Cartea la minut: „Odiseea“ de Homer: un rege se bate pentru resturi. Jurnal de lectură 3

„Odiseea“ (varianta Murnu). Jurnal de lectură 2

Există în Cântul 18, un avertisment al lui Odiseu / Ulise (preschimbat de Atena în cerșetor), către unul dintre pețitorii Penelopei, care-i jefuiesc casa sistematic. Acela este unul Amfinomos, pe care-l găsește mai cumsecade, doar că acesta e prea „băgat în chestiune“ să mai iasă din ea.  

Cu acest prilej, Odiseu / Ulise produce un mic discurs despre soarta omului, destul de interesant.  

Din tot ce-n lume mișcă și răsuflă, 

Nimic mai șubred pe pământ ca omul 

    (οὐδὲν ἀκιδνότερον γαῖα τρέφει ἀνθρώποιο, 

    πάντων ὅσσα τε γαῖαν ἔπι πνείει τε καὶ ἕρπει.) (130-131)

Nu crede el c-are să dea vrodată 

De rău până ce zeii-i dau norocul 

Să-i meargă toate-n plin și-i pot genunchii. 

Iar când trimit răstriști asupra-i zeii, 

Le rabdă el pe vrute, pe nevrute, 

Căci mintea-i se tot schimbă după ziua 

Ce-o luminează Cel-de-sus. Pe vremuri, 

Căci așa este gândirea / felul de a simți (νόος) oamenilor de pe pământ 

Precum [este] ziua pe care [o] aduce / conduce Tatăl oamenilor și al zeilor (trad. mea) 

    γὰρ νόος ἐστὶν ἐπιχθονίων ἀνθρώπων 

    οἷον ἐπ᾽ ἦμαρ ἄγησι πατὴρ ἀνδρῶν τε θεῶν τε (136-137)

Și eu aveam noroc de toate-n lume, 

Dar prea mult am năpăstuit pe alții, 

Căci ascultam orbește de putere 

Și taică-meu și-n frați mă bizuisem. 

Să nu fie dar omul niciodată 

Nedrept și rău (ἀθεμίστιος), ci-n sine să se împace 

Cu darurile ce-ai făcură zeii. (173-188)

Dincolo de primele versuri referitoare la fragilitatea (ἀκιδνότερον) omului printre cele ce mișcă și răsuflă, există aceste versuri - gândirea depinde de ziua adusă de zei. Cu alte cuvinte, gândirea/ simțirea (νόος) nu este independentă, ci este potrivită - à propos, cum ar spune Montaigne - fiecărei zi pe care o aduce Zeus. Gândirea este deci (doar) o oglindă, deci, a situației exterioare, a contextului.  

Penelopa și pețitorii (John William Waterhouse, 1912)

„Odiseea“ (varianta Murnu). Jurnal de lectură 1

Am ajuns la cântul nouă, când în mijlocul feacilor, Odiseu / Ulise își povestește aventurile începute odată cu plecarea din Troia / Ilion cu prăzile de război.

*

În Félix Buffière (Miturile lui Homer și gândirea greacă, p. 257), se spune că Epicur s-ar fi inspirat, pentru principiul său al plăcerii Εὐφροσύνη (euphrosyne) din afirmația lui Odiseu / Ulise:

Eu cred că nu e 
Nimic mai drag și mai plăcut (Εὐφροσύνη) în viață

Ca ziua când e vesel tot poporul

Și-n sală șed mesenii-n șir și-ascultă

Pe cântăreț, iare mesele sunt pline

De pâine și friptură și-un paharnic

Aduce vin în casă scos și-l toarnă

Mesenilor în cupe. Mie-mi pare

Că asta-i tot ce-i mai frumos (Καλλιστώ) pe lume. (IX, 5-11/ 5-13)

Numai că nu știm dacă această credință / opinie este a lui Homer, a lui Odiseu / Ulise sau acesta din urmă îi măgulea pe feaci - care tocmai își găseau plăcerea în acest mod - ca să-l ajute. 

*

Interesanți sunt ciclopii. Primii anarhiști, cum îi numește Félix Buffière (op. cit., p. 287). Ființe uriașe, care nu munceau deloc, pentru că aveau pământ mănos și capre negre care le asigurau hrana. 

Odiseu are ghinion, căci nimerește în peștera lui Polifem - al cărui nume sugerează un personaj „celebru“ sau „integrat în conversația lumii“ - care era „ateu“, necrezând în Zeus și în legile ospitalității statuate de acesta, și care se izolase de comunitatea semenilor săi (nu știm dacă faptul că era fiu al lui Poseidon îl făcea să se situeze mai presus de toți, inclusiv față de zei). 

Nu vrem să știm de Joe (Διός) noi, ciclopii,

Și nici de zei (θεῶν), suntem mai tari ca dânșii. (IX, 275-276/355-356)

Extrem de sadică - așa mi se pare - descrierea uciderii de către uriașul Polifem a tovarășilor lui Odiseu / Ulise (deși creierul vărsat pe pământ apare de mau multe ori în Iliada):

Așa-i trânti pe țărnă
Ca niște țânci, de li se scurse-ndată
Tot creierul stropind pământul. Trupul
Le ciopârți și-și pregăti ospățul.

