premiile muşat (sau observator cultural)

pentru că tot timpul scriitorii trebuie preţuiţi, şi pentru că premiile trebuiau să poarte un nume, s-au numit premiile pentru literatură observator cultural pe 2008 sau – cum însuşi unul dintre premiaţi a afirmat-o – premiile Familiei muşat.

cu aparenţă de exclusivism, în fastuoasa sală a odeonului, evenimentul s-a bucurat de participarea multor figuri ale literaturii, de la mircea horia simionescu, livius ciocârlie şi mircea martin, până la daniel bănulescu şi filip florian.

evident, orice premiu e contestabil şi nu comentez de ce m-am bucurat c-au luat premii simpaticii iulian costache şi livius ciocârlie – şi eu i-aş fi premiat – sau de ce nu m-am bucurat că nu au luat premii filip florian sau nicolae manolescu (toate premiile aici). nu. însă când premiul opera omnia „gheorghe crăciun” – de 6000 lei (închipuiţi-vă ce s-a scos!) – l-au acordat lui norman manea, atunci cad răpus. şi nu pentru că manea e un scriitor cu talent, dar absolut mediocru – n-am auzit cititor român care-a avut răbdarea să-l citească să zică altfel (apropo, îl desfid pe acela ce zice altfel) –, ci pentru că urmează lui mircea horia simionescu şi mircea ivăescu, două uriaşe pietre de hotar ale literaturii române. măcar să-l fi dat lui breban, sau bălăiţă, sau paul cornea... dar “este firesc ca un scriitor pe care-l premiază instituţiile din străinătate să primească un premiu şi din partea unei instituţii româneşti”, a motivat carmen muşat alegerea. aha.

în fine, poate dacă domnul şi doamna goe ai Familiei muşat ar fi făcut mai puţină gălăgie; dacă actorul marius manole ar fi lăsat-o mai moale cu patosul cabotin; dacă n-ar fost obstinaţia unora de a părea ceva de bonton – ar fi fost un eveniment excelent. ...dar sunt cârcotaş.

viitorul va fi, desigur, mai roz şi cu aceste premii.

p.s.: îi mulţumesc ionucăi, fără de care participarea mea n-ar fi fost posibilă.

dac-aş fi scriitor...

... aş vrea să păţesc ca paul varjak/george peppard:

o expoziţie, o casă, un film

expoziţia
după ce-am vizitat kilipirim-ul – mi-am luat doar 2 cărţi – am trecut pe la simeza, unde era expoziţia de pictură a claudiei popescu. mi-au plăcut mult acuarelele cu peisaje din grecia şi italia, în culori calde, de mediterană, în care rozul şi alte nuanţe de roşu se răsfăţau la ele acasă. N-am fost în aceste ţări, dar claudia popescu mi le-a arătat cu ochelarii ei. (am şi stat de vorbă vreo zece minute, împărtăşindu-mi câteva dintre secretele ei de atelier.) (alte tablouri aici)

casa
am ajuns la casa lui george călinescu din strada – desigur! – george călinescu, numărul 53. şi surprize, surprize a la academia română! nu era nimeni. nu-mi trebui decât să-ncerc poarta, c-a răsărit din estetica basmului un paznic de la o companie aleasă cu licitaţie, ce mi-a spus cu aer de cunoscător călinescian că locul e-n renovare şi nu se mai vizitează. nu ştiu dac-a minţit sau nu – programul era la vedere – dar mie mi-a venit să-i înjur călineşte pe toţi slujbaşii academiei, care - zice ei - administrează locul.

DACĂ NU SE VIZITEAZĂ, DE CE DRACU N-O DĂ VREUNUI ACADEMICIAN ?- EU PROPUN PE EUGEN SIMION.

dar am făcut cu telefonul poza asta şi-am plecat.

filmul
la union am văzut revolutionary road, pentru că nu cred că voi citi romanul lui richard yates. ideea desprinsă de mine a fost următoarea: ce faci când, în capcana vieţii, ţi se ia şi visul? filmul zice că, fără vis, odată ce-au visat, unii nu mai pot trăi; sau pot trăi – prost – cu nostalgia lui.
mi-a plăcut o replică: ai nevoie de curaj ca să trăieşti cum vrei.

încă o interpretare ravisantă a minunatei kate winslet.

acum şi în germană - ed. 2

via Andrei Anastasescu

de criză

- poftim, să-ţi deschizi o afacere!

ispitirile lui Patapievici

un articol excelent al lui H-R Patapievici – o interpretare originală a ispitirilor lui Isus în pustie (articolul aici).

mie mi-a plăcut cel mai mult interpretarea celei de-a treia ispitiri – cea politice –, mi s-a părut chiar genială/utilă/fertilă. pentru că dă o soluţie la cum să faci politică rămânând curat:

In loc sa te identifici cu puterea, de fiecare data cand o ai, o pui in poala Domnului. Nu o dedici Lui, ci i-o dai Lui. Atentie! Nu o exerciti in numele Lui, pentru ca atunci ar fi ca si cum ai hotari in mod discretionar pentru altul si nimeni nu este in fapt si in drept loctiitorul lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie sa faci este sa te limitezi strict la exercitarea ei fara sa te abandonezi, nici material, nici spiritual, consecintelor posedarii ei. Este solutia suspendarii faptei pe care o sustine si ilustreaza, explicit, Bhagavad-Gita.

în rest, articolul păcătuieşte prin lungime, conţinând exerciţii intelectuale fără scop, interpretări ale primelor 2 ispitiri ale Fiului – forţate, zic eu – în plan uman. de fapt, o continuare a ideilor lui Patapievici începute cu Omul recent -unde opunea unei vârste de aur – antic-medievale – una de „fier” – modern-postmodernă/recentă.

prima:
în faţa ispitirii de a transforma pietrele în pâini, Isus spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” pornind de aici, Patapievici aseamănă (de ce?) miracolul transformării pietrelor în pâini cu magia materială şi materialistă a tehnicii. ba chiar, fără să explice cu ce scop, el opune tehnicii afirmaţia că omul nu are nevoie numai de materie, ci şi de cuvântul lui Dumnezeu. ceea ce mă face să înţeleg că tehnica e ceva opus cuvântului divin.

or, nu e aşa. eu zic că tehnica este, la fel ca şi cuvântul, un mijloc. ba mai mult, la fel ca şi cuvântul, ea implică o cunoaştere (episteme), constituie chiar un mod de raportare a omului la existenţă – o scoatere din ascundere, după Heidegger. de asemenea, un mijloc nu poate fi „atotputernic”, tehnica la fel ca şi cuvântul. Dumnezeu, da. ei bine, acest raport de opoziţie tehnică –cuvânt divin, ca presupoziţie, mi se pare forţat.

a doua.
ispitirea a doua – aruncarea de pe Templu a lui Isus cu scopul de a fi salvat de Dumenzeu – are ca rol neducerea în ispită a lui Dumnezeu (Deuteronom, 6,16) prin interpretarea greşită a unui text divin, în speţă Psalmul 90, 11-12. ce are aceasta cu lipsa discernământului şi cu nihilismul omului modern nu îmi este clar, deşi eşafodajul cu aparenţă logică e impresionant. practic, ispitirea nou-testamentară e doar un declic ce-i provoacă lui H-R Patapievici observaţii care să-i spijine tezele – că omul modern este lipsit de discernământ şi nihilist.

întrebarea mea e cu ce folos acest lung exerciţiu intelectual (excepţie face, cum am zis, geniala interpretare a ispitirii a treia)? – vorba apostolului Pavel, toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi folosesc.