mâncărimea de ducă a lui sindbad

(despre volumul anterior aici)
povestea lui sindbad-marinarul
mi-am dorit întotdeauna să citesc această poveste, pentru că mi-aduc aminte de-un desen animat japonez extrem de lung, de la tv-ul copilăriei mele. nu-mi venea să cred că un erou putea trece prin atâtea aventuri...

dar acum, îmi dau seama de ce aceste numai şapte călătorii ale acestui marinar de poveste au entuziasmat într-atât mintea europeană. pentru că fiecare dintre noi suntem câte-un sindbad. fiecare avem câte-un dor de ducă, chiar şi când suntem ghiftuiţi, (sau mai ales atunci), avem acea mâncărime ce se cere scărpinată cumva:

nici desfătările, nici plăcerile vieţii de la bagdad, o, prietenilor, nu m-ar fi putut face să uit de dorul călătoriilor. ba, dimpotrivă, nu-mi mai aminteam deloc nici oboselile îndurate, nici primejdiile petrecute. iar afurisitul meu de suflet nu ma contenea să-mi arate foloasele ce s-ar putea scoate străbătând iarăşi pământurile (p.212)

pasărea uriaşă rok ce-l duce în zbor pe sindbad, nu e oare zborul visurilor noastre, cele şapte naufragii care-l condamnă pe sindbad la aventuri nu sunt nefericirile noastre de zi cu zi? e drept, naufragiem mai mult decât zburăm, dar naufragiul e cel care ne duce pe ţărmuri noi, pe insule nelocuite cu capcane care ne dau măsura...

sunt trei lucruri de preferat în locul altora trei: ziua morţii este mai puţin neplăcută decât ziua naşterii, un câine viu preţuieşte mai mult decât un leu mort, şi mormântul este mai de dorit decât sărăcia. (p.164)

povestea preaînvăţatei simpatia
povestea este un duel dintre o roabă foarte înţeleaptă şi cei mai mari înţelepţi ai vremii, o culegere a-nţelepciunii de-acum un secol - religie, astronomie, filozofie, medicină. evident, cea mai înţeleaptă rămâne roaba, căreia califul Harun Al-Raşid îi doreşte să "deie Allah să fii tot atât de pricepută în dragoste pe cât eşti în ştiinţele spirituale!"

iată două fragmente de poveste:
sunt multe [inimi]: inima dreptcrediciosului şi inima necredinciosului care-i cu totul dimpotrivă cu inima celui dintâi, inima legată lucruri pământeşti şi inima legată de plăcerile sufletului; sunt inimi stăpânite de patimi, ori de ură, ori de zgârcenie; sunt inimi ticăloase şi inimi arse de dragoste şi inimi umflate de mândrie; pe urmă sunt inimi luminate, ca acelea ale soţilor sfântului nostru Profet; şi-apoi este inima sfântului nostru Profet însăşi, inima Celui Ales. (p.120)

împreunarea este un lucru minunat şi numeroase-s însuşirile sale. ea uşurează trupul şi înaripează sufletul, alungă tristeţea, domoleşte fierbineţeala, bucură inima şi aduce îndărăt somnul pierdut. e vorba, de bună seamă, despre împreunarea dintre un bărbat şi o femeie tânără... cel mai bine-i să alegi o femeie pricepută, care înţelege dintr-o privire, care vorbeşte din şolduri şi din mîini, şi care ăl scuteşte pe stăpân să ţină un întreg coteţ de păsări. (p.128-129)

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol.5 (povestea lui sindbad-marinarul), ed. minerva, bpt, 1971, trad. h. grămescu şi d. murăraşu, 293 p

despre împrumutatul cărţilor

până nu demult, nu-mi plăcea să împrumut cărţi de la cineva sau cuiva. pe-atunci ţineam la cărţi ca obiecte în sine, nu-mi plăcea să citesc cărţi ferfeniţite sau murdărite, sau să ştiu că ale mele puteau deveni aşa. şi nu puteam să spun că aveam experienţe uimitoare. dar nu-mi plăcea aşa, ideea.

de curând însă, cărţile nu mai reprezintă aşa amoruri, ca să nu le mai împart cu alţii. (evident, am şi cărţi la care ţin şi pe care nu le-aş împumuta nimănui.)
dar uneori prefer să citesc de la alţii cărţile despre care nu sunt sigur că trebuie să le am în biblioteca deja hiperplină. de asemenea, nu mă deranjează să dau cu împrumut cărţile despre care ştiu că l-ar putea încânta/bucura pe împrumutat.

de curând, am fost surprins să constat că unii au chiar o teamă că vor rămâne fără cărţile împrumutate şi nu înţeleg de ce le mai împrumută. până la urmă, te poţi dispensa de orice, inclusiv de cărţi. mergând mai departe, nu iei nimic cu tine.

evident, mă întristează când pierd câte-o carte, dar n-a fost capătul lumii. ba chiar am învăţat să dăruiesc cărţi celor care le apreciază. chiar şi pe ale mele. (am văzut biblioteci care au fost distruse de urmaşii celor care le-a strâns şi iubit.)

