alex leo şerban pe e-book

polirom a făcut din romanul postum al lui alex leo şerban - litera din scrisoarea misterioasă - mai întâi un e-book, ce va apărea la începutul lui septembrie la elefant.ro.

sper ca un e-book să fie pus la bătaie şi la mine pe blog, zilele următoare,  în cadrul unui concurs organizat de BookMag - un blog nou de carte.

vizuina

dintr-o scrisoare către felice: deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ... drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de  îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul!

vizuina este ultima povestire a lui franz kafka. a scris-o în iarna dinaintea morţii, din 1923-1924, într-o singură noapte, se spune, în noul său domiciliu din berlin-steglitz, mutat împreună cu iubita sa dora dymant.

pentru mine, este cea mai bună scriere - finalizată - a lui kafka despre relaţia omului cu lumea: nesiguranţa, singurătatea, temerile şi angoasele omului dintotdeauna sunt aici descrise magistral, unul după celălalt, într-o construcţie la fel de magistrală.

pe scurt, este vorba despre un animal oarecare care povesteşte despre vizuina lui pe care a construit-o sub pământ. mi-am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. (p.327) se mândreşte cu "opera" lui, pe care încearcă s-o descrie: cu culoare largi, cu cămări unde-şi ţine proviziile şi chiar c-o piaţă centrală. dar desigur că vizuina trebuia să aibă şi-o intrare, şi deîndată, şi pericolul - aşa cum intră el în vizuină, poate intra şi altcineva. şi mândriei şi siguranţei vizuinii le ia locul teama:

dar cineva poate să dea buzna aici şi să distrugă totul pentru totdeauna. eu ştiu prea bine asta şi în viaţa mea nu mai există, nici chiar acum, când ajuns aici la punctul ei culminant, aproape nici o oră cu totul liniştită, căci acolo, în landa întunecată, eu sunt muritor şi în visele mele deseori, apare câte un rât pofticios amuşinând neîncetat pe ici şi colo. (p.328)

aşadar, scopul până la urmă al vizuinii - de a adăposti şi proteja - e mereu în pericol de-a dispărea. ba ideea de a veni cineva şi a distruge totul intră până în adâncurile animalului, în conştiinţă, speriindu-i visele cu imagini înspăimântătoare. iar dacă teama aceasta se înstăpâneşte, dublată de istoriile impersonale, creează o angoasă perpetuă:


şi nu numai duşmanii din afară mă ameninţă. mai sunt şi aceştia dinăuntrul pământului. eu nu i-am văzut niciodată, dar povestesc legendele despre ei şi cred cu tărie că ei există. (p.329)

dar să nu credeţi că în povestire apare vreodată vreun duşman sau vreo vietate. nu. singura tensiune a povestirii constă în trecerile de la sentimentul de linişte trăit în vizuină şi cel de angoasă trăit tot aici: partea cea mai frumoasă în vizuina aceasta este liniştea cu care mă înconjoară. e drept, e o linişte înşelătoare. (p.329) orice încercare de explicare raţională, orice descriere a frumuseţii vizuinii, e contrazisă imediat de spaima pericolelor.

evident, el, animalul, nu se încrede în nimeni - pentru că există pericolul ca vizuina să-i fie răpită - şi decide să rămână singur. însă şi singur - am parcă impresia că eu însumi sunt duşmanul acesta şi eu mi-aş spiona singur prilejul acesta potrivit de a forţa cu succes intrarea. (p. 339)

iar totul începe să se prăbuşească atunci când apare un mic zgomot: un freamăt de-abia audibil mă trezeşte. (p.344) nu ştie de unde vine şi nici noi nu ştim dacă zgomotul e real sau nu. dacă e zgomotul făcut de animalul însuşi sau nu. însă acesta devine singura certitudine a pericolului. aşa că vor începe o cercetare a cauzei acestui zgomot, construirea de scenarii şi de planuri de apărare, toate într-o tensiune continuă. tot nu mă liniştesc, mă grăbesc mai departe, nu ştiu eu ce caut, probabil doar ca să-mi omor astfel timpul. (p.352) ascult în zece locuri alese la întâmplare şi disting limpede iluzia, fâşâitul a rămas la fel, nu s-a schimbat nimic. (p.356)

evident, final nu există, dar e mai bine, ne putem închipui mai multe finaluri. sau până la urmă, nici unul. de exemplu, filozoful walter biemel, care i-a închinat povestirii un întreg capitol din cartea sa expunere şi interpretare îşi imaginează că animalul, tot căutând zgonotul, îşi distruge până la urmă vizuina.

