călătorie în sicilia cu lampedusa (1)

Monument comemorativ situat în parcul de pe Foro Italico din Palermo,
dedicat scriitorului Giuseppe Tomasi di Lampedusa.

Am plecat în Sicilia mai mult după lectura câtorva greci antici, care construiseră în antichitate o civilizație care la un moment dat a fost mai mare decât cea din Atena. Am luat în schimb cu mine Ghepardul al scriitorului sicilian cu speranța că voi înțelege mai bine mentalitatea nativilor de aici, așa cum m-a ajutat foarte mult Generalul armatei moarte când am fost la Tirana să-i cunosc mai bine pe albanezi. 

Am descoperit însă muuult mai multe. 

SIRACUZA

Unul din motivele vizitării Siciliei a fost Siracuza, unul dintre cele mai vechi și mai importante orașe din lumea antică, fondat în anul 733 î.Hr. de coloniști greci veniți din Corint. Lampedusa scrie în Ghepardul despre Sicilia: „această Americă a lumii antice“ (p. 114) și într-adevăr, Siracuza devenise pe atunci una dintre cele mai bogate, puternice și prospere cetăți din Sicilia și din întreg bazinul Mediteranei, rivalizând cu Atena și Roma. În secolul al V-lea și al IV-lea î.Hr., sub tiranii locali (cum ar fi Dionysios I), orașul și-a consolidat puterea militară și a construit fortificații impresionante. Aici s-a născut și matematicianul și inventatorul Arhimede, pe-aici a trecut de trei ori Platon, Pindar și Eschil au trăit pe lângă Hieron I. Și Sfântul Pavel a stat aici trei zile.

În Siracuza, punctul culminant este parcul arheologic Neapolis, unde piesa de rezistență este teatrul grec, construit din sculptarea pietrei. Putea găzdui 150 000 de spectatori.

M-a luat cu fiori pe șira spinării știind că Eschil, părintele tragediei grecești, a fost prezent acum 2500 de ani aici în public și pe scenă, că a pus în scenă premiera tragediei sale Femeile din Etna (scrisă special pentru a celebra fondarea unui nou oraș de către tiranul Hieron I) și a reluat piesa Perșii și că nu departe a și murit, că aici acum 2400 de ani au fost jucate ultimele mari piese ale lui Euripide.  

Urechea lui Dionysios este altă atracție a parcului arheologic: o peșteră uriașă de 23 de metri înălțime, sculptată în calcarul fostelor cariere de piatră antice din Siracuza. Numele i-a fost dat de pictorul Caravaggio în 1608, datorită formei de „S” a intrării care seamănă perfect cu un pavilion auditiv uman. Monumentul este faimos pentru acustica sa uluitoare, capabilă să amplifice de până la 16 ori chiar și cele mai fine șoapte din interior. Legenda spune că tiranul Dionysios I o folosea ca închisoare pentru a spiona de la înălțime - prin gaura care se vede în poza de mai jos - planurile secrete și confesiunile prizonierilor săi.

Parcul este uluitor, în el alternează urmele carierelor de unde se extrăgea piatra cu vegetația mediteraneană.

Nu departe este și un amfiteatru roman, construit în secolul I e.n., al treilea ca mărime după cel din Roma și cel din Verona. Este sculptat direct în stânca de calcar și era folosit pentru lupte de gladiatori, vânători de aninamale sălbatice și execuții publice. 

Statuia lui Arhimede

Interesant este IZVORUL ARETUSEI, o ciudățenie hidrogeologică: o oază naturală cu apă dulce care curge direct dintr-o peșteră de calcar aflată la marginea mării Ioniene, fiind astăzi decorată cu tufe verzi de papirus sălbatic (unul dintre puținele locuri din Europa unde acesta crește spontan) și populată de rațe. 

