călătorie în sicilia cu lampedusa (1)

Monument comemorativ situat în parcul de pe Foro Italico din Palermo,
dedicat scriitorului Giuseppe Tomasi di Lampedusa.

Am plecat în Sicilia mai mult după lectura câtorva greci antici, care construiseră în antichitate o civilizație care la un moment dat a fost mai mare decât cea din Atena. Am luat în schimb cu mine Ghepardul al scriitorului sicilian cu speranța că voi înțelege mai bine mentalitatea nativilor de aici, așa cum m-a ajutat foarte mult Generalul armatei moarte când am fost la Tirana să-i cunosc mai bine pe albanezi. 

Am descoperit însă muuult mai multe. 

SIRACUZA

Unul din motivele vizitării Siciliei a fost Siracuza, unul dintre cele mai vechi și mai importante orașe din lumea antică, fondat în anul 733 î.Hr. de coloniști greci veniți din Corint. Lampedusa scrie în Ghepardul despre Sicilia: „această Americă a lumii antice“ (p. 114) și într-adevăr, Siracuza devenise pe atunci una dintre cele mai bogate, puternice și prospere cetăți din Sicilia și din întreg bazinul Mediteranei, rivalizând cu Atena și Roma. În secolul al V-lea și al IV-lea î.Hr., sub tiranii locali (cum ar fi Dionysios I), orașul și-a consolidat puterea militară și a construit fortificații impresionante. Aici s-a născut și matematicianul și inventatorul Arhimede, pe-aici a trecut de trei ori Platon, Pindar și Eschil au trăit pe lângă Hieron I. Și Sfântul Pavel a stat aici trei zile.

În Siracuza, punctul culminant este parcul arheologic Neapolis, unde piesa de rezistență este teatrul grec, construit din sculptarea pietrei. Putea găzdui 150 000 de spectatori.

M-a luat cu fiori pe șira spinării știind că Eschil, părintele tragediei grecești, a fost prezent acum 2500 de ani aici în public și pe scenă, că a pus în scenă premiera tragediei sale Femeile din Etna (scrisă special pentru a celebra fondarea unui nou oraș de către tiranul Hieron I) și a reluat piesa Perșii și că nu departe a și murit, că aici acum 2400 de ani au fost jucate ultimele mari piese ale lui Euripide.  

Urechea lui Dionysios este altă atracție a parcului arheologic: o peșteră uriașă de 23 de metri înălțime, sculptată în calcarul fostelor cariere de piatră antice din Siracuza. Numele i-a fost dat de pictorul Caravaggio în 1608, datorită formei de „S” a intrării care seamănă perfect cu un pavilion auditiv uman. Monumentul este faimos pentru acustica sa uluitoare, capabilă să amplifice de până la 16 ori chiar și cele mai fine șoapte din interior. Legenda spune că tiranul Dionysios I o folosea ca închisoare pentru a spiona de la înălțime - prin gaura care se vede în poza de mai jos - planurile secrete și confesiunile prizonierilor săi.

Parcul este uluitor, în el alternează urmele carierelor de unde se extrăgea piatra cu vegetația mediteraneană.

Nu departe este și un amfiteatru roman, construit în secolul I e.n., al treilea ca mărime după cel din Roma și cel din Verona. Este sculptat direct în stânca de calcar și era folosit pentru lupte de gladiatori, vânători de aninamale sălbatice și execuții publice. 

Statuia lui Arhimede

Interesant este IZVORUL ARETUSEI, o ciudățenie hidrogeologică: o oază naturală cu apă dulce care curge direct dintr-o peșteră de calcar aflată la marginea mării Ioniene, fiind astăzi decorată cu tufe verzi de papirus sălbatic (unul dintre puținele locuri din Europa unde acesta crește spontan) și populată de rațe. 

Legenda spune că nimfa Aretusa, vrând să-și apere puritatea, fuge îngrozită de zeul-râu Alfeu, care se îndrăgostise de ea în timp ce se scălda. Hăituită până la epuizare, ea strigă către zeița ei ocrotitoare: „Sînt pierdută. Dă ajutor, Diana...“, fiind ascunsă pe loc într-un nor des. Speriată de moarte, nimfa se topește într-o sudoare rece și mărturisește: „Mai repede ca de cînd am început să povestesc m-am schimbat în izvor“. Pentru a o salva, „Deliana a desfăcut pămîntul și, cufundîndu-mă prin hrube întunecoase, am mers pînă în Ortygia“, adică în Siracuza modernă. Totuși, Alfeu își lasă chipul de om și „a revenit la cel de rîu ca să se unească cu mine“, explicând astfel întâlnirea lor eternă (Ovidiu, Metamorfoze, Cartea a V-a, p. 168, trad. David Popescu).

