modă şi modele

în adolescenţă, provincial fiind, n-am avut la-ndemână un model viu care să fi avut el însuşi o viaţă exemplară şi care să-mi fi îndrumat căutările juvenile: să-mi fi îndrumat lecturile, să-mi fi îndrumat visurile, să-mi fi îndrumat experienţele. aşa c-am fost nevoit să-mi găsesc singur îndrumările – fie în cărţi, fie la părinţi, fie la oamenii cu care veneam în contact. astfel încât sunt mândrul posesor al unui bagaj de idei şi lecţii de viaţă pe care îl port oriunde cu mine şi acum, la cei 35 de ani.
de la un timp însă, în ritmul trepidant de azi, observ mirat cum bagajul meu nu numai că se demodează – cu toate astea mă cred încă tânăr –, însă, încet-încet, devine în răspăr cu moda: valorile, plăcerile, cuvintele. aşa încât, deşi caut să mă păstrez la curent cu tot ce apare nou, ideile şi lecţiile mele de viaţă încep să fie uitate.

iau câteva exemple de cuvinte:
iubire: am spus cu adevărat o singură dată te iubesc, la 15 ani, mi-a bătut inima nebuneşte, mi s-au înmuiat picioarele neomeneşte, mi s-a blocat vocea dobitoceşte. în ultimul timp, o spun doar să oficializez o legătură, sau să completez afirmaţia „ai fost minunată”. sau, de valentine’s day, să însoţesc inimioarele de catifea cumpărate de pe tejghelele de la romană.

ţară: citeam cărţi de istorie despre ţara mea, românia, şi-mi plăcea cuvântul ţară, acum nu-l mai găsesc, e uzurpat de cuvântul politică, în gurile politicienilor care se scuipă-ntre ei pe la posturile teve, arbitraţi de reporteri.

prietenie: caut să folosesc deseori cuvântul, şi-l foloseam când mă laudam că am prieteni puţini şi buni, cu care chiuleam de la ore, cu care ieşeam la plajă (sunt din constanţa), sau cu care mă chercheleam în vreo speluncă de cartier. Acum, folosesc termenul mai mult cuvântul „cunoştinţă”, cu toate sutele de „prieteni” de pe facebook, dar din care nu cunosc „la faţă”nici pe 20.

destin: găseam în cărţi memorialistice oameni care căutau să-şi explice la bătrâneţe destinul, împlinirile vieţii, acum decopăr mai mult cititoare de promptere care povestesc cum au ajuns ele din fragedă pruncie personalităţi de succes, unele neavând pe cv decât câteva liposucţii.

umor: caut să mă-nconjor de oameni cu umor, dar nu găsesc decât miştocari, băşcălioşi sau mitocani care-njură de mamă şi de sex, într-o românie civilizată în 4 ani de uniunea europeană.

cinema: caut reviste despre cinema, dar nu găsesc decât bloguri care discută de ultimele filme 3d.

dostoievski şi stendhal: ajungeam să mă cert nopţi întregi în căminul studenţesc, pe teme dostoievskiene sau stendhaliene, acum văd în metrou citindu-se stephany meyers şi charlaine harris.

planuri: Mi-aduc aminte cum m-a ambiţionat un articol de-al lui mircea eliade, scris când avea douăzeci de ani în care-i îndemna pe colegii de generaţie să-şi trăiască viaţa ca şi cum ar mai avea doar un an de trăit, iar în acest an să se-apuce să-şi scrie cărţile, să-şi trăiască dragostea, să călătorească. În articolele de-acum sunt îndemnat fie să slăbesc, fie să-mi achiziţionez ultimul kindle, fie să-nvăţ life coaching.

care sunt lucrurile bune şi care sunt cele rele? luat repede, n-aş şti să spun. doar că suntem pe deplin liberi să alegem. e viaţa noastră şi numai a noastră, nu a părinţilor, nu a prietenilor, nu a iubitelor sau iubiţilor, nu a profesorilor, nu a politicienilor.
eu am ales. sunt fericit? nici asta n-aş şti să spun cu certitudine. uneori da, deseori nu.
ceea ce ştiu să spun este un singur lucru, că nu renunţ la bagajul meu. Îl port cu mine în continuare, de-a lungul trecerii timpului. cum spune samuel beckett într-o piesă, „clipe peste clipe, pleosc, pleosc, ca boabele de mei, şi toată viaţa aştepţi ca ele să se facă o viaţă”. eu n-aştept (încă). trec la acţiune, cu ochii pe bagaj!

apărut în revista studenţească carevasăzică.

ce înseamnă sublimul?

biutiful
imdb

se socoteşte îndeobşte* că în faţa a ceva sublim, încerci mai întâi o reacţie de reţinere sau chiar împotrivire -

ghetourile mizerabile de imigranţi africani şi chinezi.
foamea după banii negri.
supravieţuirea.
o barcelonă apocaliptică în care catedrala lui gaudí e undeva departe, sub ceţuri

-, pentru ca în momentul următor să intervină plăcerea -

speranţa într-o lume de dincolo.
credinţa în oameni.
dragostea filială.

regizorul nu oglindeşte lumea urâtă, ci o ordonează după viziunea sa, caleidoscopic. creând o alta, suportabilă dar insuficientă.

iar scena de final, a pătrunderii în lumea de dincolo, te poate face, spectatorule, să-l vezi în personajul principal pe isus cristos.

un film care pe mine m-a cutremurat, cum demult n-a mai făcut-o vreunul. în afara emoţiilor ameţitoare, cuvintele se dovedesc total inabile.
multumesc tabu.

