cred c-am zis de nu ştiu câte ori că am lăsat
mă numesc roşu, şi-am zis gata cu pamuk, dar apoi am dat de
cartea neagră care mi s-a părut excepţională, aşa că, la îndemnul lui
adi, m-am apucat de ultimul roman tradus la noi,
muzeul inocenţei, între timp editorul s-a schimbat, pamuk a plecat de la
curtea veche la
polirom.
cum am scris mai jos, romanul a mers destul de greu, dar m-a incitat fiind romanul unei obsesii, mai bine zis a unei iubiri obsesive - a tânărului kemal (30 de ani) pentru vara sa îndepărtată, füsun (18 ani). dragostea vieţii lui îi aduce şi cea mai fericită zi a vieţii, luni, 26 mai 1970 iar ceea ce povesteşte este nu atât trecutul dinaintea acestei zile, cât mai ales cel de dinapoia ei.
ce mi se pare cu adevărat important în cartea lui pamuk este nu că, pe alocuri, dragostea descrisă pare neverosimilă, ci că pe această dragoste (pierdută), autorul turc clădeşte un muzeu, o colecţie de memorii personale ad usum lectoris. pe urmele lui marcel proust din albertine disparue (irina mavrodin a tradus plecarea albertinei), pamuk construieşte un edificiu livresc al sentimentelor pierdute, dar mai ales al obiectelor turceşti găsite.
la finalul romanului, pamuk mărturiseşte că a fost influenţat de proust, şi cum să nu fii când îţi povesteşti trecutul?, însă - evident - îl părăseşte pe scriitorul "pierdut" şi caută timpul în altă parte. cum spuneam, construieşte muzeul inocenţei. îi găseşte un loc pe hartă, angajează un arhitect şi construieşte povestea obiectelor ce-l mobilează, prin romanul însuşi. prin această colecţie a obiectelor atinse de dragostea pierdută, füsu, pamuk vrea să abolească timpul. spre deosebire de scriitorul francez, cel turc merge mai departe de operă, în realitatea postmodernă a obiectelor materiale. nu mai sunt importante impresiile, conştiinţa sau ceea ce provoacă o madlenă, ci madlena însăşi - o pereche de cercei, o solniţă, un pat, bibelouri.
povestea rămâne între foi, numai a celui care a trăit-o, obiectele vor fi însă ale tuturor, printre ele te poţi plimba în tăcere, te poţi săruta cu cineva, te poţi ascunde de zgomotele şi ochii oraşului. acesta e rostul unui muzeu, să te scoată din timp şi să-l suspende. iar dacă mai e şi ficţional - e posibil să fie şi real, nu ştiu, n-am fost la istanbul (!) - e cu atât mai bine.
acesta e doar un post de început, într-unul viitor voi mai broda.
orhan pamuk, muzeul inocenţei (masumiyet müzesi), editura polirom, iaşi, 2010, traducerea de luminiţa coperta de laurenţiu midvichi
foto autor de
aici, cărţile cu pamuk de
aici,
