eu şi ceilalţi

am fost un copil destul de timid. poate pentru c-am fost un copil răzgâiat, de pildă făceam scene în stradă în faţa magazinului de jucării, tăvălindu-mă pe jos, în schimbul unui tractoraş de plastic. îmi plăcea să mă joc singur cu jucăriile achiţionate în modul descris mai sus. sau să mă holbez ore-n şir în faţa ilustraţiilor din cărţile de poveşti pe care, dacă cel ce le făcuse n-avea talentul la care m-aşteptam, să le-ndrept eu însumi cu cariocile. dar îmi plăceau şi oamenii, aveam prieteni din gaşca de cartierul malul roşu al ploieştiului. aveam, de asemenea, clipele mele de five o'clock alături de prietenele de cafea ale mamei, pe care le ascultam în tăcere. am fost, toată lumea recunoştea, un copil cuminte.  

când m-am mai mărit, în constanţa, am descoperit că făceam mult mai multe parale decât ceilalţi. când nu exploram cu puradeii ţiganilor de la parter - tamer, sunai şi peggy - şantierele din faţa blocului, umpleam cu desene de cretă reprezentând chipuri de cuza sau de mihai viteazu trotuarele din faţa blocului sau confecţionam din petece de cârpă marionete pe care le puneam să se dea în spectacol pe marginea balconului şi să le cânte cu vocea mea subţire trecătorilor de dedesubt. la petrecerile părinţilor, mă costumam în personaje din arabella, în voievozi - ştefan cel mare era my favourite - sau o imitam pe sofia vicoveanca - foarte reuşit, spuneau cu toţii şi mă aplaudau. când ieşeam afară, îi trăgeam pe ceilalţi copii după mine la fiecare film ce venea în constanţa; sau primăvara, îmi plăcea să spionez, mic eliade, păianjenii, bondarii sau fluturii din bucsuşi. la şcoală la învăţătură am fost mereu al treilea din 42, însă, în afară de istorie, nu-mi plăcea  nici să-nvăţ, nici să fac sport. 

la liceul de fete, m-am izolat, am descoperit cititul şi prin el maturitatea. ba chiar că, în anumite privinţe, eu sunt mai matur decât mulţi alţii. am început să citesc nietzsche, să cred în dispreţul supraomului faţă de lume, mai ales în lumea insalubră a lui ion iliescu. grobianismul celorlalţi îl tratam cu superioritate, iar când vorbeam, zâmbeam ironic şi căutam să epatez. la fel, în studenţie, la bucureşti, la fel în armată, la mihail kogălniceanu.

the turning point a fost ca slujbaş - am înţeles că munca nu e musai o corvoadă iar, când ai de-a face cu oamenii, o faptă bună şi o victorie pot compensa o leafă mică. aşa că am descoperit că nu câştig nimic cu aere superioare şi am coborât nasul. ba chiar am căutat şi am devenit diplomat. m-am decis că am nevoie de oameni şi că a cunoaşte un om deosebit e cel mai de preţ lucru. iar cel mai greu e să-l găseşti.

 şoimii de noapte de edward hopper

am scris toate acestea pentru că am o problemă.
nu pot ignora că, oricât de deschis şi amabil aş fi cu oamenii, o boare din acel aer infatuat mai răzbate până la ei, tăind din faşă orice comunicare. iar eu nu văd nimic, sunt orb. de-abia mai târziu, sunt perplexat de efecte: telefoane ignorate, mailuri fără răspuns, nici un semn, nici măcar saluturile de politeţe. şi încep să caut explicaţii, să m-analizez retrospectiv, să-mi caut greşelile, să dau vina pe haine sau pe gesturi. sufăr că nu înţeleg şi că momentul favorabil s-a dus, poate fără întoarcere. accept cu greu respingerea şi încep să construiesc cazemate de apărare, gândind că pierderea e desigur a celuilalt, nici nu ştie ce pierde, ce câştig ar fi fost de ambele părţi. dar îmi amintesc că nici eu nu-l/o suport pe x fără să am motiv, că nici mie nu-mi face plăcere să-l/o văd pe y, şi atunci merg mai departe, caut alţi oameni, de la fiecare să mai câştig ceva. mai ales timp.

dostoievski la adevărul

azi ziarul "adevărul" scoate primul volum din seria dostoievski - cărţi cartonate la 15 lei. 

de la fraţii karamazov la umiliţi şi obidiţi, seria răspunde perfect cititorilor - mulţi - ai scriitorului rus, care, în românia, e - încă - un best seller!

