desculţ prin oraş

când alţi copii se duceau în vacanţe la bunici la ţară, eu veneam la bunici la constanţa. sunt cele mai frumoase amintiri de vacanţă. mama mare avea o grădină plină de flori parfumate, iar când veneam de la plajă, casa era numai răcoare. locul de plajă al familiei era, aproape invariabil, mamaia. mai precis zona perla, de unde se putea auzi radio vacanţa. aici, ai mei, constănţeni neaoşi, m-au învăţat să respect orele de plajă şi geamandurile. n-au folosit niciodată creme, umbrele sau şezlonguri, ci au căutat să se bucure cât mai natural de soare, nisip şi de mare. am şi-acum în imagine plajele "comuniste" ticsite de trupuri goale, alături de care, de exemplu, stăteam la coadă la bere, sucuri şi mici. 

după ce ne-am mutat în constanţa - părinţii au revenit la matcă - şi m-am mai mărit, mi-am ales eu un loc al meu, petecul meu de mare, în care să mă simt cel mai bine. un loc din zona cazinoului din mamaia, de-a dreapta unui promontoriu pe care, mic fiind, mă urcam să admir cu tata pescarii. aici marea intră în trepte şi te poţi bucura de o apă limpede şi calmă, până hăt, departe. limba de nisip e fină, lată şi mărginită de cabine de schimb şi de duş.

ei bine, sâmbătă am fost la plajă. pe locul "meu". pe care însă a trebuit să-l caut, ca într-un labirint. minotaurul - "civilizaţia", firul - memoria. am găsit acum o bună zonă cu platforme de asfalt şi de lemn, o alta năpădită de sute de şezlonguri albe şi umbrele inscripţionate, şi o alta fie împrejmuită de terenuri pentru volei sau fotbal, fie umbrită de chioşcuri şi alte caşcarabete. din spaţiul larg cu nisip, nu a rămas decât un petec de câţiva mentri pătraţi, în jurul unui tomberon de gunoi.  unde mi-am întins prosopul.

când ieşeam altădată din apă, mi-era greu să găsesc pe fâşia de nisip, printre-atâtea cearşafuri, un semn de reper. acum, ieşind din apă, am văzut un oraş.

nu înţeleg de ce li se pare unora civilizat şezlongul, când dedesubtul acestuia e-un nisip fin pe care puţine litoraluri îl au. nu înţeleg de ce li se pare unora civilizată dispariţia cabinelor de schimb sau de duş. nu înţeleg de ce li se pare unora civilizată păşirea pe lemn sau beton, în loc de nisip. 

se urbanizează plajele? 

oamenii se simt atât de străini faţă de nisip, încât vor să-l familiarizeze cu asfalt?

sau doar avem de-a face cu oameni proşti?

aşa că, în semn de răzbunare faţă de oraşul care mi-a distrus "petecul de mare", am luat-o acasă pe jos, desculţ, pe bulevarde şi străzi. am simţit, dincolo de pietricele şi gunoaie, că mânjesc urbanitatea prezentă cu nisipul copilăriei de pe tălpi. vorba bibliei, am scuturat de pe picioarele mele praful constanţei.   

pictura: picioare de piatră de caroline evans, de aici.

de pe urma unui om rămân şi cărţile şi filmele pe care le-a iubit

invaziile barbare (les invasion barbares, 2003)

imdb

un tânăr bogat află că tatăl său de departe mai are puţin de trăit. îi vine aproape şi se gândeşte să-i facă ultimele clipe fericite, indiferent cu ce costuri. ajută până la urmă şi la moarte. 

un film deci despre moarte, morală, ratare, dar mai ales iubire. într-o epocă de profundă barbarie. 

pe alocuri, un domn lăzărescu intelectual, afemeiat, cu un fiu bogat. nu e mult talent actoricesc, însă scenariu mie mi-a plăcut, măcar pentru acele bavardeli intelectuale. 

totuşi, deşi vorbesc despre cărţi şi filme până când mor, unii intelectuali se mai întreabă şi despre ce-au lăsat în urmă, ceea ce e ok. de văzut, dar nu neapărat.
 

mai jos un fragment de reţinut. 

contrar a ceea ce crede lumea, secolul 20 nu a fost chiar atât de sângeros.un milion de oameni au murit în războaie, la care se adaugă 10 milioane din timpul gulag-ului rusesc şi un milion pe câmpurile de luptă din China. asta înseamnă 13 - 13,5 de milioane de morţi.

nu este prea impresionant în comparaţie cu secolul 16, când spaniolii şi portughezii au reuşit, fără camere de gazare sau bombe, să facă să dispară 150 de milioane de indieni din america latină.

e muncă multă, 150 de milioane de persoane dintr-un foc. veţi spune că au avut susţinerea

bisericii, dar totuşi e muncă multă. între timp, în america de nord, olandezii, englezii, francezii şi americanii s-au simţit inspiraţi şi au decapitat încă 50 de milioane. în total 200 de milioane de morţi. cel mai mare masacru în istoria umanităţii.

