„Fete în floare“ de Marcel Proust

FETE ÎN FLOARE - traducere de Dragoș C. 

Lăsați-i lui Wagner, zeița de lăsat, 

Pe Erda cea cu mâlul, unde-i Wotan uitat. 

Pe marea cea de-azur, în Marmara, că cat 

Un velier ce piere, în nisipuri lăsat 

Prea târziu încărcat, unui sfânt ne-nchinat 

Care-n limba latină are-un nume ciudat. 

Dar nu mai insistăm, balast e de-aruncat 

— Etimologia pe drum s-a și stricat — 

Ca lucruri prea-urâte, de pildă un căcat. 

Voi ce-mi dați coroana, fetele în floare, 

Purtând satin, și dril, blănuri de vidră chiar, 

Uitați de-ntunecime; alegeți doar culoare, 

(Cum e-a meduzei albe, cu ton de-albastru pal)

De-acel dulce nectar, ce schimbă tot în roz 

Voi, fete-n floare, băutoare de s… 

În decembrie 1919, MARCEL PROUST scrie o poezie satirico-pornografică adresată criticilor iubitori de Wagner. Câștigase Premiul Goncourt pentru La umbra fetelor în floare.  

Umorul crud al morții bunicii lui Marcel Proust

Aseară am pufnit de câteva ori în râs în legătură cu o tragedie: moartea bunicii lui proust din volumul 3 al Căutării / cercetării timpului pierdut, Guermantes. 

Este un capitol întreg, însă ultimele sunt atât de tăios-ironic-crude, încât n-am citit ceva similar. 

• Mai întâi este servitoarea Françoise, ruptă din Flaubert, cu prostia ei provincială. Este o scenă în care un medic se gândește să-i pună bătrânei muribunde, bunicii adică, lipitori (deși Françoise ar fi vrut ventuze „clarificate“). Autorul spune că „prinși de ceafa, de tâmplele, de urechile ei, șerpișorii negri se răsuceau în păru-i însângerat ca în cel am Meduzei“. Iar mai târziu, „Françoise mă exaspera când o auzeam cum îi repetă, râzând ca un copil pe care vrei să-l faci să se joace: «Ce animăluțe aleargă pe doamna! / Oh! les petites bébêtes qui courent sur Madame. »“ 😂 😂 😂 (p. 414)

• Când bătrâna este în agonie, Françoise nu ajută, ci pleacă să-și încerce rochia de doliu. „Apoi repeta într-una: «Nu mai pot», pe tonul pe care spunea, când mâncase prea multă supă de varză: «Am o greutate pe stomac» / «Cela me fait quelque chose», du même ton dont elle disait, quand elle avait pris trop de soupe aux choux: «J'ai comme un poids sur l'estomac. »“ (p. 421)
• La priveghi, în jurul sicriului, tot Françoise, „crezând în stafii, se speria la cel mai mic zgomot, spunea: «Cred că e ea. / Ne niant pas absolument les revenants, s'effrayait au moindre bruit, disait: «Il me semble que c'est elle. »“ (p. 425)
• Un medic, doctorul Dieulafoy (Dumnezeu-credința), fusese chemat nu pentru a da îngrijiri, ci pentru a constata, oarecum ca notar, agonia sau moartea. Vine, constată și ia onorariul care i se înmână. „Nu păruse că-l observă, și noi înșinea ne-am întrebat o clipă dacă i-l dădusem cu adevărat, într-atât de repede îl făcuse nevăzut, cu iscusința unui prestidigitator, fără a pierde totodată nimic din gravitatea-i - mai curând sporită - de mare medic înveșmântat într-o redingotă lungă cu revere de mătase...“ (p. 424)
• Mai era un văr nelipsit de la orice înmormântare, „atât de neobosit pe lângă mutribunzi / si assidu auprès des mourants“, pe care toate neamurile îl evitau, dar care - din păcate pentru ele - el era mereu prezent, fiind „le premier à la maison“, fiind poreclit „nu tu flori, nu tu coroane / ni fleurs ni couronnes.“ (p. 422)
• Tot la priveghi, surorile bunicii moarte trimit o telegramă în care nu spun decât un cuvânt: Beethoven, adică ceea ce ascultau ele pe atunci. „Sunt nebune de legat (folles à lier), cochide bunicul.“ (p. 425).