pentru mine, rămân întrebările:
- este zgomotul o iluzie?
- este zgomotul produs de animalul însuşi, ce freacă de pereţii vizuinii?
- există de fapt un pericol?
- animalul se joacă cu noi, să-şi omoare timpul?
- este vizuina un adăpost, sau o capcană?

cert este că animalul începe să devină prizonierul propriei lui vizuini, datorită fricii organice de care nu poate să scape. însăşi condiţia de muritor presupune această frică. şi indiferent de cât de sigure şi frumoase vizuini ar face, muritorul va rămâne cu blestemul fricii.

evident, putem interpreta nuvela psihologic, sau psihanalitic, sau filozofic (cum o face biemel), sau cultural, sau social, însă mie-mi place să văd aici condiţia şubredă a omului care-şi contruieşte în jur vizuina sa, lumea sa, în care să se simtă în siguranţă. iar kafka arată aici - cu geniu literar - că lumea artificială creează din plin angoase, poate mai mari decât cea vizibilă, din "exterior".

vizuina (der bau) în franz kafka, opere complete (6 volume apărute), vol. 1, proză scurtă, editura univers, bucureşti, 1996, traducere de mircea ivănescu, pag. 327 - 358

coperta vasile socoliuc

celebru, dar slab

primul meu roman erotic, citit la 15 ani, din care nu mi-am mai amintit nimic, în afara erecţiilor flamboaiante de cititor adolescent. şi excitaţiei de care m-am ruşinat - încă mă mai ruşinez când mă apucă în public - la fosta librărie "cartea rusă" din constanţa, de unde am achiziţionat-o, datorită copertei. la asta se adăuga faptul că eram fan "valentin tănase". 

pe scurt - şi din cauza numeroaselor ecranizări -, plotul sună aşa: o lady căsătorită cu un sir olog, găseşte un pădurar care s-o-nveţe ce-nseamnă amorul adevărat.

s-a întâmplat ca descrierea personajelor să nu corespundă imaginarului cinematografic: de pildă amantul nu e nicidecum o maimuţă hirsută, plină de muşchi şi dând pe-afară de virilitate - cum e de pildă figurat mai jos, pe coperta ediţiei aniversare de la penguin -, ci un roşcat subţirel, cu piele albă, plin de timiditate. la fel, lady chetterley nu-i nicidecum femeia sexy de cosmopolitan, ci una uşor trecută, cu cearcăne depresive. toate aceste lucruri mi-au apropiat mult personajele, mi le-au făcut mai simpatice.

coperta ediţiei aniversare de aici.

cu toate astea, cartea mi s-a părut slabă, cu tot erotismul ei "scandalos". ideile despre nocivitatea industrializării, dispariţia aristocratismului şi inimaginabilul viitorului, înstrăinarea şi prea domesticirea cetăţeanului englez la început de secol 20 - otrăvesc epicul. anumite dialoguri par manifeste sociale sau cel puţin senteţiozităţi. iar în contextul poveştii de amor, ce caută să refacă legătura cu viaţa organică (prin sex şi admiraţia faţă de natură - sănătatea spiritului îşi are rădăcina în testicule, p.227), par în plus.

fii şi îndrăgostiţi, şi el proaspăt citit, mi s-a părut un roman mult mai bun, deşi amantul doamnei chatterley. e scris în deplina maturitate creatoare. impresia mea, la finalul cărţii este că, vrând să aducă în discuţiile puritane subiectul sexului, david herbert lawrence nu s-a putut abţine să nu arunce aici şi credinţele sale sociale.

iată un fragment care mi-a atras atenţia, în care amantul, oliver mellors, clasifică femeile, în funcţie de felul cum participă la actul sexual:

cele mai puţin versate stau întinse ca nişte cotoare şi te lasă să lucrezi singur. apoi le este egal. te iubesc mult. dar faptul însuşi nu e nimic pentru ele, puţin neplăcut numai. eu am groază de asta. dar cele fine sunt altfel. se arată numai că-s pasionate şi că încearcă fiorii cei mari.  dar totul nu-i decât o poză. pe urmă, vin cele care iubesc totul, toate senzaţiile, toate mângâierile, toate juisările. te fac să juisezi totdeauna, chiar când nu eşti în locul unde-ar trebui să juisezi. apoi sunt cele tari, ca femeia mea, pentru care ai nevoie de cruce şi de steag ca să le faci să juiseze, şi care juisează pe cont propriu. vor să joace rolul activ. apoi vin cele care sunt complet moarte într-o asemenea situaţie. şi ele ştiu asta. şi apoi vin acelea care te silesc să încetezi înainte de a fi juisat şi continuă a mişca din şilduri, până ce juisează lipindu-se de coapsele tale. lesbienele sunt mai ales aşa. e uimitor cât de mult sunt lesbiene femeile, conştient sau inconştient. aproape toate sunt lesbiene. (p.213-214)

