muzeul inocenţei

fiind romanul unei obsesii, mă atrage, deşi merge greu, cu gâfâituri...

gaudeamus de-nceput

aseară a fost foarte bine, liber, vagabondare uşoară printre standuri, unele goale puşcă, editurile mici de interes şi chilipiruri. editura all a umflat preţurile ca reducerea să însemne preţul de librărie, rao n-a auzit de discounturi, în rest, ca la târg, cum ştim. e bine că este.

în aviatorilor, un tânăr avea o paporniţă de rafie plină cu cărţi cumpărate din târg, răsfoia publicistica lui eliade, m-am văzut pe mine acum 14 ani cu primul volum din aceeşi publicistică, şi la fel cu un sac de cărţi. pentru mine, lucrurile s-au schimbat între timp. am şi blog.

poate ajung şi sâmbătă.

dare de seamă despre blogurile livreşti (2)

în general, se obişnuieşte ca posturile despre o carte să înceapă cu o mică povestire a conţinutului cărţii, mai ales cu ceea ce i-a plăcut blogărului / blogăriţei. se continuă cu cîteva idei desprinse dinăuntru, apoi o impresie generală de tipul "mi-a plăcut / nu mi-a plăcut". mai apare uneori şi un citat.

ce trebuie apreciat?

1. în primul rand, este de apreciat intenţia blogărului / blogăriţei de a scrie despre cărţi într-un mod personal; nu marketizant, nu „profesionist”, nu venal, ci într-un mod diletant – diletant într-un sens bun al cuvântului, acela de a face lucruri din plăcere pură.

2. în al doilea rând, este de apreciat inocenţa cu care blogărul / blogăriţa se apleacă asupra fiecărei cărţi, fie că e scrisă de murakami sau dan brown; fie că e o carte de povestiri, de versuri sau un roman. ei bine, această inocenţă e imediat remarcată de refractarii la limbajul aspru, livesc şi „profesionist” al criticii literare.

3. în al treilea rând, este de admirat dragostea faţă de carte a blogărului / blogăriţei, dragoste resimţită cu fiecare lectură, dragoste ce - sper eu - poate fi transmisă mai departe.

ce trebuie îmbunătăţit?

1. este nevoie de căutarea unei viziuni pe care autorul cărţii despre care e vorba o propune asupra lumii, apoi o raportare a blogărului / blogăriţei personală faţă de aceasta. 

2. este nevoie de căutarea unei noi perspective asupra cărţii recenzate, de preferat una nouă, perspectivă venită odată cu "grila" culturală a blogărului / blogăriţe. 

3. este nevoie de o idee principală, personală, a blogărului / blogăriţei vizavi de carte - după întrebarea lui noica "care ţi-e ideea?" - idee care poate fi înlocuită cu impresia pe care a produs-o cartea, felul emoţiei.

este adevărat, nici eu nu îndeplinesc întotdeauna toate aceste puncte, însă mi se pare un mod de lectură creativ şi personal, favorabil unui blog - instrument neconvenţional de comunicare.

dare de seamă despre despre blogurile livreşti (1)

când mi-am început blogul, eram pregătit să mă opun opiniilor teroristei şi ale lui white noise, cu care nu eram de acord şi, neajungându-mi comentariile, m-am hotărât să-mi fac eu blogul meu, deşi habar n-aveam să umblu pe hostinguri (nu c-acuma m-aş pricepe foarte). am primit încurajări din partea celor două, apoi am descoperit altele, prin comentarii sau din link în link - ionuca, dreaming jewel, jen, anda, zum, cinabru, adina, ameer, moonlightblues, în răspăr, fiction addiction, capricornk, raul, liviu, bookblog. scriitorii descopereau  şi ei anonim blogosfera şi blogurile despre cărţi, aflaseră ce înseamnă feedback-urile împătimiţilor de carte fără "ştaif" critic, adică ale adevăraţilor cititori. au trecut ceva ani, unii au încetat să scrie, alţii au scris tot mai rar, unii s-au împărţit în bisericuţe, alţii au cântat prohoduri. mai toţi am rămas cu trecutul, cu anii "tinereţii" blogosferei livreşti - căci între timp unii s-au maturizat, s-au căsătorit, şi-au luat slujbe, au cam lăsat cititul. alţii mai scriu câte ceva, sau doar comentează. eu însumi, m-am mai luat cu filmele, mai cu un concurs, mai cu un interviu,  mai cu un muzeu, mai cu gânduri răzleţe, mai cu câte-o poză, dar întotdeauna înapoi la cărţi.

am descoperit apoi blogosfera livrească franţuzească, pe potriva industriei editoriale de acolo - multă şi bună, adică. am descoperit "cealaltă" blogosferă românească, cea nelivrească, şi nici aici nu stăteau lucrurile prea rău... chiar dacă n-am lăudat, remarcam câte un blog în care apărea coperta unei cărţi (nu vorbesc aici despre saiturile colective). au apărut alte bloguri în loc, le-am trecut bucuros în blogrol, chiar dacă nu le-am mai vizitat regulat - cu speranţa că trebuie să existe bloguri despre cărţi, cu tot twitterul şi facebook-ul.