şi cum spuneam, te poţi dispensa de orice...

poveşti si simboluri

mă mir că n-avem încă o traducere completă a cărţii o mie şi una de nopţi, una mai adunată decât cele 14 volume din bpt în versiunea lui de haralambie grămescu (la început cu clasicistul dumitru murăraşu) după varianta franceză a lui joseph mardrus şi coroborată cu varianta rusească, traducere admirabilă dar cu puncte-puncte în locul pasajelor licenţioase. probabil că asemenea anvergură editorială nu e de nasul editurilor româneşti. sau ale cititorilor...

în fine, cu cîteva cărţi neterminate la activ, m-am apucat de cele câteva volume pe care le-am găsit pe la anticariate. şi-am găsit, mai e nevoie s-o spun? comori.

acum vreau să scriu despre două poveşti necunoscute, care mie mi-au plăcut tare mult, dar pe care aici le prezint puţin subiectiv.

povestea tânărului şchiop şi a bărbierului
un tânăr din bagdad care urăşte femeile, vede una şi se îndrăgosteşte. cade bolnav de amor iar vindecarea i-o aduce o bătrână care-i înlesneşte întâlnirea cu iubita, fiica judecătorului. dar, tocmai când se pregăteşte de randevu, bărbierul care vine să-l facă frumos începe să vorbească fără oprire. nu doar că-l întârzie prin vorbăria lui - de la istoria lui ca bărbier, până la astrologie - dar îl urmăreşte pe tânăr până la întâlnire, dejucându-i tot amorul. tânărul, ca să scape de tatăl fetei, îşi rupe piciorul. se simte urmărit tot timpul, chiar şi când îşi spune povestea.

dincolo de aspectul amuzant - cu toţii întâlnim limbuţi care ne disperă - eu am văzut în bărbier vocea conştiinţei. educaţia primită de la părinţi şi care vine fără veste să ne bată la cap, care ne împiedică să ne facem plăcerile, ne trezeşte din toate reveriile noastre senzuale. care uneori chiar ne "atinge" s-o ţinem minte. care ne urmăreşte şi de care fugim tot timpul. dar oare nu dăm tot timpul peste ea? scăpăm oare până la urmă de bărbier? porumboiu zice că da.

istoria lui el-aşar
chiar fratele bărbierului din povestea dinainte, el-aşar (cămilă fătătoare), cu banii moşteniţi de la tată, nu reuşeşte decât să-şi cumpere ceva sticlărie pe care s-o vândă. şi tot aşteptând muşteriii, porneşte să viseze cu ochii deschişi, închipuindu-şi cât de bogat va deveni el de la sticlăria aceasta, ce norocos va fi şi cum se va căsători el cu fata vizirului, pe care, din poziţia lui, va cuteza chiar să-i dea un şut, într-o poveste minunată, dar numai poveste, căci tot visând, şutul lui oniric/real răstoarnă coşul cu sticlărie, adică-i trimite pe apa sâmbetei tot avutul.

cred că lecţia poveştii se referă la ce facem după ce dispare tot avutul iar visurile se risipesc, ţesătura dorinţelor noastre se face fum. ne întoarcem să-o ţesem iar?...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol.2 (povestea dulcei prietene), ed. pt literatură, bpt, 1968, trad. d. murăraşu, 293 p

care or fi preocupările intelectualilor de mâine?