asta s-a întâmplat aici, în jurul nostru. şi nici măcar un mic muzeu al holocaustului.

cum îmi plac tabloidele

© philip belger

phil berger a tabloidizat copertele câtorva clasice şi a primit şi un premiu pentru asta, student silver addy aaf greenville.
singurele tabloide care-mi plac.

choke by chuck

a doua după survivor. la 10 lei. copertă kitsh (după afişul filmului), da' mişto. 

personajul principal, victor mancini, face parte dintr-un cerc de obsedaţi sexual:

ai auzit-o pe-aia cu petrecerea surpriză aranjată pentru o casnică drăguţă, când toţi prietenii ei şi familia s-ar fi ascuns, cică, într-o cameră, iar când au năvălit peste ea ca să-i ureze "la mulţi ani", ar fi găsit-o întinsă pe canapea, în timp ce câinile casei îi lingea untul de arahide dintre picioare? (p.17)

sau indivizii care au alunecat la duş şi au căzut fix în sticla unuroasă cu şampon. care au fost atacaţi de unul sau mai mulţi necunoscuţi şi sodomizaţi cu lumânări, bâte de baseball, ouă fierte (!), lanterne sau şurubelniţe, care acum se cer extrase. (p.18)

şi, deşi a făcut medicina, victor mancini lucrează figurant într-un parc-muzeu împreună cu prietenul său cel mai bun, danny, labagiu convins:

prima oară când am făcut laba, am crezut că eu am inventat-o. m-am uitat la mâna mea năclăită şi mi-am zis: "o să mă-mbogăţesc din asta". (p.44)

dar staţi liniştitţi, cartea nu are numai astfel de poante murdare de sex, acestea doar o condimentează - uneori prea mult - însă am găsit un adevărat manifest burlesco-tragic împotriva civilizaţiei & culturii americane, faţă de care personajul principal profită în felul său, de pildă, lăsându-se salvat de necunoscuţi.

dar mie cel mai mult mi-a plăcut mama lui, curajoasă şi asocială în tinereţe, iar acum, la bătrâneţe, alzheimerizată într-un sanatoriu. câteva ziceri de-ale ei: 

generaţia mea şi toată miştocăreala noastră nu fac lumea mai bună. ne petrecem atât de mult timp judecând ceea ce au creat alţii, încât noi, la rândul nostru, n-am mai ajuns să creăm decât foarte, foarte puţin. (p.128) Iluminismul s-a sfârşit. astăzi trăim în plin Întunecism. (p.113)

putem trece prin viaţă lăsându-i pe alţii să ne spună cine suntem. dacă suntem sănătoşi sau nebuni. sfinţi sau dependenţi de sex. eroi sau victime. lăsând istoria să decidă cât de buni sau cât de răi suntem. 

lăsând trecutul să ne hotărască viitorul.

sau putem hotărî şi singuri.

şi poate că ţine de noi să inventăm ceva mai bun. (p. 323)

de ce aţi citi cartea?
pentru că generaţia nouă de scriitori îl pastişează la greu pe palahniuk, pentru că atitudinea sa über-burlescă şi sexualizată faţă de prezent e socotită über-cool.
dar mie survivor mi s-a părut mai mişto.

chuck palahniuk, sufocare (choke), editura polirom, iaşi, traducere de mihai chirilov,324 pagini
coperta de manuela oboroceanu 

alte impresii la ioana ristea, ionuca, gabriel şi adela chioveanu.

lecţia de bacalaureat

când mass media şi nu numai se dă de ceasul morţii vizavi de rezultatele de la bacalaureat - de parcă nu ştia toată lumea că în ultimii ani se copia în draci ca absolvenţii să se-nscrie lejer şi fără examen la universitate, unde urmau să-şi confirme nivelul scăzut în faţa profesorilor, majoritatea la fel de dezinteresaţi.

ei bine, în această turmă de loaze, ce reflectă întocmai imaginea părinţilor, se mai găsesc şi pepite - doi liceeni care au luat 10 din prima: alina crăciun şi răzvan stoica. ceea ce ne spun ei este un lucru pe care îl ştim şi noi, dar numai din teorie. anume că reţeta succesului constă în muncă mai multă şi îndelungată: rămânerea peste ore şi învăţatul pe parcurs. 

într-o românie în care hoţii "deştepţi" devin miliardari într-un an-doi, reţeta aceasta a succesului e perimată. doar nu cu toţii - inclusiv eu - învăţam pentru examene doar în sesiune?

aşadar, ar trebui să învăţăm şi de la liceeni. cei care merită, evident.

ultimul ozon

cred că şi dacă ar fi fost dictatoare, catherine deneuve ar fi fost delicioasă, aşa cum este în acest film ca mamă, gospodină, soţie, amantă, patroană, deputată...

continuarea poate fi citită pe blogul cinesseur, aici.