Partea modernă a orașului, Ortigia, este mult mai barocă. Iată domul:

TAORMINA

Este o perlă siciliană suspendată pe stânci, faimoasă pentru spectaculoasa dintre munte, istorie și marea Ionică. Este al doilea ca mărime după cel din Siracuza. Zidul din spatele scenei a suferit prăbușir parțiale creând o fereastră naturală magnifică. În spatele scenei se văd marea și conul fumegând al Etnei. 

A fost contruit de greci în secolul III a.C., dar a fost complet reconstruit și extins de romani în sec. II. d.C. Evident, romanii îl foloseau mai mult pentru gladiatori și spectacole cu animale sălbatice.  

PALERMO

În Palermo, Muzeul de argeologie Antonio Salinas adăpostește unul dintre cele mai spectaculoase artefacte grecești, punice și feniciene. Găzduit într-o superbă mănăstire din secolul al XVII-lea, are ca piese de rezistență - după mine - Metopele (plăci dreptunghiulare, cu reliefuri) din Selinunte. 

Metopele timpurii de la Templul Y, sculptate în jurul anilor 580–570 î.Hr., reprezintă cea mai veche și primitivă fază artistică din Selinunte. În stânga este înfățișat un Sfinx înaripat cu rol de protector al templului, executat într-un stil geometric rigid, cu chipul cioplit plat. Placa din dreapta ilustrează Răpirea Europei de către Zeus transformat în taur, navigând pe o mare sugerată discret prin pești și valuri stilizate. 

Friza arhaică a Templului C ne arată alternanța clasică dintre triglife și reliefuri dinamice, precum Cvadriga lui Apollo sau Herakles cu Cercopii. În centrul acesteia, relieful cu Perseu și Meduza  exemplifică perfect stilul timpuriu prin frontalitatea rigidă și zâmbetul grotesc al personajelor. 

 În centrul acesteia, relieful cu Perseu și Meduza  exemplifică perfect stilul timpuriu prin frontalitatea rigidă și zâmbetul grotesc al personajelor. 

O sută de ani mai târziu, reprezentarea Nunții Sacre dintre Zeus și Hera de la Templul E marchează trecerea spectaculoasă spre clasicism. Această ultimă piesă impresionează prin anatomia fluidă și tehnica unică de a încrusta marmură albă de Paros pentru a reda delicatețea pielii feminine. 

Unele guri de scurgere ale templului - dub formă de lei - s-au păstrat în culorile originale, roșu, albastru și ocru.

iată reconstituirile templelor:

Contemporani cu grecii, în Sicilia au fost fenicienii iar muzeul pătrează 2 sarcofage antropomorfe de la Cannita (secolul al V-lea î.Hr.). Realizate din marmură, capacele lor redau siluetele stilizate ale defuncților, trăsăturile feței și coafurile trădând o puternică influență artistică elenă. Descoperirea lor chiar lângă Palermo atestă o fuziune culturală remarcabilă, demonstrând că, în ciuda rivalităților politice, aristocrația punică adopta cu entuziasm estetica și meșterii greci ai epocii.

Despre alte epoci mai apropiate de noi, într-un post viitor.

„Fete în floare“ de Marcel Proust

FETE ÎN FLOARE - traducere de Dragoș C. 

Lăsați-i lui Wagner, zeița de lăsat, 

Pe Erda cea cu mâlul, unde-i Wotan uitat. 

Pe marea cea de-azur, în Marmara, că cat 

Un velier ce piere, în nisipuri lăsat 

Prea târziu încărcat, unui sfânt ne-nchinat 

Care-n limba latină are-un nume ciudat. 

Dar nu mai insistăm, balast e de-aruncat 

— Etimologia pe drum s-a și stricat — 

Ca lucruri prea-urâte, de pildă un căcat. 

Voi ce-mi dați coroana, fetele în floare, 

Purtând satin, și dril, blănuri de vidră chiar, 

Uitați de-ntunecime; alegeți doar culoare, 

(Cum e-a meduzei albe, cu ton de-albastru pal)

De-acel dulce nectar, ce schimbă tot în roz 

Voi, fete-n floare, băutoare de s… 

În decembrie 1919, MARCEL PROUST scrie o poezie satirico-pornografică adresată criticilor iubitori de Wagner. Câștigase Premiul Goncourt pentru La umbra fetelor în floare.  