Și prinse să-i înghiorțăie ca leul (IX, 289-292/374-377) 

Interesant este cum, după ce se dovedește înțelept numindu-se Nimeni (Οὖτις), atunci când îl orbește pe Polifem, Odiseu / Ulise, odată scăpat, își urlă numele adevărat, cuprins probabil de un acces de origoliu. Face o mare greșeală, căci Poseidon îi știe acum numele și îl va îndepărta de casă.

Odiseu în peștera lui Polifem de Jacob Jordaens (sec. XVII)

Orbirea lui Polifem de Pellegrino Tibaldi (sec. XVI)

Orbirea lui Polifem, sculptură romană din vila lui Tiberius de la Sperlonga

Odiseu și Polifem de Arnold Böcklin (sec. XIX)

Umorul crud al morții bunicii lui Marcel Proust

Aseară am pufnit de câteva ori în râs în legătură cu o tragedie: moartea bunicii lui proust din volumul 3 al Căutării / cercetării timpului pierdut, Guermantes. 

Este un capitol întreg, însă ultimele sunt atât de tăios-ironic-crude, încât n-am citit ceva similar. 

• Mai întâi este servitoarea Françoise, ruptă din Flaubert, cu prostia ei provincială. Este o scenă în care un medic se gândește să-i pună bătrânei muribunde, bunicii adică, lipitori (deși Françoise ar fi vrut ventuze „clarificate“). Autorul spune că „prinși de ceafa, de tâmplele, de urechile ei, șerpișorii negri se răsuceau în păru-i însângerat ca în cel am Meduzei“. Iar mai târziu, „Françoise mă exaspera când o auzeam cum îi repetă, râzând ca un copil pe care vrei să-l faci să se joace: «Ce animăluțe aleargă pe doamna! / Oh! les petites bébêtes qui courent sur Madame. »“ 😂 😂 😂 (p. 414)

• Când bătrâna este în agonie, Françoise nu ajută, ci pleacă să-și încerce rochia de doliu. „Apoi repeta într-una: «Nu mai pot», pe tonul pe care spunea, când mâncase prea multă supă de varză: «Am o greutate pe stomac» / «Cela me fait quelque chose», du même ton dont elle disait, quand elle avait pris trop de soupe aux choux: «J'ai comme un poids sur l'estomac. »“ (p. 421)
• La priveghi, în jurul sicriului, tot Françoise, „crezând în stafii, se speria la cel mai mic zgomot, spunea: «Cred că e ea. / Ne niant pas absolument les revenants, s'effrayait au moindre bruit, disait: «Il me semble que c'est elle. »“ (p. 425)
• Un medic, doctorul Dieulafoy (Dumnezeu-credința), fusese chemat nu pentru a da îngrijiri, ci pentru a constata, oarecum ca notar, agonia sau moartea. Vine, constată și ia onorariul care i se înmână. „Nu păruse că-l observă, și noi înșinea ne-am întrebat o clipă dacă i-l dădusem cu adevărat, într-atât de repede îl făcuse nevăzut, cu iscusința unui prestidigitator, fără a pierde totodată nimic din gravitatea-i - mai curând sporită - de mare medic înveșmântat într-o redingotă lungă cu revere de mătase...“ (p. 424)
• Mai era un văr nelipsit de la orice înmormântare, „atât de neobosit pe lângă mutribunzi / si assidu auprès des mourants“, pe care toate neamurile îl evitau, dar care - din păcate pentru ele - el era mereu prezent, fiind „le premier à la maison“, fiind poreclit „nu tu flori, nu tu coroane / ni fleurs ni couronnes.“ (p. 422)
• Tot la priveghi, surorile bunicii moarte trimit o telegramă în care nu spun decât un cuvânt: Beethoven, adică ceea ce ascultau ele pe atunci. „Sunt nebune de legat (folles à lier), cochide bunicul.“ (p. 425).

traducerea (de Irina Mavrodin) și originalul sunt din edițiile pozei de mai jos:  

Cartea la minut: “Andromaca” de Jean Racine: relatii toxice & egoisme în stil clasic francez

la primul meu club de carte, cu DOAMNA BOVARY

am participat luni, pentru prima oară, la un club de carte, bibliobibuli #81: doamna bovary, de gustave flaubert, la cărturești verona. 

am stat în mijlocul unor cititoare și cititori care și-au expus opiniile despre lectura DOAMNEI BOVARY, sau despre diferitele personaje. 

tuturor le-a plăcut și, chiar dacă unii o citiseră mai demult, au păstrat impresii puternice. 

diversitatea impresiilor m-au impresionat, și m-am bucurat tare mult când am găsit ceea ce-mi doresc mereu - pluralitatea perspectivelor, în cazul de față, față de o capodoperă nemuritoare.