Și este atât de adevărat, atâta timp cât statele sunt niște construcții artificiale și, prin muzeele lor uriașe, copleșesc obiectele de artă și tematica lor, care a fost dintotdeauna una intim-umană.
Niciun tablou nu vorbește despre stat, fiecare tablou, fiecare obiect vorbește despre o persoană care a creat-o într-un anumit timp istoric și care a vrut să transmită un mesaj.
La câți privitori ajunge oare acest mesaj? Iar Pamuk ne demonstrează prin romanul său că, fără o poveste din spatele obiectelor de muzeu, nu înțelegem mare lucru. Nici un tablou nu e explicat prin povestea din spatele său - referințele sale, creatorul său.
Cum reușesc muzeele să construiască acea poveste? Ei bine, nu reușesc. Nici nu încearcă. Astfel încât noi, vizitatorii și privitorii, pierdem mare parte din semnificația reală a acelui obiect expus. Ceea ce ne rămâne e să ne străduim - dacă nu suntem prea obosiți de atenția asupra altor obiecte dinainte - să pricepem, doar cu ochii și cu mintea noastră, cea de acum - ce vrea să spună un obiect.
Poză: rochia lui Füsun din Muzeul inocenței, Istanbul (arhivă personală)