Umorul crud al morții bunicii lui Marcel Proust

Aseară am pufnit de câteva ori în râs în legătură cu o tragedie: moartea bunicii lui proust din volumul 3 al Căutării / cercetării timpului pierdut, Guermantes. 

Este un capitol întreg, însă ultimele sunt atât de tăios-ironic-crude, încât n-am citit ceva similar. 

• Mai întâi este servitoarea Françoise, ruptă din Flaubert, cu prostia ei provincială. Este o scenă în care un medic se gândește să-i pună bătrânei muribunde, bunicii adică, lipitori (deși Françoise ar fi vrut ventuze „clarificate“). Autorul spune că „prinși de ceafa, de tâmplele, de urechile ei, șerpișorii negri se răsuceau în păru-i însângerat ca în cel am Meduzei“. Iar mai târziu, „Françoise mă exaspera când o auzeam cum îi repetă, râzând ca un copil pe care vrei să-l faci să se joace: «Ce animăluțe aleargă pe doamna! / Oh! les petites bébêtes qui courent sur Madame. »“ 😂 😂 😂 (p. 414)

• Când bătrâna este în agonie, Françoise nu ajută, ci pleacă să-și încerce rochia de doliu. „Apoi repeta într-una: «Nu mai pot», pe tonul pe care spunea, când mâncase prea multă supă de varză: «Am o greutate pe stomac» / «Cela me fait quelque chose», du même ton dont elle disait, quand elle avait pris trop de soupe aux choux: «J'ai comme un poids sur l'estomac. »“ (p. 421)
• La priveghi, în jurul sicriului, tot Françoise, „crezând în stafii, se speria la cel mai mic zgomot, spunea: «Cred că e ea. / Ne niant pas absolument les revenants, s'effrayait au moindre bruit, disait: «Il me semble que c'est elle. »“ (p. 425)
• Un medic, doctorul Dieulafoy (Dumnezeu-credința), fusese chemat nu pentru a da îngrijiri, ci pentru a constata, oarecum ca notar, agonia sau moartea. Vine, constată și ia onorariul care i se înmână. „Nu păruse că-l observă, și noi înșinea ne-am întrebat o clipă dacă i-l dădusem cu adevărat, într-atât de repede îl făcuse nevăzut, cu iscusința unui prestidigitator, fără a pierde totodată nimic din gravitatea-i - mai curând sporită - de mare medic înveșmântat într-o redingotă lungă cu revere de mătase...“ (p. 424)
• Mai era un văr nelipsit de la orice înmormântare, „atât de neobosit pe lângă mutribunzi / si assidu auprès des mourants“, pe care toate neamurile îl evitau, dar care - din păcate pentru ele - el era mereu prezent, fiind „le premier à la maison“, fiind poreclit „nu tu flori, nu tu coroane / ni fleurs ni couronnes.“ (p. 422)
• Tot la priveghi, surorile bunicii moarte trimit o telegramă în care nu spun decât un cuvânt: Beethoven, adică ceea ce ascultau ele pe atunci. „Sunt nebune de legat (folles à lier), cochide bunicul.“ (p. 425).

traducerea (de Irina Mavrodin) și originalul sunt din edițiile pozei de mai jos:  

călătorie la oslo (1). cu hamsun și ibsen

am făcut mai demult câteva excursii însoțit de unii scriitori, la paris cu balzac și proust, la barcelona cu carlos ruiz zafón sau la istanbul cu orhan pamuk, la bordeaux cu michel de montaigne (despre care n-am scris mare lucru, din păcate), la tirana cu ismail kadare, la budapesta pe györgy konrád iar, pentru excursia de săptămâna aceasta la oslo, i-am luat pe ibsen și pe hamsun.  

cu foamea lui knut hamsun

foamea a fost primul roman (autobiografic) pe care l-am citit de hamsun, când apăruse în 1995, la 19 ani. am rămas paf, citind despre eroul cărții, care, sub imperiul foamei, căuta adăpost în orașul cristiania (cum se numea în trecut oslo), fie să doarmă, fie să compună articole pe care să le vândă ziarelor. cartea m-a impresionat foarte tare - a fost reeditată la humanitas și la corint - și am continuat să cumpăr cărțile sale traduse într-o serie de autor - pan. victoria, mistere, rodul pământului (pentru care hamsun avea să primească premiul nobel în 1920). din păcate, traducătorul valeriu munteanu a murit și traducerile din hamsun s-au oprit. 