traducerea (de Irina Mavrodin) și originalul sunt din edițiile pozei de mai jos:  

călătorie la oslo (1). cu hamsun și ibsen

am făcut mai demult câteva excursii însoțit de unii scriitori, la paris cu balzac și proust, la barcelona cu carlos ruiz zafón sau la istanbul cu orhan pamuk, la bordeaux cu michel de montaigne (despre care n-am scris mare lucru, din păcate), la tirana cu ismail kadare, la budapesta pe györgy konrád iar, pentru excursia de săptămâna aceasta la oslo, i-am luat pe ibsen și pe hamsun.  

cu foamea lui knut hamsun

foamea a fost primul roman (autobiografic) pe care l-am citit de hamsun, când apăruse în 1995, la 19 ani. am rămas paf, citind despre eroul cărții, care, sub imperiul foamei, căuta adăpost în orașul cristiania (cum se numea în trecut oslo), fie să doarmă, fie să compună articole pe care să le vândă ziarelor. cartea m-a impresionat foarte tare - a fost reeditată la humanitas și la corint - și am continuat să cumpăr cărțile sale traduse într-o serie de autor - pan. victoria, mistere, rodul pământului (pentru care hamsun avea să primească premiul nobel în 1920). din păcate, traducătorul valeriu munteanu a murit și traducerile din hamsun s-au oprit. 

o anumită singurătate rece 

din păcate, dincolo de suferințele psihologice și fizice ale personajului andreas tangen, se simte singurătatea, alături de orgoliu. vizitând oslo, parcă am simțit și eu aceste sentiment de singurătate, dar nu pentru că eram turist și că nu cunoșteam pe nimeni, ci dintr-o anumită senzație a lui cum trebuie, a unei datorii reci, pe care doar anumiți imigranți și turiști o tulbură. 

prea sunt moderniste anumite locuri (vestitul cartier bjørvika cu opera, biblioteca deichman, muzeul munch), prea reci cu liniile lor drepte din marmură și sticlă. poate lemnul din interior mai încălzește puțin ochii, precum și lemnul din exterior al altor blocuri de locuințe. 

opera din oslo

cartierul bjørvika

interiorul bibliotecii deichman

interiorul bibliotecii deichman

revenind pe urmele personajului andrea tangen, din romanul foamea de knut hamsun, m-am plimbat pe principalul bulevard al orașului, karl johans (numită în onoarea regelui carol al III-lea ioan, rege și al suediei), arteră comercială principală, care trece pe lângă teatrul național și al cărui capăt este palatul regal, cu parcul în care își petrecea timpul și scriitorul / personajul din foamea - să-și scrie articolele de ziar, dar și tentativele dramatice.

strada karl johans

palatul regal

grădinile palatului regal

tot legat de foamea, am trecut prin piața sf. olaf, unde, la numărul 2, andreas tangen și-a așteptat iubita.

piața sf. olaf, așa cum arată azi

cu ibsen

pe ibsen l-am întâlnit prima oară în fața teatrului național, unde șade alături de prietenul său, bjørnstjerne bjørnson, și el dramaturg, primul norvegian laureat cu nobel. nu m-am putut abține să nu mă pozez la baza statuii lui ibsen.

cu statuia din fața teatrului național

cu câteva săptămâni înainte de plecare, am reluat ultimele piese de ibsen, cele intitulate drame simbolice (rața sălbatică, romsmersholm, femeia mării, hedda gabler) și dramele morții și ale artistului (constructorul solness) - toate acestea cuprinse în volumul 3 din seria de teatru a editurii pentru literatură universală (1966) - și ultimele, john gabriel borkman (editura dacia, 2010) și când noi, morți, înviem (editura biblioteca apostrof, 2009) - pe acestea două scriindu-le chiar în apartamentul pe care l-am vizitat.

de ce e important ibsen? pentru că este întemeietorul dramaturgiei moderne, a dramei psihologice intime / private, înainte de freud. a făcut cunoscută la nivel mondial limba norvegiană, prin valoarea pieselor sale. este cel mai montat dramaturg, după shakespeare.

după ce a lucrat la un teatru de provincie (norske teater din bergen),  unde a învățat despre teatru, s-a stabilit până la urmă în italia, apoi în norvegia, unde și-a scris majoritatea pieselor iar, după ce a devenit celebru, și-a cumpărat imobilul (acum muzeu) din oslo, unde și-a petrecut ultimii ani, scriind ultimele două piese, amintite anterior. 