_________________________________
*evanghelos moutsopoulos, categoriile estetice, univers, 1976

un alt new york

motivul lui esenţial era nevoia de frumuseţe. mersul era o plăcere divină. când se afla în aer, totul era rescris. pentru trupul uman deveneau posibile lucruri noi. dincolo de echilibru. 

pentru o clipă, se simţi nenăscut. un alt fel de a fi treaz. (p.213) 

new york. 1974. francezul philipe petit traversează un cablu întins între turnurile gemene. eveniment care-i prilejuieşte, în 2009, scriitorului american colum mccann scrierea unui roman. e răsplătit cu national book award.

sub cerul evenimentului echilibristic, se defăşoară fragmente de destin aparţinând câtorva oameni, din zone diferite. din rase diferite. de condiţii diferite.

chiar şi dacă erau numai două capitole - care mie mi-au plăcut cel mai mult -  

1. cel despre scurta viaţă a călugărului irlandez corrigan povestită de fratele său ciaran şi  
2. cel despre bătrâna prostituată din bronx care-şi povesteşte viaţa de curvă şi mamă denaturată 

- romanul tot merita un premiu, pentru că e până la urmă vorba de sensul vieţii, pierdut de toată lumea, în acest nou mileniu. nu contează că preşedinte e nixon, că unele familii-şi pierd toţii băieţii în vietnam, că încă negrii sunt discriminaţi, că unii-l caută pe Dumnezeu, că alţii l-au uitat, că unii-şi sacrifică viaţa altora, că alţii-şi sacrifică viaţa lor înşile, că unii mor în accidente stupide sau philipe petit vrea să meargă pe un fir deasupra new york-ului. 

ceea ce contează e că oamenii nu sunt singuri. cu voia lor sau nu, ei se întâlnesc şi se sprijină reciproc unul pe celălalt. mergem tot înainte, poticnindu-ne, aducem puţin zgomot în tăcere, găsim în ceilalţi mişcarea noastră. aproape că e suficient. (p.441)

... bărbaţilor le place să creadă că ei sunt în stare să te salveze. de parcă tu ai avea o boală şi ei au tratamentul lor special şi abia aşteaptă să ţi-l dea. "vino-ncoace, scumpo, ne vrei pe cineva care să te-nţeleagă? eu te înţeleg. sunt singurul care poate să înţeleagă o fată ca tine. am o sculă cât o zi de post, dar şi o inimă mai mare decât oto bronxul." te fute de parcă ţi-ar face o mare favoare. fiecare vrea o curvă s-o salveze, ăsta-i adevăru' adevărat. e boală curată, după mine. şi p-ormă, după ce-au stropit gazonu', se încheie la şliţ şi pleacă şi uită de tine. asta înseamnă să stai prost cu bostanu'. (p.280)

big bill broonzy are un cântec care-mi place, dar nu-mi place să-l ascult: "am ajuns atât de jos, iubito, că mă uit la jos de jos în sus". (p.281)

familia este ca o apă - păstrază amintirea a ceea ce a umplut cândva, încearcă întotdeauna să revină la izvorul originar. (p.77)

unii cred că dragostea e capătul drumului şi că, dacă ai norocul să o găseşti, rămâi cu ea. alţii spun că devine o faleză de pe care te arunci, dar majoritatea celor cu ceva experienţă de viaţă ştiu că e doar ceva care se schimbă de la o zi la lata şi, în funcţie de cât lupţi pentru ea, o obţii, o păstrezi sau o pierzi, dar uneori nu există de la bun început. (p.386)

viitorul inimii e într-o lopată de ţărână. (p.367)

cum mai spuneam şi altădată, în america se scrie manifest, se revine la teme universal umane, iar din punct de vedere stilistic, scriitorii se întorc la realism. 

colum mccann scrie minunat şi creativ - un creative writing! - şi uimitor e că ştie şi ce să scrie. şi nu vorbesc despre cele câteva capitole rele, al căror rost în economia cărţii e de negăsit - cel al pictoriţei, al judecătorului sau al tinerei jaslyn iar un cârcotaş ar mai spune că premiul e luat pentru că vorbeşte despre negri şi despre turnurile gemene, însă aici aş începe o discuţie mai largă.

până una alta, nu închei până nu menţionez traducerea foarte bună a justinei bandol.

colum mccann, goana nebună a lumii (let the great world spin), editura rao, bucureşti, 2010, traducere de justina bandol, 441 pagini

saitul autorului aici. 

a mai scris despre carte octavian şi bogdan stănescu.

cutremurul lui radu mazăre

am plecat azi într-o plimbare prin constanţa pustie de frig şi ceaţă, să văd marea - conform unui ritual pe care mi-l impun la fiecare vizită şi pe care, din păcate, nu-l respect întotdeauna.

aproape de piaţa ovidiu, am dat peste un peisaj cutremurător - ruine şi mizerie, chiar pe bulevardul principal al oraşului, tomis.

