14 iulie 2008

Câmpul cu tei nemţeşti al lui Ioan T. Morar

Lindenfeld nu e o capodoperă, dar e un roman foarte bun, dintre cele mai bune publicate în ultima vreme. Deşi l-am citit mai mult în autobuz, troleibuz, metrou, chiar tren.
M-a acaparat de la primul capitol, nici nu zici că e un roman românesc, dacă prin roman românesc înţelegi ceva greoi, cu profunzime sadoveniană ce te chinuie în şcoală cu comentarii despre.

Acţiunea e cam în genul filmului Good bye, Lenin, adică o lume falsă e construită în jurul unui om, pentru a-l face pe acesta fericit. Dar dacă în filmul nemţesc lumea se construieşte din dragoste, în romanul românesc aceasta se face pentru bani, "realitatea e gratis, ficţiunea e pe bani."


Un fost sătean ajuns miliardar şi bătrân vrea să-şi viziteze locurile natale, satul din România, Lindenfeld. Dar pentru că acum satul e părăsit şi miliardarul nu trebuie să facă un infarct, el trebuie populat. Cum spuneam, pe bani. Aşa că se iau o trupă de actori şi un grup de tineri pictori să facă pe sătenii. Şi de-aici toată acţiunea cărţii, aflăm foarte multe despre personaje, istoriile lor amestecate acum în istoria falsă, toate montate ca într-un film.

Cel mai mult mie mi-a plăcut domnişoara Reghina, dactilografa teatrului, care, la cinzeci şi ceva de ani, după o lungă carieră de dactilografă a teatrului, se vede înlocuită de compiuter astfel că nu-i rămâne decît să copieze toată ziua bună ziua romane dintre cele mai lungi, cuvintele scriitorilor trec dintr-o parte în alta prin buricele bătătorite ale degetelor Reghinei, Iosif şi fraţii săi, prin lungimea lui - o piatră de încercare şi pentru mine - fiind summumul.

Mi-a plăcut apoi Sepp cel mic, odinioară actor principal într-o piesă în care preotul se ateiza materialist-ştiinţific, acum joacă tot rol de preot, dar jumătate-catolic-jumătate-protestant care vorbeşte ortodox, el zice că "Dumnezeu ne scrie pe carton viaţa şi, din când în când, ne aşteaptă în puncte dinainte fixate şi ne verifică dacă o trăim cum vrea El" şi "Doamne, îţi mulţumnim pentru şansa iluziei".

Nu mi-a plăcut personajul primarului, Petrică Florescu, oportunist dar bun organizator, e regizorul întregii punerii în scenă care, culmea, iese foarte bine, nu ştiu dacă autorul nu cumva îl simpatizează.

La sfârşit, un citat care rezumă, zic eu, concepţia lui Ioan T Morar despre literatură:
O bună parte din ceea ce facem este doar pentru a o povesti cuiva. Povestirile, întâmplările contează. Eşti mare scriitor dacă povesteşti ca lumea. Scriitorii nu sunt chemaţi să livreze senzaţii, aceasta va fi, în curând, la îndemâna oricărui farmacist. Exuberanţă, mulţumire, senzaţie de zbor, de încredere în sine, de priapism, pe toate le puteţi lua din rafturi, din cutiuţele cu pastile. Eu vă livrez întâmplări, singurele pe care chimia nu le poate reproduce în laborator. Ele au nevoie de un om care să le trăiască, să le observe, să le povestească. Sau să le inventeze. Senzaţiile se descoperă, întâmplările se inventează. (p. 69)

PS: Coperta cărţii mi se pare extraordinară!
O altă scurtă şi sinceră părere despre carte, aici.

Ioan T. Morar, Lindenfeld, Polirom, Iaşi, 2006, 264 p.

3 comentarii:

  1. sebastian a. corn15 iulie 2008, 08:44

    cred că scorul e 1 - 1. acum, o să trebuiască să citesc Lindenfeld.

    RăspundețiȘtergere
  2. si mie imi place f mult lindenfeld, cu lumea lui construita din carti de joc. cred ca diseara, in drum spre casa, o termin.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dupa ce l-am ascultat pe Toan T. Morar mi s-a deschis pofta sa o citesc. Acum ca mi-ai reamintit fac si drumul la librarie. :)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...