era o persoană introvertită, nesociabilă, conformistă, cu tabieturi - de pildă, mergea zilnic într-o cafenea, grand café - unde l-a pictat munch - unde bea cafea și citea ziarul (nu citise mult decât în tinerețe) și observa. un fel de thomas mann sau caragiale, care și ei observau ceea ce se petrecea împrejurul lor. casa și-a mobilat-o cu opulență, ca să-și uite perioada de tinerețe, când tatăl său, negustor, sărăcise prin faliment. 

la bătrânețe, devenise, pentru turiști - alături de fiorduri - cel mai celebru obiectiv din norvegia. mulți oameni veneau să-l viziteze, de aceea își stabilise un program de vizitare.

edițiile românești ale ultimelor două piese, scrise de ibsen în casa tranformată în muzeu

intrarea în muzeul ibsen (henrik ibsengate nr. 26)

prima oară, se vizitează expoziția, cu scene din piese și informații despre autor. prețul intrării e 85 lei (195 coroane norvegiene)

portretele lui ibsen

hainele lui ibsen

edițiile originale ale pieselor lui ibsen

eu în expoziția muzeului

biroul lui ibsen

salonul de relaxare, cu sofale aduse din italia

una dintre bibliotecile lui ibsen

aparatul de cafea al lui ibsen

unul din volumele ediție complete de opere

micul teatru de la parterul muzeului ibsen

henrik ibsen la grand café, pictură de edvard munch (fotografie personală din muzeul munch)

traduceri noi din SHERLOCK HOLMES la nemira

mă bucur că editura nemira va scoate traduceri noi din seria sherlock holmes (sper, completă), în ediții modene, cu coperți faine!

Din "Io e te" de #BernardoBertolucci

 

#alombredesjeunesfillesenfleurs

View this post on Instagram

A post shared by Dragos Butuzea (@dragos_butuzea)

Cartea la minut - cu Dragos C: “Eseurile” de Michel de Montaigne

„considerații inactuale“ de friedrich nietzsche. notițe 1

partea întâi: david strauss, mărturisitorul și scriitorul

friedrich nietzsche

 opere complete, vol. 2

editura hestia, timișoara, 1998

(sämtliche werke.

kritische studienausgabe)

traducere de simion dănilă

640 pag. legate

coperta de lucian alexiu

Cele patru inactuale sunt cât se poate de războinice. Ele demonstrează că n-am fost un „Hans visătorul“, că-mi face plăcere să trag spada - poate și că am încheietura mâinii periculos de liberă. Primul atac (1973) a vizat cultura germană, la care încă de pe atunci priveam în jos cu necruțător dispreț. Fără sens, fără substanță, fără țel: o simplă „opinie publică“... Ecoul acestei lucrări este de-a dreptul inestimabil în viața mea. De atunci, nimeni nu a mai intrat în polemică cu mine. (ecce homo, ed. ideea europeană, bucurești, 2016, trad. victor scoradeț, pp. 122-126)

nietzsche își începe scrierea de la ideea că războiul nu are nimic de-a face cu cultura. este rodul unui delir, cultivat de „tagma omogenă care pare a se fi legat prin jurământ să pună stăpânire pe ceasurile de răgaz și siestă a omului modern, adică pe «momentele culturale» ale lui, și să-l amețească în răstimpul lor prin hârtia tipărită“ (p. 106)

cultura = unitatea de stil artistic în toate manifestările vieții unui popor (p. 107)

cultura ≠ barbaria

artistul ≠ filistinul culturii (bildngsphilister): artistul caută permanent; filistinul nu caută mai departe (p. 111)

filistinul culturii are și el filozofia lui - care, sub niște înflorituri dantelate, ascundea mărturisirea filistină pentru divinizarea banalității: ea vorbea despre raționalitatea a tot ce este real (hegel, sic!); el distinge «partea serioasă a vieții», adică profesia, afacerile, inclusiv femeia și copilul, de distracție (p. 112)

de la paragraful 3 până la 12 - răfuiala cu cartea lui strauss, vechea și noua credință, cu hegelianul gervinus și cu darwin, „genealogistul maimuței“- devine plictisitoare, de citit pe fast forward,
totuși interesantă anecdotic, despre cum se făcea polemică la sfârșit de secol 19.

