printre primele cărţi din cartea de pe noptieră, citii prima dată templul de aur de yukio mishima. dădui de-un roman neobişnuit, de-un fel cum nu găsisem în romanele burgheze europene, găsii lumea orientală descrisă cu instrumente occidentale: temple, suflete chinuite de patimi până la epuizare. gesturi iraţionale. construite pe gesturi vechi, riualice, de strămoşi. descrieri pe hârtii albe, pictate poetic de ideograme.
aflai uimit, dup-aceea, despre autor: născut într-o familie de samurai, beneficiază de-o educaţie europeană altoită pe cea tradiţională. se-apucă de scris la doisprezece ani, urmează dreptul, devine lider de generaţie după apariţia confesiunilor unei măşti la 23 de ani. urmează multe romane, povestiri, kabuki, eseuri.
obţine centura neagră în kendo, dirijează, călătoreşte, iniţiază o mişcare studenţească de extremă dreaptă, încearcă o lovitură de imagine.
la 43 de ani îşi face sepukku. ispăşirea prin moarte.
zăpada de primăvară mi s-a părut un roman magnific.
are loc la sfârşitul epocii meiji (1912) - epocă luminată, venită după perioada ilegitimă a shōgunatului, epocă de modernizare intensă a japoniei.
vremile glorioase s-au încheiat. s-a terminat cu vechile războaie. e momentul pentru unul de tip nou. a sosit era războiului emoţional, acel război pe care nu-l vede nimeni şi pe care cei indiferenţi nici măcar nu-l simt. însă a demarat în forţă. tinerii aleşi de soartă au început deja lupta. şi, la fel ca într-un război obişnuit, se vor dezlănţui dezastre, presupun (p.172)
un băiat, kiyoaki matsugae, fiu dintr-o familie de samurai cu pretenţii nobiliare, intră în maturitate. şi în viaţă. molâu ca vremurile occidentalizate în care trăieşte - socotea că merita să trăiască doar pentru emoţiile provocate de ceea ce-i arbitrar şi instabil, de moarte şi reînviere, de irosire şi mânie fără scop şi rost. el trebuie să-ţi oţelească spiritul cu ajutorul dragostei. şi a frumuseţii. căci atunci când traversezi o lume în permanentă schimbare singurul lucru important este să răspândeşti frumuseţe. tot ce-l înconjura - frunzişul copacilor, cerul albastru, norii acoperişurile - se înfiripă şi există numai pentru a servi frumuseţii.
ca să ajungă iar la frumuseţe, însă la cea adevărată: acel vid interior, pierderea tuturor bucuriilor, chiar şi neputinţa evidentă de a crede că greutatea apăsătoare a fiecărui moment e reală... simptomele prin care se atingea adevărata frumuseţe semănau cu ale leprei. (p.307)
un el şi o ea. kiyoaki matsugae şi satoko ayakura.
un roman dens, cu multă introspecţie şi cu mult stil, al unui scriitor învăţat la şcoala lui Tolstoi, cu atenţie la detalii şi impresii. un roman deopotrivă poetic şi de idei, cu parfum de flori de cireşi. templele sunt făcute să fie privite, heleşteiele, la fel, marea, bondarii. femeile sunt făcute să fie dispreţuite, dar şi iubite. viaţa e făcută să fie trăită, dar şi pierdută. un caz penal, o legendă budistă, o amintire din copilărie, un tablou, un paravan, o călugărire, un monstru, o recitare.
magnifică mi s-a părut scena primului sărut al băiatului de 18 ani într-o ricşă, iarna, ca un fel de domnişor bovary japonez:
când a ridicat privirea şi i-a văzut zâmbetul cald şi strălucitor, precum şi fulgii agăţaţi de părul şi de haina ei, a tresărit de parcă l-ar fi trezit ceva dintr-un somn nebulos. clătinarea neaşteptată a vehiculului la urcarea lui satoko a înteţit senzaţia. la fel şi faldurile chimonoului de lângă el şi parfumul ameţitor al cărui miros părea să atragă fulgii, care se învolburau înăuntru, biciuindu-i obrajii îngheţaţi. când s-a urcat în ricşă, faţa ei ajunse pentru o clipă foarte aproape de a lui kiyoaki, iar când s-a îndreptat, dându-şi capul pe spate, tulburată, el a rămas fascinat de supleţea gâtului ei neted şi alb, ca de lebădă. (p.79) fain să citeşti aşa ceva când afară troieneşte zăpada...