o anumită singurătate rece 

din păcate, dincolo de suferințele psihologice și fizice ale personajului andreas tangen, se simte singurătatea, alături de orgoliu. vizitând oslo, parcă am simțit și eu aceste sentiment de singurătate, dar nu pentru că eram turist și că nu cunoșteam pe nimeni, ci dintr-o anumită senzație a lui cum trebuie, a unei datorii reci, pe care doar anumiți imigranți și turiști o tulbură. 

prea sunt moderniste anumite locuri (vestitul cartier bjørvika cu opera, biblioteca deichman, muzeul munch), prea reci cu liniile lor drepte din marmură și sticlă. poate lemnul din interior mai încălzește puțin ochii, precum și lemnul din exterior al altor blocuri de locuințe. 

opera din oslo

cartierul bjørvika

interiorul bibliotecii deichman

interiorul bibliotecii deichman

revenind pe urmele personajului andrea tangen, din romanul foamea de knut hamsun, m-am plimbat pe principalul bulevard al orașului, karl johans (numită în onoarea regelui carol al III-lea ioan, rege și al suediei), arteră comercială principală, care trece pe lângă teatrul național și al cărui capăt este palatul regal, cu parcul în care își petrecea timpul și scriitorul / personajul din foamea - să-și scrie articolele de ziar, dar și tentativele dramatice.

strada karl johans

palatul regal

grădinile palatului regal

tot legat de foamea, am trecut prin piața sf. olaf, unde, la numărul 2, andreas tangen și-a așteptat iubita.

piața sf. olaf, așa cum arată azi

cu ibsen

pe ibsen l-am întâlnit prima oară în fața teatrului național, unde șade alături de prietenul său, bjørnstjerne bjørnson, și el dramaturg, primul norvegian laureat cu nobel. nu m-am putut abține să nu mă pozez la baza statuii lui ibsen.

cu statuia din fața teatrului național

cu câteva săptămâni înainte de plecare, am reluat ultimele piese de ibsen, cele intitulate drame simbolice (rața sălbatică, romsmersholm, femeia mării, hedda gabler) și dramele morții și ale artistului (constructorul solness) - toate acestea cuprinse în volumul 3 din seria de teatru a editurii pentru literatură universală (1966) - și ultimele, john gabriel borkman (editura dacia, 2010) și când noi, morți, înviem (editura biblioteca apostrof, 2009) - pe acestea două scriindu-le chiar în apartamentul pe care l-am vizitat.

de ce e important ibsen? pentru că este întemeietorul dramaturgiei moderne, a dramei psihologice intime / private, înainte de freud. a făcut cunoscută la nivel mondial limba norvegiană, prin valoarea pieselor sale. este cel mai montat dramaturg, după shakespeare.

după ce a lucrat la un teatru de provincie (norske teater din bergen),  unde a învățat despre teatru, s-a stabilit până la urmă în italia, apoi în norvegia, unde și-a scris majoritatea pieselor iar, după ce a devenit celebru, și-a cumpărat imobilul (acum muzeu) din oslo, unde și-a petrecut ultimii ani, scriind ultimele două piese, amintite anterior. 

era o persoană introvertită, nesociabilă, conformistă, cu tabieturi - de pildă, mergea zilnic într-o cafenea, grand café - unde l-a pictat munch - unde bea cafea și citea ziarul (nu citise mult decât în tinerețe) și observa. un fel de thomas mann sau caragiale, care și ei observau ceea ce se petrecea împrejurul lor. casa și-a mobilat-o cu opulență, ca să-și uite perioada de tinerețe, când tatăl său, negustor, sărăcise prin faliment. 

la bătrânețe, devenise, pentru turiști - alături de fiorduri - cel mai celebru obiectiv din norvegia. mulți oameni veneau să-l viziteze, de aceea își stabilise un program de vizitare.

edițiile românești ale ultimelor două piese, scrise de ibsen în casa tranformată în muzeu

intrarea în muzeul ibsen (henrik ibsengate nr. 26)

prima oară, se vizitează expoziția, cu scene din piese și informații despre autor. prețul intrării e 85 lei (195 coroane norvegiene)

portretele lui ibsen

hainele lui ibsen

edițiile originale ale pieselor lui ibsen

eu în expoziția muzeului

biroul lui ibsen

salonul de relaxare, cu sofale aduse din italia

una dintre bibliotecile lui ibsen

aparatul de cafea al lui ibsen

unul din volumele ediție complete de opere

micul teatru de la parterul muzeului ibsen

henrik ibsen la grand café, pictură de edvard munch (fotografie personală din muzeul munch)