citate

• Un cadavru este un gând frumos pentru vierme, iar viermele un gând oribil pentru orice ființă vie. Viermii își închipuie împărăția cerească într-un corp gras, profesorii de filozofie în scormonirea prin măruntaiele schopenhauriene (p. 123) 
• Cine s-a îmbolnăvit o dată de hegelită și schleiermacherită nu se mai vindecă niciând în întregime (p. 126)
• dezinteresul omului de știință față de metafizică: De jur împrejur se holbează la el, moștenitor doar al câtorva ceasuri de viață, cele mai înspăimântătoare hăuri, orice pas ar trebui să-i aducă aminte: La ce bun? Încotro? Dai inima lui se înflăcărează crezându-se menită să numere staminele unei flori sau să sfărâme pietrele de pe marginea drumului (p. 133)
• Scandalos este tot ce-i cu adevărat productiv (p. 145)
• Lumpenjargonul epocii actuale (schopenhauer)

note de istorie literară:

• cine era david friedrich strauss?:
• teolog critic și biograf al lui isus - a revoluționat prin interpretarea mitică a miracolelor lui isus 
• pamfletul urma să-i fie înmânat lui wagner la a 60-a aniversare (joachim köhler, fr. nietzsche & cosima wagner)

Ideea
nietzsche introduce noțiunea de filistin cultural - categorie de oameni burghezi care privesc arta ca imitație a realului și a clasicilor - fără acea căutare creatoare care-l caracterizează pe adevăratul artist.

aniversarea de 210 de ani de la nașterea lui edgar allan poe

Vezi această postare pe Instagram

210th anniversary of Edgar Allan Poe #bookstagram #chestiilivresti #edgarallanpoe #poe #polirom #favouritewriters #americanliterature

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov

o mică glumă

 editura allfa, bucurești, 2012

traducere de antoaneta olteanu

112 pagini broșate

coperta al. novac

o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.

anton cehov și soția sa, actrița olga knipper

„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald

sebald, un autor de cărți cult 

am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitz, despre care am scris imediat entuziast aici.

sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.


dare de seamă despre comitatul suffolk

inelele lui saturn e al treilea roman din cele 4 scrise de autor (a murit într-un accident de mașină în 2001, la 54 de ani). titlul se referă la inelele lui saturn, formate din cristale și particule ce orbitează în jurul planetei - așa cum poveștile din acest roman orbitează în jurul unui nucleu principal - călătoria pe care autorul însuși a făcut-o în comitatul englez suffolk în 1992.

deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:

• profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
• anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
• maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
• sfântul sebald cu legenda și minunile lui
• roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold 
• joseph conrad și începuturile sale marinărești
• împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
• poetul romantic algernon swinburne
• scriitorul michael hamburger și viața lui

Zile și săptămâni în șir îți tot chinui mintea degeaba, neștiind, dacă te-ar întreba cineva, dacă mai continui să scrii din obișnuință sau pentru că vrei să te impui, ori pentru că nu ai învățat nimic altceva, ori poate din cauză că te miri atâta de viață, din dragoste de adevăr, din disperare sau revoltă, după cum nu ai fi în stare să spui nici dacă scrisul te face mai deștept sau mai nebun. (p. 185)

• scriitorul singuratic edward fitzgerald
• ciudata familie ashbury
• alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
• rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani

mai avem labirinturi, istoria parcurilor, heringilor și a viermilor de mătase, o insulă a operațiunilor secretă, o furtună de nisip, camere de hotel, poduri, plaje pustii -  o mică enciclopedie pe 300 de pagini. 

totul trece lin, nu știi când ieși dintr-o istorie și intri în alta, pare că intri și scormonești în mintea lui winfried georg sebald printr-o vrajă, îi cauți amintirile de călătorie și dai de curiozități și scântei de istorie umană, de ore astrale ale anonimilor sau creatorilor mai obscuri - fără să întrebi ce gen literar citești, ci doar că citești ceva din cale afară.

nu contează până la urmă categoriile - importantă e experiența. 

iar sebald oferă cititorului o EXPERIENȚĂ, una unică.

coperta ediției germane

au mai scris vladimir bulat, blue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine.

3 venin și umbră și adio

 (tu rostro mañana

3 veneni y sombra y adiós)

 editura polirom, iași, 2016

 traducere de andrei ionescu

 561 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.

ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:

• javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
• nu cred că va mai scrie ceva mai bun
• este un roman total - despre individul contemporan
• că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.

trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.

javier marías, sursa

„chipul tău, mâine. dans și vis“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 2 dans și vis

 (tu rostro mañana 2 baile y sueño)

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de andrei ionescu

 406 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

twitterezumat:

totul se află în noi, și nu în afară.

umorul lui javier marías

volumul al doilea al trilogiei (după febră și lance, despre care am scris aici) începe mai lent decât primul, pare mai slab din punct de vedere al plotului, însă ajunge repede la o misiune adevărată: misiunea „discoteca“ - în care povestitorul nostru, jaime/jacobo deza va trebui s-o distreze, într-o discotecă, pe consoarta unui personaj dubios interlop.

doar că pe fir apare personajul-clovn al cărții, un don juan-ul de doi bani, pe numele său rafita de la garza. acesta o suflă pe consoarta în cauză și dispare cu ea, iar povestitorul, dă-i și căută-i pe cei doi, pe sedus și pe sedusă, prin veceurile discotecii.

până la urmă cei doi fugari vor fi găsiți iar răpitorul, rafita de la garza, urmează să plătească cu viața îndrăzneala.

volumul e cel mai plin de umor și cel mai dinamic - javier marías știe să-l construiască, introducând personajul clovn, veșnic nesătul de femei, amuzant prin limbajul său colorat, prin îmbrăcămintea fistichie, ornată cu plasă de păr, cercel de țigan și briliant în buric, ce devine în dansul de pe ring un adevărat bici șfichiuitor.

și, la fel, știe să lege prin ițe numai de el știute întâmplările de primul roman, febră și lance, dar și de romanul oxfordului, și mai cugetă la temele sale, ce se vor prelungi și în al treilea roman al acestei trilogii excelente.

și mai avem amintirile a doi bătrâni despre război și mai ales despre atrocitățile gratuite din războiul civil spaniol - războiul civil spaniol franchist, umbra ce planează din când peste paginile întregii trilogii -, eseuri despre morțile violente ale oamenilor nevinovați, dar mai ales despre cruzimile oamenilor obișnuiți, căci fiecare avem în noi faptele bune și pe cele rele, depinde de împrejurări să iasă la iveală unele sau altele, dar e cumplit când te împăunezi cu cele rele după ce le-ai comis, și nu-ți îndemni conștiința să te facă să taci cu privire la ele.

dar ce să-i faci când fiecare de noi e cuprins de panica narativă de a ieși din anonimat.
când fiecare din noi e convins că poate avea o poveste sau că alcătuiește materia posibilă a unei povești, și e de ajuns ca cineva să o relateze, să se hotărască s-o relateze.

urmează volumul al treilea

coperta ediției spaniole

m-am apucat de tot cees nooteboom

beginning nooteboom #bookstragram #favouritewriters #ceesnooteboom

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 24 Sep 2017 la 04:26 PDT

„chipul tău, mâine. febră și lance“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 1 febră și lance

 (tu rostro mañana 1 fiebre y lanza)

 editura polirom, iași, 2005

 traducere de andrei ionescu

464 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:
purtăm în vene chipul nostru probabil de mâine - iar timpul, ispita și împrejurările duc la înfăptuirea lui.

eseu despre vorbire

vreo 2000 de pagini are trilogia lui javier marías, tradusă complet anul acesta despre extraordinarul nostru hispanist andrei ionescu.

mulțumit că recunosc câteva personaje din tocmai finalizatul roman al oxfordului, sunt de-a dreptul cufundat în proza păstoasă și lipicioasă a spaniolului.

romanul are două părți. prima, febră, este de fapt un prolog ce conține ancora în romanul oxfordului, din care preia anumite personaje, mai ales personajul principal.

totul pornește de la o cină găzduită de bătrânul frate al unui profesor universitar. aici, povestitorul nostru, numit jaime/jacobo deza, intră în legătură cu bertram tupra, ce îi va oferi un post într-o organizație secretă.

ei bine, în partea a doua, ceea ce va face povestitorul este să gloseze pe marginea unor persoane pe care fie le vede în cadrul unor interogatorii, fie cu camera ascunsă: va deveni un „interpret de persoane și traducător de vieți omenești“ - a ascult și a observa și a interpreta și a relata. și iată cum încep să curgă poveștile ipotetice despre oameni, ficțiuni pornind de la realitate.

nu știm - și nici personajul nu știe - ce se întâmplă cu aceste ficțiuni pe care el le pronostichează, însă geniul de povestitor al lui javier marías te face să le citești, pentru că te regăsești și tu puțin, în fiecare. și pe fiecare pagină șade ca o mică pepită ascunsă în piatră câte-un panseu ce te face să te gândești la lume și la propria-ți viață.