îmi vor rămâne - pentru a fi reluate - descrierile naturii ce însoţesc tăcute faptele oamenilor, reuşite cum pân-acum, pentru mine, numai cehov a reuşit.
o capodoperă de necontestat pe care-o voi reciti, deci, cu siguranţă.
aflai uimit, dup-aceea, despre autor: născut într-o familie de samurai, beneficiază de-o educaţie europeană altoită pe cea tradiţională. se-apucă de scris la doisprezece ani, urmează dreptul, devine lider de generaţie după apariţia confesiunilor unei măşti la 23 de ani. urmează multe romane, povestiri, kabuki, eseuri.
obţine centura neagră în kendo, dirijează, călătoreşte, iniţiază o mişcare studenţească de extremă dreaptă, încearcă o lovitură de imagine.
la 43 de ani îşi face sepukku. ispăşirea prin moarte.
zăpada de primăvară mi s-a părut un roman magnific.
are loc la sfârşitul epocii meiji (1912) - epocă luminată, venită după perioada ilegitimă a shōgunatului, epocă de modernizare intensă a japoniei.
vremile glorioase s-au încheiat. s-a terminat cu vechile războaie. e momentul pentru unul de tip nou. a sosit era războiului emoţional, acel război pe care nu-l vede nimeni şi pe care cei indiferenţi nici măcar nu-l simt. însă a demarat în forţă. tinerii aleşi de soartă au început deja lupta. şi, la fel ca într-un război obişnuit, se vor dezlănţui dezastre, presupun (p.172)
un băiat, kiyoaki matsugae, fiu dintr-o familie de samurai cu pretenţii nobiliare, intră în maturitate. şi în viaţă. molâu ca vremurile occidentalizate în care trăieşte - socotea că merita să trăiască doar pentru emoţiile provocate de ceea ce-i arbitrar şi instabil, de moarte şi reînviere, de irosire şi mânie fără scop şi rost. el trebuie să-ţi oţelească spiritul cu ajutorul dragostei. şi a frumuseţii. căci atunci când traversezi o lume în permanentă schimbare singurul lucru important este să răspândeşti frumuseţe. tot ce-l înconjura - frunzişul copacilor, cerul albastru, norii acoperişurile - se înfiripă şi există numai pentru a servi frumuseţii.
ca să ajungă iar la frumuseţe, însă la cea adevărată: acel vid interior, pierderea tuturor bucuriilor, chiar şi neputinţa evidentă de a crede că greutatea apăsătoare a fiecărui moment e reală... simptomele prin care se atingea adevărata frumuseţe semănau cu ale leprei. (p.307)
un el şi o ea. kiyoaki matsugae şi satoko ayakura.
un roman dens, cu multă introspecţie şi cu mult stil, al unui scriitor învăţat la şcoala lui Tolstoi, cu atenţie la detalii şi impresii. un roman deopotrivă poetic şi de idei, cu parfum de flori de cireşi. templele sunt făcute să fie privite, heleşteiele, la fel, marea, bondarii. femeile sunt făcute să fie dispreţuite, dar şi iubite. viaţa e făcută să fie trăită, dar şi pierdută. un caz penal, o legendă budistă, o amintire din copilărie, un tablou, un paravan, o călugărire, un monstru, o recitare.
magnifică mi s-a părut scena primului sărut al băiatului de 18 ani într-o ricşă, iarna, ca un fel de domnişor bovary japonez:
când a ridicat privirea şi i-a văzut zâmbetul cald şi strălucitor, precum şi fulgii agăţaţi de părul şi de haina ei, a tresărit de parcă l-ar fi trezit ceva dintr-un somn nebulos. clătinarea neaşteptată a vehiculului la urcarea lui satoko a înteţit senzaţia. la fel şi faldurile chimonoului de lângă el şi parfumul ameţitor al cărui miros părea să atragă fulgii, care se învolburau înăuntru, biciuindu-i obrajii îngheţaţi. când s-a urcat în ricşă, faţa ei ajunse pentru o clipă foarte aproape de a lui kiyoaki, iar când s-a îndreptat, dându-şi capul pe spate, tulburată, el a rămas fascinat de supleţea gâtului ei neted şi alb, ca de lebădă. (p.79) fain să citeşti aşa ceva când afară troieneşte zăpada...
îmi vor rămâne - pentru a fi reluate - descrierile naturii ce însoţesc tăcute faptele oamenilor, reuşite cum pân-acum, pentru mine, numai cehov a reuşit.
o capodoperă de necontestat pe care-o voi reciti, deci, cu siguranţă.
yukio mishima, zăpada de primăvară, editura humanitas fiction, bucureşti, 2009, traducere de angela hondru, 333 pagini coperta de angela rotaru
trailerul oficial al filmului aici.