pictură de d. h. lawrence

şi unul dintre cele mai frumoase complimente din literatură:
ce cur frumos ai tu, spuse el în dialectul său gutural şi mângâios. ai cel mai frumos cur care poate exista. ai cel mai frumos cur de femeie! tu nu eşti o femeie din acelea cu curul ca un boţ, care ar fi trebuit să fie băieţi, nu femei. tu ai colo forme dulci şi curbe, aşa cum le plac bărbaţilor şi-i impresionează mult. ai un cur care-ar putea să ducă lumea pe el. (it's a bottom as could hold the world up, it is!) (p.232) ... tu eşti adevărată. da, da! aşa eşti tu, puţin curvă. pe aici te caci, şi pe dincoace te pişi. îmi pun mâna în amândouă locurile. şi te iubesc cu astea cu tot. (p.233)

e păcat că, spre deosebire de alte romane acuzate ca obscene - doamna bovary, ulise, lolita - dar devenite - nu pentru asta - capodopere, cel mai celebru roman al autorului englez nu va rămâne decât o operă curioasă, după romane mult mai reuşite ca de pildă fii şi îndrăgostiţi sau femei îndrăgostite. 

david herbert lawrence, amantul doamnei chatterley (lady chatterley's lover), editura evenimentul, bucureşti, 1991, traducerea de solomon penchas, 309 pagini
coperta de valentin tănase

romanul poate fi citit pe net în original aici.

alte impresii la laura măgureanu / bookblog şi alexandra bohan.

3 chestii musiliene

filozofii sunt oameni ai violenţei, care nu au la dispoziţie armate şi atunci îşi supun lumea închizând-o într-un sistem.

***

omul nu e pur şi simplu bun, ci el este întotdeauna bun; e aici o deosebire enormă, înţelegi? poţi să surâzi de sofisticăria asta a amorului propriu, dar trebuie să tragi de aici concluzia că omul nu poate face în nici un caz nimic rău; el poate doar să provoace efecte rele. dacă recunoaştem asta, am ajuns la punctul just de plecare al uneo morale sociale. 

***

a apărut o lume de însuşiri fără om, de experienţe fără cel care le trăieşte, aproape că s-ar zice că în caz ideal omul nici n-ar mai trăi o experienţă la modul privat.

robert musil, omul fără însuşiri, vol.1, editura univers, bucureşti, 1995, traducere de mircea ivănescu, p.316, 327, 192

sângele şi inima

o carte plictisitoare?

deşi în vacanţă, m-am bucurat tare mult citind acest roman. trist pe alocuri, dar scris excepţional (şi tradus). pe net, am citit multe impresii despre carte - pe majoritatea cititorilor i-a plictisit, unii nici n-au putut-o termina. eu zic că este una dintre acele cărţi care ori îţi plac, ori nu.

mie mi-a plăcut. de ce? pentru că n-am căutat (şi nici găsit) vreo grilă de interpretare a romanului - ce-a vrut să spună lawrence? - roman social, despre clasa muncitoare engleză, roman de familie, roman psihanalitic, despre complexul oedip, roman erotic, care-a stârnit scandal, din prima ediţie, înlăturându-se de altfel câteva paragrafe (apropo, nu ştiu dacă ediţia românească pe care am citit-o e actualizată cu versiunea completă din 1992).

o carte despre sânge 

mi-a plăcut pentru că, închizând cartea, m-a bucurat neputinţa autorului, dorinţa sa ca pe fiecare pagină să surprindă un ceva, un "glas" al sângelui si inimii, inefabil, dar pe care eu l-am simţit în atâtea întâmplări paradoxale, din carte.

de ce mama nu-şi lasă cei doi fii în pace? de ce nu vrea fiul mijlociu, paul morel, personaj principal al cărţii, să se desprindă de mamă? de ce nu poate s-o iubească pe prima lui iubită, miriam? de ce nu caută la cea de-a doua, clara, altceva decât pasiune? de ce nu găseşte el, până la urmă, nimic care să-l satisfacă pe deplin?

pentru că la mijloc sunt inima şi sângele. ele sunt armele cu care mama se luptă pentru fiii ei, ele sunt armele cu care fiii îşi justifică despărţirile amoroase. ori moare fiul, ori mama, ca legătura să se rupă. paul morel, doar după moartea mamei, va fi liber să-şi împlinească destinul, de pictor sau de scriitor. sau să-şi găsească dragostea adevărată, şi pasiune şi iubire sufletească.