sunt vieți narative cu protuberanțe și orori, înșirate ca mărgelele pe un șir, și nu știm unde duce șirul și la ce folosește salba, doar că-ți ia ochii și gândurile ție, cititorule. și te face să treci repede la volumul al doilea. pentru că temele începute aici sunt reluate în următoarele volume - și alcătuiesc astfel un întreg, o lume proprie lui javier marías, făcută din gânduri și din cuvinte.

coperta ediției spaniole

pentru că nu tăcem (și de ce ne este imposibil să tăcem?), și adesea nu știm ce să facem cu ce auzim, pentru că ne afectează mai mult ceea ce se spune decât ceea ce se întâmplă (sau de ce dracu' vorbei îi dăm mai mare importanță decât faptei)?:

Ceea ce se întâmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decât ceea ce nu se întâmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ceea ce nu se întâmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învârtească leneșa și șubreda roată a lumii. (pp. 23-24)

pentru că suntem mai curioși cu privire la trecut și el ne afectează când și cum nici nu gândim, că în loc să ne preocupe prezentul, căutăm corespondențe și cauze cu trecutul și ne chinuim să născocim ipoteze, prin care ne iluzionăm că putem pronostica viitorul - și totul tot prin gânduri transformate în cuvinte. sau...

Nici o situație anterioară nu ne obligă la nimic, nici nu ne osândește să repetăm întocmai purtarea din trecut, și cine a fost ieri mărinimos și viteaz se poate dovedi mâine turnător și la, cine a fost fricos și turnător odată poate fi azi loial și integru, și poate că viitorul ne condiționează și ne obligă mai mult decât trecutul, ceea ce urmează să cunoaștem mai mult decât decât am cunoscut... Și, deopotrivă, totuși, nimic din ceea ce s-a întîmplat nu se șterge niciodată cu totul... (pp. 177-178)

Epoca noastră s-a consacrat prostiei, lucrurilor moderate și de prisos (p. 212)

Vremurile noastre au devenit serbede, fandosite, de-a dreptul habotnice. Nimeni nu vrea să vadă nimic din ceea ce trebuie să vedem, nici nu îndrăznească să privească, cu atât mai puțin să facă un pariu, să riște, să se păzească, să prevadă, să judece... Nimeni nu vrea să știe; iar să știi dinainte, ce să mai vorbim, trezește groază... Pentru orice lucru se cer demonstrații și dovezi; beneficiul îndoielii, ceea ce a fost numit așa, a invadat totul, fără a lăsa un singur loc neocupat, și a ajuns să ne paralizeze, să ne facă de-a dreptul imparțiali, și meticuloși, și naivi, iar în practică idioți, complet nătărăi. (p. 291)

Pentru aproape toți oamenii, dificultățile, limitările lor provin din lipsa de stăruință, din lenea sau mulțumirea lor facilă, precum și din frică. Aproape toată lumea străbate o distanță mică și pune frână, se oprește curând și ia loc și își revine din spaimă și adoarme, iar atunci se zăpăcește. (pp. 334-335)

Mustrările de cuget și căința sinceră nu mai aparțin vremii noastre. (p. 348)

sursa

marcel proust filmat?

scriitorul marcel proust - autorul ciclului de romane în căutarea timpului pierdut - a fost identificat într-un film din 1904,  de la nunta elainei greffulhe cu armand de guiche, prieteni ai lui proust. mireasa este fiica contesei greffulhe, cea care i-a inspirat scriitorului personajul oriane de guermantes.

în secunda 37, poate fi distins un personaj cu melon și redingotă gri, haine despre care specialiștii știu că scriitorul le purta în vremea aceea - deși hainele pentru o astfel de ceremonie trebuia să fie negre - personaj despre care profesorul de la universitatea din laval, quebec, jean-pierre sirois-trahan, afirmă în revista de studii proustiene că este chiar marcel proust.

în 1904, scriitorul are 33 de ani, participarea la această nuntă este atestată istoric, iar în această perioadă, conform memoriilor servitoarei sale, el se află în perioada în care este avid să se învârtă în pătura aristocratică franceză. nu începe încă să-și scrie romanele care aveau să-l facă celebru, ci are doar un volum de poeme în proză și de nuvele, intitulat plăceri și zile.

filmul este unul de arhivă, a fost al familiei greffulhe, iar în prezent aparține centrului național al cinematografiei. 

iată filmul (sursa):

 

despre cărțile lui marcel proust am scris aici.