întărâtat de liviu, care a deschis recent discuţia despre începuturile  blogurilor despre cărţi, am postat un mic sondaj, din care reiese că cititorii de bloguri livreşti consultă în jur de 1 - 8 zilnic, şi pot paria că nici  înainte nu era altfel, aşa că nu lucrurile s-au schimbat ci numele lor.

astfel, există acum micawber, litere pervazive, costi, dan boeriu, di anais, diana, iulian, luiza, maya, rontziki, trifoi - şi chiar dacă scriu bine sau mai puţin bine (ca noi toţi) duc mai departe oglinda online a pasiunii pentru citit. deşi scriitorii s-au plictisit repede de online - unii au mai descoperit între timp facebook-ul -, deşi editurile nici acum, după 4 ani, nu înţeleg ce-i şi cum cu blogosfera asta, ea (şi blogosfera în general) va continua să existe. e de-abia la început, şi poate, după vreo 10 ani sau mai mulţi, ne vom putea face o imagine cât de cât mai clară - ce este ea, ce şi-a propus, ce a reuşit să facă, încotro.

orice lamentare, caracterizare, încheiere mi se par prea timpurii şi superficiale, nimic altceva decât revărsări de nostalgii, emoţii şi pasiuni - ceea ce nu-i rău, într-un mediu ăsta virtual şi rece. şi poate se va găsi în viitor vreun student mai vizionar să facă o cercetare "revoluţionară" şi să preţuiască un aşa efort.

pielea lui malaparte

curzio malaparte, personajul

născut în 1898, kurt erich suckert aka malaparte a luptat în primul război mondial, câştigând gradul de căpitan şi multe decoraţii, l-a sprijinit pe mussolini, în 1924, a fondat periodicul cucerirea statului, iar ca membru al partidului naţional fascist, a mai fondat periodice, a scris articole şi eseuri. publică reviste literare de avangardă iar în cartea tehnica loviturii de stat îi critică pe hitler şi pe mussolini. aşa încât e dat afară din partid şi exilat 5 ani pe insula lipari. apoi îşi ia o casă vestită pe insula capri, unde godard filmează dispreţul.

în al doilea război mondial, ca distins şi inteligent intelectual, e trimis drept corespondent de război pe frontul de răsărit (inclusiv în românia, perioadă tratată în filmul românesc călătoria lui gruber)

romanul pielea

m-a prins destul de târziu, însă treptat-treptat am descoperit cea mai răvăşitoare carte de război, după binevoitoarele lui littell. autorul însuşi se preumblă prin napoli împreună cu proaspeţii ocupanţi ai italiei, americanii. malaparte discută franc cu americanii, le arată cum este italia, dar mai ales, oamenii, italienii. americanii nu pricep iar aici malaparte aduce dovezi ale nevinovăţiei americane. e de pildă, teribil de amuzantă - dar şi dramatcă - scena în care, la o masă festivă, un peşte sirenă seamănă aşa de mult cu o fetiţă încât, în loc să-l mănânce, îl iau şi-l îngroapă, în ciuda servitorimii moarte de foame.

 

italienii din carte sunt napoletanii, iar napoli, este cel mai misterios oraş european, este singurul oraş din lumea veche care n-a dispărut ca troia, ninive, ca babilonul. (p.42) şi-acum, după ce-am citit cartea, alăturând şi gomora lui saviani, sunt convins că aşa este:

soldaţii negri pot fi vânduţi şi cumpăraţi - cum anume e o ciudăţenie, curvele aici îşi pun peruci blonde pe pubis, mamele îşi prostituează copiii soldaţilor pedofili, virginele îşi exhibă contra cost himenul, copiii sunt deja mafioţi şi justiţiari, homosexualii se adună în mişcări culturale ezoterice care promovează venirea unei noi orânduiri - comunismul.

cartea este a unui mizantrop, care constată că valorile şi civilizaţia europeană s-au dus odată cu războiul - dacă au existat vreodată -, că singura speranţă e societatea americană cu mentalitatea-i puerilă şi nevinovată. oamenii europei au revenit în război la instinctul de a se omorî unii pe alţii, creştinismul e ca şi cum n-ar fi, doar câinii merită dragoste, dar şi ei ajung să sufere din cauza oamenilor. este o carte crudă, despre cruzimile reale ale omenirii, ideea cărţii atinge sufletul şi-l răscoleşte cathartic.

civilizaţia modernă, acest război fără Dumnezeu, îi obligă pe oameni să dea importanţă pielii lor. până la urmă doar pielea contează. sigură, care poate fi atinsă, ceva care nu poate fi negat doar pielea este. este singurul lucru pe care ăl avem. care este al nostru. lucurul cel mai muritor care există pe lume. doar sufletul este nemuritor, vai mie! dar ce mai contează sufletul, astăzi, la urma urmei? doar pielea este cea care contează. totul este făcut din piele omenească. până şi bandierele armatelor sunt făcute din piele umană. nu se luptă pentru onoare, libertate, pentru dreptate. se luptă pentru piele, pentru pielea asta scârboasă. (p.129)

curzio malaparte, pielea (la pelle), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de eugen uricariu, 326 pagini

coperta de done stan

ediţia a doua a apărut în colecţia cotidianul.

o altă impresie aici. 

pentru cunoscătorii de italiană, o emisiune literară adevărată despre o carte, cu scene din film şi opinii scriitoriceşti - emisiune de la care televiziunile româneşti ar trebui să ia un exemplu:

vine gaudeamus!

de săptămâna viitoare, târgul gaudeamus, de joi până luni.

joi, 18 noiembrie: 16.00 – 21.00
vineri, 19 noiembrie – duminică, 21 noiembrie: 10.00 – 20.00
luni, 22 noiembrie: 10.00 – 16.00

poliromul mizează pe venirea lui norman manea, cu care a programat la institutul francez, prima intâlnire, mâine, ora 6 seara.