toate conversaţiile cu colegii mei de şcoală se învârteau în jurul acestor actori a căror artă, deşi îmi era încă necunoscută, era prima formă, între toate cele pe care le îmbracă, sub care se lăsa presimţită Arta. diferenţele cele mai mici dintre felul cum unul sau altul rostea, nuanţa o tiradă, îmi părea a avea o importanţă incalculabilă. şi, după cele ce mise spuseseră despre ei, îi clasificam în ordinea talentului, alcătuind liste pe care mi le recitam cât era ziua mai lungă... * (Marcel Proust, Swann, ed Univers, 1987, trad. Irina Mavrodin, p.94)

noi, băieţandrii imberbi şi necopţi care ziua trebuia să ne cocoşăm în băncile şcolii, formam cu adevărat publicul avid de lucruri noi, cu spirit critic, receptiv şi capabil să se entuziasmeze. capacitatea noastră de a ne entuziasma era, într-adevăr, nelimitată; în orele de clasă, pe drumul spre şi de la şcoală, la cafenea, la teatru, în timpul plimbărilor, noi adolescenţii n-am făcut, ani de zile, altceva decât să discutăm despre cărţi, tablouri, muzică, filozofie; cine se afirma în viaţa publică, fie ca actor , fie ca dirijor, cine publicase o carte sau scria la un ziar, era ca o stea pe firmamentul nostru. (stefan zweig, lumea de ieri, ed. Univers, 1988, trad. ion nastasia, p.57)
_________________________
* toutes mes conversations avec mes camarades portaient sur ces acteurs dont l’art, bien qu’il me fût encore inconnu, était la première forme, entre toutes celles qu’il revêt, sous laquelle se laissait pressentir par moi, l’Art. entre la manière que l’un ou l’autre avait de débiter, de nuancer une tirade, les différences les plus minimes me semblaient avoir une importance incalculable. et, d’après ce que l’on m’avait dit d’eux, je les classais par ordre de talent, dans des listes que je me récitais toute la journée... (À la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p.67, texte établi sous la direction de jean-yves tadié)

poza de aici.

poarta lui pohl

după ce-am închis cartea, m-am intrebat pentru ce-a fost premiată cu-aşa puzderie de premii - hugo, nebula, locus, john campbell memorial, apollo...

în mod sigur pentru coerenţa lumii pe care o descrie - poarta către călătoriile spaţiale ale heechee-ilor, extratereştrii care au construit-o, folosit-o, care au plecat şi au lăsat-o aşa, spre uzufructul oamenilor.

dar cam atât, povestea eroului nu iese cu nimic în evidenţă, iar şedinţele lui psihanalitice cu un robot, în afară de amuzament, nu contează. nu ştiu dacă acest amuzament a fost în intenţia autorului să iasă aşa...

pentru că mie, cartea nu mi-a spus nimic. în spatele desenului din covor n-am citit nimic. nici o idee mai de doamne-ajută, nici un mesaj cât de cât "artistic". nici o meditaţie în genul lem sau strugaţki, herbert, bradbury.
povestea e doar suport pentru descrierea lumii porţii. descriere care reuşeşte, autorul fiind un maestru al detaliulu cosmologic:
povestea despre stelelele bătrâne care ne-au născut pe noi toţi, scuipând în spaţiu silicaţi şi carbonat de magneziu ca să ne formeze planetele, şi hidrocarburi care să ne formeze pe noi. vorbea despre stelelele neutronice care curbau gravitaţia în jurul lor... ne povestea despre găurile negre, care reprezentau locurile unde existaseră stele dense, detectabile acum numai prin faptul că înghiţeau totul din vecinătate, chiar şi lumina; ele nu se mulţumeau doar să curbeze gravitaţia, ci o înfăşurau în jurul lor ca o pătură. ne descria stele rarefiate ca aerul, nori imenşi de gaz strălucitor; vorbea despre protostelele din nebuloasa orion, care acum se desfăceau aidoma unor noduri stabile de gaz cald, care poate că peste un milion de ani aveau să devină sori. (p.342)

frederik pohl (foto), poarta, ed. nemira, buc., 2008, trad. (ca de obicei, faină) de mihai-dan pavelescu, 400 p.

blogul autorului aici. alte păreri - diferite - de aceasta: 1, 2, 3.

oaza muzeului pallady

un alt muzeu minunat pe care l-am vizitat pe arşiţa de duminică a fost muzeul theodor pallady, pe undeva pe o străduţă frumoasă înverzită - str. spătarului - dintre moşilor şi armenească. o casă minunată veche, perfect restaurată, cu terasă şi parchet scârţâietor.

câteva lucrări de pallady, dar o colecţie de obiecte pariziene, multe tablouri, dintre care mi-au plăcut două - de paul lecompte şi millet. dar pe ansamblu, merită vizitat.
chiar mulţi străini.


imaginea 2 e de pe sait.