sens a personajelor plictisite.

vorbim, mâncăm, dormim şi iar dormim. şi o facem cu conştiinţa împăcată. avem pretenţii europene, dar dezvoltarea e asiatică, spune platonov.

acum ştiu şi sunt sigur: e de ajuns să trădezi o singură dată ce-ai iubit, ce-ai crezut, şi nu vei mai scăpa toată viaţa de lanţul minciunilor şi al trădărilor.

aş putea să fac analize, referinţe livreşti la cehov sau lermontov, picturale, la şişkin sau levitan, nietzscheene, despre apolinic şi dionisiac, dar eu zic c-ar fi mai bine să vedem filmul şi să ne bucurăm de el. o bijuterie cinematografică!

înainte

"...iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu"
matei, 13,28

hai că mă grăbesc s-ajung la slujba de-nviere, abia aştept să-l ascult pe popa soare, are-o voce aşa de frumoasă, chit c-am auzit că trăieşte cu clopotarul, da-i om bun, îmi citeşte de fiecare dată coliva la prima oră, mă-mpărtăşeşte – da şi io-i dau de fiecare dată 50 de lei. ai noştri nu e ca papistaşii ăia care violează copii, rabinii ăia care conduc bănci sau imamii care-mbrobodesc femeile să se explodeze-n avioane sau metrouri. c-am avut şi noi bivolari care-mbrobodeau fete să se culce cu ei, sectanţi care cereau bani şi-i trimiteau în america, ptiu drace!

noi, românii, ortodocşi de la sfântul andrei care cică era român, suntem cel mai credincios popor, ne botezăm toţi copiii - ăia pe care nu i-am avortat, fireşte - ne cununăm la biserică, chit că ne despărţim dup-un an, că ne batem între noi, ne-nşelăm, ne scuipăm şi plecăm la fraţii noştri latini din italia la produs. ne ducem la biserică mai rar, cine mai are timp cu serviciul ăsta la care merg şi duminică, poate-mi dă şefu un salariu mai mare, că piţipoanca aia care s-a culcat cu el imediat a primit, şi câte n-am mai aflat...!, la biserică mă rog pentru sănătate, că nu mă duc la medic decât pentru adeverinţă, mă rog să câştig la loto, îmi doresc demult un audi a7, că toţi maneliştii şi beizadelele au.

mâine tre să-mpart pentru sufletul lu tata, mare beţivan era, o bătea pe mama de-o zvânta, da şi ea avea o gură! dar ce să zic, ea i-a făcut toate pomenile, mare credincioasă, tot cu popa soare, pe-atunci era însurat popa soare, nu umbla cu clopotaru, merg să-mpart la vecina mihaela, mare curvă şi-aia, a-ntins toată scara, da se ţine bine, nu i-o muri mulţi înainte, doamne iartă-mă, c-am ţinut tot postul!

hai că vă las, şi poate ne vedem la-nvierea morţilor, ha ha, ce caraghiolsâc, să-nvie morţii, păi dac-o să-nvie tata, o s-o bată iar pe mama, o să-mi dea şi mie vreo scatoalcă, al naibii beţivan!
eh, asta e, viaţă grea! când o s-o trăim mai bine? poate pă lume-ailaltă...

ultimul post (de 1 aprilie)

cred că postul de dedesubt a fost ultimul de pe acest blog, în semn de protest că n-am luat locul 1 la roblogfest (blog cultural). iar blogosfera culturală va rămâne văduvă!
paşte fericit tuturor!

un genial creator român - Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu este unul din poeţii mei preferaţi. surprinzător n-am nici un volum, dar calculatorul de acasă (de la părinţi) are multe din poeziile sale găsite mai demult onlain. am în schimb multe volume traduse de Mircea Ivănescu. pentru mine, ulise-le lui joyce, omul fără însuşiri al lui musil, kafka şi broch, chiar şi nietzsche înseamnă mircea ivănescu.

graţie lui zum, am descoperit un interviu cu acest genial creator român, care după moartea soţiei, şi-a asumat o recluziune ascetică în apartamentul său din sibiu. un interviu emoţionant, despre vremuri apuse, dar mai ales despre un om emoţionant.

câteva fragmente, dacă n-aveţi timp să parcurgeţi tot:

Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros.

Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.

În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner, care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic – cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.

... susţin că n-am citit niciodată în întregime Ulise. L-am tradus pe capitole. Îmi comanda Andrei Brezianu. Ne întîlneam, tot aşa, pe la cîrciumi, deşi el nu prea bea, şi spunea: „Vezi că Hăulică e dispus să publice un capitol din Joyce“. Alegeam capitolul şi-l traduceam. Dar asta nu însemna că citisem cartea de la un capăt la altul. [...] Andrei Brezianu mi-a spus, ţin minte foarte precis, într-o zi din ’72 „Domle, Hăulică, face o chestie cu centenarul lui Dostoievski. – zice – ce-ar fi să facem o actualizare, să scriem «Dostoievski şi Faulkner»“. La un moment dat am fost prezentat ca poet şi eseist, pe vremea aia scriam şi eseuri. Am scris o chestie în care am spus că un fel de corespondent al lui Dostoievski ar fi Faulkner. Şi am discutat cu Brezianu. I-am spus: „Ce-ar fi să traducem The Sound and the Fury“? A zis: „Hai să încercăm“. Noi îi spuneam Zbieretul şi ochiul roşu. Am tradus primul capitol şi a apărut chiar în numărul acela. Pe urmă au apărut în numerele următoare părţile subsecvente ale cărţii. Peste un an am tradus Absalom, Absalom!, tot aşa în serial. Nemoianu mi-a aranjat transferul de la revista Lumea la Editura pentru Literatură, care a devenit apoi Editura Univers.

Acum, în ultimii ani, de cînd nici nu mai văd şi sînt legat de patul de suferinţă, cum nu obosesc să vă atrag atenţia, nu mai văd pe nimeni. Mă frecventa Radu Vancu la un moment dat. L-am cunoscut pe Marius Ianuş, cînd habar n-aveam cine e. Mi-au publicat o pagină cu un scriitor bătrîn şi pe contrapagină apărea un scriitor tînăr, Alexandru Muşina, pe care l-am şi cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut. Am fost prieten cu Iustin Panţa. [...] Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.

inteviu de doina ioanid, cezar gheorghe, un cristian, apărut în observator cultural