ei bine, în tot acest efort al scriitorului de a "justifica" sângele stă toată arta acestui roman. experienţele personajului, autorul le trăieşte aievea, romanul e şi autobiografic. iar când trăirile nu mai pot fi explicate, ci doar descrise - cu puterea insuficientă a cuvintelor - lawrence se refugiază în natură. toate actele sexuale de la începutul relaţiilor lui morel se petrec în natură, pe timp ploios. 

pictură de d.h. lawrence, de aici

câteva citate

iată cum paul morel se excită cu cireşele:

tânărul, cocoţat instabil pe ramurile mai suple din vârf, se legănă până se simţi vag îmbătat, apoi se aplecă spre crengile din care atârna bogăţia de cireşe bombate, sângerii, şi rupse pumni întregi de boabe lucioase, cu carne răcoroasă. când se apleca, rotunjimile cireşelor îi mângâiau urechile şi gâtul, şi atingerile lor reci îi săgetau fiori prin trup. toate nuanţele de roşu, de la un porfiriu aurit până la stacojiu aprins, licăreau şi cochetau cu ochii lui, pe sub umbrarele de frunziş. (p.362)

morel, ca şi autorul însuşi, e pictor. pentru el viaţa e lumina iar întunericul, moartea. adevărata artă e luminoasă. o pictură pare adevărată pentru că nu are nici o umbră. e toată numai scânteiere de lumină, de parcă aş fi pictat însăşi protoplasma licăritoare din frunze şi din orice altceva, şi nu forma înţepenită. forma îmi pare moartă. numai această luminozitate este adevărata viaţă. forma este o cochilie încremenită. lumina trăieşte cu adevărat înăuntru. (p.195)

  autorul la vârsta de 20 de ani

e-adevărat, poate forma cărţii plictiseşte pe unii, poate lipsa uneori a logicii sau uşoara imoralitate - scandaloasă la vremea aceea (în 1913) - enervează pe alţii, însă eu am întâlnit citind multe licăriri de lumină, care mi-a făcut cartea minunată.

e-adevărat, m-au impresionat 2 propoziţii perfect alese pentru a sugera tragedia:
1. când îi moare fiul cel mare, mama, gertrude morel, lawrence scrie o singură propoziţie care mi s-a părut că exprimă genial trăirile materne: la ora şase, cu ajutorul femeii de serviciu, îl înfăşură (she laid him out). (p.175)
2. când îi moare mama, fiul îi şopteşte la ureche mamei iubita mea ("my love -my love - oh, my love!" he whispered again and again. "my love - oh, my love!")

o capodoperă, pe care am citit-o cu mare entuziasm. vor mai urma şi altele.

p.s. prima carte pe care o cumpăr în această nouă colecţie lowcost a polirom-ului şi care, de ce să n-o spun - deşi prefer clasicele cartonate - mi-a plăcut. atât grafic, cât şi tipografic. o carte care arată perfect de vacanţă.

david herbert lawrence, fii şi îndrăgostiţi (sons and lovers), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de antoaneta ralian, 526 de pagini

coperta de carmen parii


romanul în engleză poate fi găsit (e-book) aici.

3 fineţuri mateine

drumul e lung, viaţa e scurtă, şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţei. pe (aşa zisa) viaţă viitoare - oricum ar fi, eu unul mă piş cu toată intensitatea la maximum. un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeţi stilaţi, hortense şi ionica, marquisette, asta ne trebuie nouă. 

***

în oraşele mari, muzeele sunt ca nişte case de randez-vous patronate de stat. stai în faţa lui rafael şi pisezi o damă, flirtezi, spui minciuni, o urmăreşti volens-nolens şi con energia o enfilezi. de altfel imaginaţia damelor e excitată de toate tablourile şi statuile goale, aşa că greutatea nu e mare. încearcă la louvre să vezi, reuşeşti.

***

în bucureşti e foarte greu de lucrat cu damele. sunt dintr-o rasă imposibilă. n-au încredere, le e frică şi n-au tradiţie de galanterie. cele mai multe nu sunt capabile să iubească numai pentru amor, trebuie să aibă sau scop politic, sau mai ales un plan financiar. pentru jouissance nu riscă nici una, ca străinele, situaţia lor. lică filitti, ofiţerul, mi-a spus că de 3 ani de când se zbate, nu poate face nimic, cu toată uniforma şi dolmanul lui. s-a desperat de răceala lor. 

mateiu caragiale scrisori către n.a.boicescu, în  

mateiu caragiale, opere, editura univers enciclopedic, bucureşti, 2001, p. 521, 529-530, 559