traducerile sunt cele vechi, bănuiesc, dar nu contează prea mult. mai multe aici.

amanta cea urâtă

dacă vreţi să citiţi o carte frumoasă, cu metafore minunate, înşiruite dramatic în jurul temelor mari ale literaturii ca naşterea, dragostea, moartea, singurătatea - CITIŢI cartea margaretei mazzantini, nu te mişca, distinsă cu premiul strega în 2002.

este confesiunea unui chirurg blazat şi trist, făcută fetiţei lui, angela, aflate pe patul de spital, între viaţă şi moarte. este confesiunea lui despre dragostea vieţii lui, o prostituată urâtă dintr-o mahala oarecare pe care o întâlneşte din întâmplare.

nu ştiu câţi oameni au iubit-o înaintea mea, dar ştiu că fiecare dintre ei, protejând-o sau rănind-o, a contribuit la plăsmuirea ei, a făcut-o să fie aşa cum este. (p.120)

n-a fost uşor să iubesc, angela, crede-mă, n-a fost, a trebuit să învăţ să mângâi o femeie, să-mişc mâinile aşa cum trebuie. mâini de ghips, întotdeauna am avut mâini de ghips în dragoste. (p.168)

deşi dragostea lor începe cu un viol, cea care violează va fi până la urmă femeia - îi violează bărbatului viaţa, căsnicia, paternitatea. toată viaţa de pân-atunci. relaţia devine una obsesivă, care-l schimbă, dar umanizându-l şi dându-i sens.

  

ce înseamnă să iubeşti, fetiţo? tu ştii? să iubesc a început pentru mine să ţin respiraţia italiei în braţe şi să-mi dau seama că orice alt zgomot se stinsese. sunt medic, ştiu să-mi recunosc bătăile inimii, chiar şi când nu vreau. îţi jur, era inima italiei cea care bătea în mine. (p.131)

cine te iubeşte există întotdeauna, există înainte de a te cunoaşte, există înainte de tine. (p.279)

n-am găsit fisuri cărţii, totul se citeşte dintr-o suflare. e atâta empatie cu personajul care povesteşte, că te-ndrăgosteşti tu însuţi, cititorule, de amanta cea urâtă, pe nume italia.

margaret mazzantini, nu te mişca (non ti muovere), editura polirom, iaşi, 2004, traducere de gabriela lungu, 311 pagini

coperta de angela rotaru-serbenco

altă părere la jacqueline. 

cartea a fost ecranizată în 2004 (imdb), cu penelope cruz în rol principal. iată trailerul:

şah la rege?

toată lumea arde de declaraţiile lui traian băsescu referitoare la fostul rege mihai. evident, băsescu nu e la prima gafă cât capra. în fine, la ce să ne aşteptăm din partea unui om incult cum e actualul preşedinte? la cunoştinţe istorice? la bun simţ? la viziune politică? politicieni cu aşa ceva îi numeri pe degete pe la străini, darmite pe la noi.

însă ceva mă pune pe gânduri: 

este monarhia o alternativă prezentă la haosul românesc? 

cu alte cuvinte, o posibilă regină margareta şi un principe radu pot fi utili româniei actuale? căci e clar, bătrânul rege mihai iese din discuţia despre conducerea efectivă. mai precis, dincolo de aspectele emoţionale ce însoţesc regalitatea românească ale fiecăruia dintre noi, - carol întâi cu independenţa, ferdinand cu unirea, carol al doilea cu interbelicul, aristocratismul, dar şi camarilele - sub aspect practic, sistemul monarhic mi se pare acum, în condiţiile de post comunism pseudo-democratic, o alegere nepotrivită. 

o regină margareta şi un principe radu?

în primul rând, lipsa unei experienţe politice şi de leadership a margaretei va duce probabil la înlocuirea incompetenţei actualei oligarhii neocomuniste cu o altă incompetenţă, din partea unei oligarhii monarhice. 

în al doilea rând, populaţia româniei - profund nearistocratică şi republicană - se va supune cu greu unui regim politic diferit. aş spune că ar putea avea loc mai degrabă o republicanizare a monarhiei decât o monarhizare a republicii. primele semne s-au şi văzut - le aminteşte şi băsescu - spiritul hrăpărţ in integrum al casei regale.

