săptămâna mea muzicală

deşi am avut o răceală cumplită, săptămâna trecută am petrecut două seri ce mi-au adus aminte de vechile mele pasiuni:

miercuri am fost la carmen de bizet la opera română, unde am savurat câteva bune interpretări - a feliciei filip (micaela) şi a lui călin brătescu (don josé). în ceea ce-o priveşte pe interpreta lui carmen, oana andra, mi s-a părut a avea o voce la debut şi o coregrafia nefinisată. iată:



vineri, am fost la sala radio, la un spectacol de muzică simfonică: s-a cântat concertul pe care eu îl iubesc cel mai mult, nr.1 pentru pian şi orchestră în re minor de brahms (la pian horia mihail - din romanian piano trio) şi simfonia a ix-a (lumea nouă) de dvorak. dirijorul a fost gerd schaller. nu pot decât să spun: superb!

iar dacă nu ştiţi despre această simfonie a lui dvorak, iată de ce n-are cum să nu vă placă:



am scris postul acesta spre reamintirea a spectacolelor muzicale.

singurătăţile se mai şi împart câteodată

provocat de octavian cu însemnarea lui, m-am grăbit să iau o carte scrisă de un autor tânăr italian - oare ce se mai scrie (bine) prin peninsulă?

un tânăr întâlneşte o tânără şi amândoi se-ndrăgostesc. sfârşit. dar nu în acest roman. pentru că tânărul mattia e singur, se mutilează frecvent şi are complexe de vinovăţie. tânăra alice e singură, anorexică şi şchioapă. el e iubit de un alt băiat, ea e urâtă de o altă fată. şi se-ntâlnesc să-şi unească singurătăţile.

ea şi mattia erau uniţi de un fir elastic şi invizibil, îngropat sub o mulţime de lucruri neimportante, un fir care putea să existe numai între doi oameni ca ei:doi oameni care-şi recunoscuseră propria singurătate unul în celălalt. (p. 309)

şi totul nu se opreşte aici, desigur. trec nişte ani, el devine matematician genial, ea devine soţie. rămân doar c-un sărut şi cu câteva lacrimi şi, evident, viaţa nu se opreşte aici, ea vrea mereu energie. şi povestea continuă.

o carte adorabilă, pe care n-am lăsat-o până ce n-am terminat-o în aceeaşi zi (aseară). de citit oriunde, oricând, de către oricine. o carte frumoasă, scrisă cu foarte mult talent, care în spatele poveştii ascunde şi lucruri profunde. o carte despre care orice-aş scrie, n-ar fi pe măsură.

o carte pe care-o aşteptam!

paolo giordano (foto), singurătatea numerelor prime, editura rao, bucureşti, 2009, traducere de cerasela barbone, 352 pagini
saitul autorului aici.

ştirea de pe strada salcâmilor

raiul găinilor mi s-a părut un titlu total nepotrivit pentru o carte, însă când am văzut traducerea în franceză, mi s-a părut genial: le paradis de poules.

de asemenea, sunt o babă comunistă. am abandonat-o după douăzeci de pagini, nu mă interesau gândurile unei babe nostalgice.

dar am făcut o nouă încercare cu raiul găinilor.

la început încântat de limbajul neaoş şi amuzant (a fost asemuit cu-al lui creangă) al autorului/personajelor, am tot aşteptat să se-ntâmple ceva, să aflu ceva, în afara de bârfele mici de cartier românesc post-comunist.

şi-a trebuit s-ajung pe la pagina 140 ca să aflu de fapt despre metafora titlului, în legătură cu un vis al lui relu covalciuc despre găinile somniei sale cum se nasc ele din spuma mării, cum el e dumnezeul lor şi vrea să le dea paradisul dar dă de un infern colcăitor.

mi s-a părut povestirea cea mai bună (de fapt, capitolul vii), însă de ce a trebuit să le parcurg şi pe celelalte nu prea am înţeles - astfel de conversaţii aud zilnic în troleibuz la pensionarii "bucureşteni" aduşi de ceauşescu de la ţară. unde-i aici arta - sau oi fi eu imun?

dar să revenim la capitolul cu pricina. povestirea mi s-a părut exemplară, relu covalciuc e un fel de erou mitic căruia i se dăruieşte o minune:

şi-atunci, măi frate, a început marea să se zbuciume şi mai tare, parcă lătra. lătra şi făcea spume. "bă relu covalciuc, da' prost mai eşti!", îmi strigă batjocoritor vocea care nu demult fusese mieroasă. şi dă-i râsete deşănţate. râsete cu spume. mie, ce să spun, mi se făcuse cam ruşine că picasem de fraier, dar asta era, încercam să fac pe niznaiul. iar spuma, să fiu al naibii!, o dată aruncată pe mal se trasforma în găini. găini albe, lucioase, cam la cinci kile bucata. într-o jumătate de oră, s-a umplut plaja de găini. cât te ţineau ochii, numai şi numai găini. se plimbau liniştite de ici, colo, scurmau, ciuguleau - ezact ca găinile mele din ţarc... "ale tale sunt toate, relu covalciuc", îmi spune prima voce, liniştită. "le vezi, omule?" dau din cap că da. "ale tale sunt toate, omule! să te porţi frumos cu ele!" dau din cap că da, că o să mă port frumos cu ele. (p.137-138)

relu covalciuc se trezeşte şi are o idee - să facă o bucurie găinilor. la un moment dat chiar îşi doreşte să fie găină:

mi-ar fi plăcut să moţăi cu capu-n pene, să mă doară în cur de toţi şi de toate, să nu mă mai cicălească nimeni şi să nu-mi trebuiească nenorocita asta de pensie. să nu mai am de plătit telefonul, curentul, gazul, apa şi cablul. să nu merg să votez. să nu mă enervez la ştiri. vă daţi seama ce minunată-i viaţa de găină? te plimbi de ici, colo cât e ziulica de lungă, fără grabă şi fără griji, mai ciuguleşt un viermişor, un grăuncior ascuns sub o surcică, te uiţi chiorâş cum trece avionul de stropit... puteţi să râdeţi, dar în dimineaţa aia, buimac de somn, m-am pomenit rugându-mă: "doamne-dumnezeule, dacă există un rai al găinilor, te rog să mă duci şi pe mine acolo". (p.143)

eu m-am gândit că-i o dorinţă umoristico-tragică să ajungi să-şi doreşti, ca român, să fii prost ca găina. bulgakov a descris viaţa de câine, kafka, de gândac, roth "viaţa" de sân, unii se gândesc să fie organe sexuale, dar mie nici prin gând nu mi-a trecut să devin vreodată găină. nici măcar în paradisul unor asemenea dobitoace. care se va dovedi că nu există - însă infern de găină, da.

drept concluzie, o carte amuzantă, uşurică, de weekend. cu un excelent capitol, cum spuneam. şi se pare (a scris micawber despre proză cu amănuntul) că fiecare volum de dan lungu are bijuteria lui.

dan lungu, raiul găinilor, editura polirom, iaşi, 2004, 196 pagini coperta de ionuţ broştianu

saitul autorului aici.

eroi au fost, eroi sunt încă

eu când vreau să fluier, fluier
un scenariu excelent: într-o puşcărie din românia, silviu, un pârnăiaş adolescent urmează să fie eliberat. nu ne interesează motivul condamnării, ci faptul că mă-sa, curvă de italia, vrea să-ia pe fra-su mai mic cu ea. din pârnaie, silviu nu poate face nimic s-o reţină.
sau poate?

într-o viaţă de căcat, să fii erou pentru juma' de oră, s-o convingi pe mă-ta să-l lase pe frac-tu, să fii tătic pentru ceilalţi colegi, apoi să bei o cafea c-o fată cu buze frumoase, chiar dacă n-o fuţi până-i iese sângele pe nas, ba chiar eşti gata-gata să-i verşi beregata cu ciobu' - e ceva!

să plăteşti câteva zeci de minute de libertate cu mulţi şi viitori ani de pârnaie nu e corect, dar e minunat şi tinereşte!

cadre uşor mişcate ca de documentar (care mie nu ştiu de ce mi-a amintit de sokurov), scene fetiş pentru cinemaul românesc (masa de restaurant), jocul fain al tânărului george piştereanu, al lui mihai constantin, chiar al ţiganilor pârnăiaşi "neorealişti" - totul merită un bravo! chiar dacă nu lua ursul de argint şi nu umplea aseară sala studio, tot era un film minunat! (evident, sunt şi scăpări, jocul neverosimil al clarei vodă, mâinile-n sân ale poliţiştilor când trebuia să intervină, câteva replici fuşerite).