în uniunea europeană a anului 2011.

 

din clădirea de mai sus îmi luam, în clasa a 9-a, gogoşi calde. 

clădire abandonată, cu gunoaie într-însa.

oare pentru plăcere vizuală, se pot da niscaiva şpăgi? eu mă ofer.

frumoasa şi bestia

nu ştiu ce m-a făcut să scot din bibliotecă şi să recitesc colecţionarul, al doilea roman în preferinţele mele fowles (să vedem dacă ghiciţi care e primul), poate pentru că mi-am adus brusc aminte că "am ţinut" mai mult cu personajul negativ (bestia), decât cu cel pozitiv (frumoasa).

după 18 ani de apariţie a traducerii, m-aştept să ştiţi ce se-ntâmplă: îndrăgostit de o studentă la arte, un tânăr funcţionar o răpeşte şi-o ţine încuiată în subsolul unei case câteva luni, doar ca să fie în preajma ei. ea, ca un fluture prins în ac, după chin, moare. 

interesant mi se pare faptul că, paradoxal, mi s-a părut simpatic personajul masculin, răpitorul. dar nu pentru că şi eu sunt bărbat şi-mi place să fac femeile să sufere, nu. ci prin faptul că acesta alege captivitatea, cel mai greu mod de a avea aproape femeia iubită. şi mai e interesant faptul că, de fapt, cel robit e el - îi face femeii toate capriciile, îi dedică tot timpul, ba încearcă s-o-nţeleagă, deşi-i este inferior - şi nu ea. ea până la urmă moare - şi scapă - însă el trebuie s-o ia de la capăt. romanul e emoţionant şi prin faptul că ambele personaje sunt tineri, cu speranţe şi planuri, într-o anglie a anilor '60.

precum ştiţi, romanul e tăiat în două: jumătate e punctul lui de vedere, jumătate - şi cea mai pasionantă - al ei. iată câteva panseuri de-ale fetei captive, miranda:

noi, bărbaţii, continuăm mereu să ne îndrăgostim. devenim iar de douăzeci de ani şi suferim tot ca la douăzeci de ani. poate în clipa de faţă par foarte raţional, dar nu mă simt astfel. când ţi-am auzit vocea la telefon, eram gata să fac pe mine de emoţie. sunt un bătrân îndrăgostit. un personaj de comedie burlescă. foarte banal şi nici măcar amuzant. (p.276)

trebuie să trăieşti cu seriozitate. nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citeşti ziare de duzină, nu asculţi emisiuni stupide la radio sau la televiziune, nu-ţi iroseşti timpul pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate. îţi foloseşti viaţa (p.180)

criticii îşi bat gura vorbind de virtuozitate tehnică. jargonul lor n-are absolut nici un sens. arta e crudă. poţi să ascunzi o crimă folosind cuvinte. dar pictura este ca o fereastră cu vederea directă până în străfundul inimii tale. tu nu ai făcut aici decât să construieşti o mulţime de ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă. (p.200)

unii ar putea spune: "eşti o picătură într-un ocean; faptul că îţi încalci principiile este tot o minusculă picătură, n-ar avea nici o importanţă". dar tot răul din lume s-a adunat din minuscule picături. e o prostie să consideri picăturile lipsite de importanţă. micile picături sunt la fel de importante ca întregul ocean. (p.302)


lectură obligatorie!


john fowles, colecţionarul (the collector), editura univers, bucureşti, 1993, traducere de mariana chiţoran, 366 pagini
coperta de dan stanciu

romanul e reeditat la polirom şi a fost ecranizat în 1965 - imdb (vezi mai jos trailerul.)
alte păreri despre carte pe colţul colecţionarului, pe joc secund, iar alte fragmente alese pe agonia.

când trailerul e mai bun ca filmul

bună! ce faci?

imdb

nu înţeleg şi pace de ce trebuie să mă entuziasmez - cum am văzut că o fac unii - că iată, s-a renunţat la filmele pentru premii şi ura! avem şi noi filme pentru public. un fel de s-avem şi noi faliţii noştri. de parcă nu ne-am fi chinuit atât amar de ani cu monstruozităţile lui sergiu nicolaescu.

singurele merite ale filmului, după mine, sunt scenografia şi imaginea - planurile, contraplanurile, poziţia camerei etc. şi ţâţele danei voicu. atât. povestea e cusută cu aţă albă - doi soţi "se cunosc" în acelaşi timp pe chat şi... divorţează. un pianist îşi prinde degetele într-o cursă de şoareci ş.a. toate poantele bune se numără pe degete şi încap în trailer. colac peste pupăză, titrarea "romantică" a gândurilor e albă pe alb de nu vezi nimic. şi toate astea, peste o oră jumate.

mesajul filmului? pe chat e altfel decât în viaţă. iar un film prost e tot prost, că-i pentru premii, că-i pentru public.