în plus, într-o monarhie, declaraţii ca ale lui băsescu ar fi pasibile de puşcărie pentru lezmajestate.  

nu, nu sunt de acord cu afirmaţiile lui băsescu vizavi de mihai. nu cred că regimul monarhic trecut a fost nociv româniei, ci, per ansamblu, benefic. însă sunt îndeajuns de realist să-mi dau seama că actualele persoane ce ar urma să ocupe tronul, în cazul unei reveniri la tron, nu sunt o alternativă la politica româniei pe termen scurt. 

cine ştie, în viitor, poate cu principele nicolae, următorul moştenitor (poza de sus), altfel vor sta lucrurile.

ce repede se recunosc între ei creatorii

credeam că cele mai frumoase cuvinte despre flaubert le-au scris charles baudelaire şi marcel proust, însă cititnd cartea de eseuri a lui mario vargas llosa, m-am răzgândit.

îmi dau seama, terminând cartea - a doua de eseuri llosiene pe care-o citesc (prima, scrisori către un tânăr romancier) - că scriitorii au rămas dintre cei puţini care mai scriu despre lectura aceea inocentă care lasă urme înăuntrul cititorului, care mişcă sufletul şi despre care nu poţi să scrii altfel decât cu emoţie. creatorii au un fler mai bun decât criticii când e vorba de noi talente. (p.33)

dar llosa nu se opreşte aici. continuă cu o altă parte, analiza "ştiinţifică", critică a romanului, apoi cu cea de istorie literară - prin prisma romanelor scrise înainte şi după.

împreună, cartea constituie o declaraţie de dragoste, cu toate faţetele ei, faţă de romanul doamnei bovary şi faţă de flaubert.

evident, cea mai frumoasă partea este prima, istoria personală a cititorului llosa - care regăseşte în bovary elementele căutate în romane: răzvrătirea, violenţa, melodrama şi sexul. care simpatizează cu personajul şi încearcă se regăsească în ea. care e avid de literatura construită în jurul lui flaubert.

eu mă bucur că emma încearcă să trăiască din plin în loc să-şi înăbuşe sentimentele, că n-are nici un scrupul când îşi confundă fundul cu inima şi că poate să creadă că luna există pentru a-i lumina ei alcovul. (p.24) povestea emmei bovary demonstrează că a vrea nu înseamnă a putea, că nu e de ajuns să ai tupeu şi să fii plin de imaginaţie pentru a avea succes în ceea ce-ţi propui. (p.169)

de ce e orgia perpetuă o carte excepţională? pentru că oferă multe perspective asupra unui singur roman, perspective la care eu nu m-am gândit o clipă, perspective ce fac din romanul lui flaubert o operă genială, un adevărat univers literar. ce probabil, încă mai aşteaptă şi alte perspective. 

câteva citate de flaubert, din corespondenţă:

• un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor. (p.30)
• marile genii se disting prin generalizare şi creaţie. ele rezumă într-un tip uman personalităţi diferite şi aduc în conştiinţa speciei umane personaje noi. (p.30)
• cărţile nu se fac precum copiii, ci ca piramidele, dup[ un proiect dinainte stabilit şi punând blocuri mari, unul peste altul, cheltuind energie, timp şi sudoare. (p.68)
• în scriitor se produce o dedublare constantă, în el coexistă doi oameni: cel ce trăieşte să cel care-l priveşte pe celălalt trăind, cel ce suferă şi cel ce care observă această suferinţă pentru a o folosi. (p.76)
• ca un obiect să devină interesant, e nevoie să-l priveşti îndelung. (p.110)
• din ură pentru realism am scris acest roman. (p.184)
• anormalitatea e la fel de legitimă ca şi regula. (p. 199)
• iată de ce iubesc Arta. pentru că acolo, în lumea ficţiunilor, cel puţin totul e libertate. îţi astâmperi orice poftă, faci ce vrei, deopotrivă rege şi popor, activ şi pasiv, jertfă şi preot. nici o limită; omenirea este pentru tine o paiaţă cu zurgălăi pe care o faci să-şi sune, la sfârşitul frazei, ca un măscărici, clopoţelul din vârful piciorului. (p.198)

mario vargas llosa, orgia perpetuă. flaubert şi "doamna bovary" (la orgía perpetua - flaubert y "madame bovary"), editura all, bucureşti, 2001, traducere de luminiţa voina-răuţ, 200 de pagini
coperta - oribilă! - de stelian stanciu

pulp nazi

iată imaginarul revistelor pentru tinerii americani ai anilor '60: nazişti cu femei în neglije.

ţin minte că şi în românia, după '89, apăruseră nişte benzi desenate, dar comice, cu ceauşescu, cu minerii. parcă de valentin tănase, că tot s-a deschis muzeul de bandă desenată.

de aici.