aşadar, bravo, florin şerban!

ce este critica literară?

situaţiunea
pe marginea unui top al romanelor româneşti ale deceniului, top apărut recent în adevărul literar şi artistic -
1. orbitor de mircea cărtărescu - 23 de puncte (sic!)
2. asediul vienei de horia ursu - 17 puncte (sic!)
3. teodosie cel mic, de răzvan rădulescu - 16 puncte (sic!)
4. pupa russa de gheorghe crăciun - 15 puncte (sic!)
5. povestea marelui brigand de petru cimpoeşu - 10 puncte (sic!)
- am ajuns la întrebarea ce criteriu comun al respondenţilor a fost urmărit? valoarea (care anume)? esteticul? viziunea? inovarea? răzvrătirea?

ei bine, această apreciere cantitativă de tipul "dacă 5 critici au zis că X e o carte bună, atunci e o carte bună" mi se pare tare nocivă pentru un domeniu care ţine de gust. dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat pe bloguri, aprecierea era ignorată, ba chiar ridiculizată, dar în cazul de faţă, dacă ea coţine nume ca dan c mihăilescu, ion bogdan lefter, alex. ştefănescu, marius chivu sau paul cernat, atunci ea e permisă (mă miră lipsa lui manolescu).

problema
sesizând viciul, scriitorul mircea cărtărescu n-a sărit în sus de bucurie că romanul lui a "ieşit" primul, ba chiar a luat poziţie:
astfel de anchete sunt zona de „little talk", de bârfă şi de jocuri de societate a actului critic. interesante, pentru că uneori, ca în cazul de faţă, spun ceva despre starea criticii (mai curând decât despre starea literaturii) la un moment dat, despre felul în care e configurat spaţiul literar, despre idiosincraziile şi bursa zvonurilor din lumea literară. dar în niciun caz demne de a fi luate în serios ca diagnoză literară.

nu discut despre celelalte opinii ale scriitorului, faţă de anumiţi critici - pe care-i numeşte şi categoriseşte făţiş, cum nu prea se-ntâmplă pe la noi - de mulţi doar am auzit, făr-a citi ceva.
ci mă întreb: în condiţiile de astăzi, când presa culturală e-n moarte clinică, când îşi vor reconsidera criticii literari discursurile, altele decât cele prăfuite învăţate-n facultate, multe dintre ele, aşa cum spune şi cărtărescu, resentimentare şi ne-etice?

un exemplu este lipsa în acest top a romanului oameni şi umbre, glasuri, tăceri a lui alexandru george - un roman proustian cum nu s-a scris la noi, o capodoperă cu tot ce-i trebuie. n-am prea auzit discutându-se despre, pe când la franţuji sau engleji ar fi primit repede vreun goncour sau booker.


criteriul
n-am nimic cu criticii (literari), mulţi îmi par simpatici, uneori le îmbrăţişez opiniile. dar în ceea ce-i priveşte, am aşteptări mari, pe urmele neprăfuitului baudelaire care spunea:

ca să fie dreaptă, ca să-şi aibă adică propria ei raţiune de a fi, critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cela mai largi orizonturi. (s.m.)*

sau tot baudelaire povesteşte că Balzac, nimerindu-se o dată în faţa unui tablou frumos, un peisaj de iarnă plin de melancolie şi de chiciură, prefirat cu case de ţară şi ţărani pirpirii - după ce a privit îndelung o căsuţă din care ieşea un firicel de fum, a exclamat: "ce frumos! dar ce-or fi făcând oamenii în casa aceea? la ce s-or fi gândind ei, ce necazuri or avea?" recolta o fi fost bună? cu siguranţă că au de plătiti datorii." **

îi vedem pe criticii noştri cugetând astfel?
_______________________
*charles budelaire, curiozităţi estetice, editura meridiane, 1971, p.11
**idem, p.79

nu rataţi

enciclopedia britanică, vinerea, la chioşcuri, 15 lei pe volum!