Legenda spune că nimfa Aretusa, vrând să-și apere puritatea, fuge îngrozită de zeul-râu Alfeu, care se îndrăgostise de ea în timp ce se scălda. Hăituită până la epuizare, ea strigă către zeița ei ocrotitoare: „Sînt pierdută. Dă ajutor, Diana...“, fiind ascunsă pe loc într-un nor des. Speriată de moarte, nimfa se topește într-o sudoare rece și mărturisește: „Mai repede ca de cînd am început să povestesc m-am schimbat în izvor“. Pentru a o salva, „Deliana a desfăcut pămîntul și, cufundîndu-mă prin hrube întunecoase, am mers pînă în Ortygia“, adică în Siracuza modernă. Totuși, Alfeu își lasă chipul de om și „a revenit la cel de rîu ca să se unească cu mine“, explicând astfel întâlnirea lor eternă (Ovidiu, Metamorfoze, Cartea a V-a, p. 168, trad. David Popescu).

Partea modernă a orașului, Ortigia, este mult mai barocă. Iată domul:

TAORMINA

Este o perlă siciliană suspendată pe stânci, faimoasă pentru spectaculoasa dintre munte, istorie și marea Ionică. Este al doilea ca mărime după cel din Siracuza. Zidul din spatele scenei a suferit prăbușir parțiale creând o fereastră naturală magnifică. În spatele scenei se văd marea și conul fumegând al Etnei. 

A fost contruit de greci în secolul III a.C., dar a fost complet reconstruit și extins de romani în sec. II. d.C. Evident, romanii îl foloseau mai mult pentru gladiatori și spectacole cu animale sălbatice.  

PALERMO

În Palermo, Muzeul de argeologie Antonio Salinas adăpostește unul dintre cele mai spectaculoase artefacte grecești, punice și feniciene. Găzduit într-o superbă mănăstire din secolul al XVII-lea, are ca piese de rezistență - după mine - Metopele (plăci dreptunghiulare, cu reliefuri) din Selinunte. 

Metopele timpurii de la Templul Y, sculptate în jurul anilor 580–570 î.Hr., reprezintă cea mai veche și primitivă fază artistică din Selinunte. În stânga este înfățișat un Sfinx înaripat cu rol de protector al templului, executat într-un stil geometric rigid, cu chipul cioplit plat. Placa din dreapta ilustrează Răpirea Europei de către Zeus transformat în taur, navigând pe o mare sugerată discret prin pești și valuri stilizate. 

Friza arhaică a Templului C ne arată alternanța clasică dintre triglife și reliefuri dinamice, precum Cvadriga lui Apollo sau Herakles cu Cercopii. În centrul acesteia, relieful cu Perseu și Meduza  exemplifică perfect stilul timpuriu prin frontalitatea rigidă și zâmbetul grotesc al personajelor. 

 În centrul acesteia, relieful cu Perseu și Meduza  exemplifică perfect stilul timpuriu prin frontalitatea rigidă și zâmbetul grotesc al personajelor. 

O sută de ani mai târziu, reprezentarea Nunții Sacre dintre Zeus și Hera de la Templul E marchează trecerea spectaculoasă spre clasicism. Această ultimă piesă impresionează prin anatomia fluidă și tehnica unică de a încrusta marmură albă de Paros pentru a reda delicatețea pielii feminine. 

Unele guri de scurgere ale templului - dub formă de lei - s-au păstrat în culorile originale, roșu, albastru și ocru.

iată reconstituirile templelor:

Contemporani cu grecii, în Sicilia au fost fenicienii iar muzeul pătrează 2 sarcofage antropomorfe de la Cannita (secolul al V-lea î.Hr.). Realizate din marmură, capacele lor redau siluetele stilizate ale defuncților, trăsăturile feței și coafurile trădând o puternică influență artistică elenă. Descoperirea lor chiar lângă Palermo atestă o fuziune culturală remarcabilă, demonstrând că, în ciuda rivalităților politice, aristocrația punică adopta cu entuziasm estetica și meșterii greci ai epocii.

Despre alte epoci mai apropiate de noi, într-un post viitor.

thomas mann ca personaj

cine a citit câte ceva despre viața lui THOMAS MANN știe că a avut o viață cam plicticoasă, învârtită în general în jurul scrisului și-al unei vieți exclusiv intelectuale (vezi și scrisorile), beneficiind prin căsătorie și prin succesul cărților de un trai îmbelșugat. 

iată însă că, recent, câțiva creatori (un scriitor englez, un regizor polonez și un scriitor neamț) au ales să și-l facă personaj, mizând probabil pe profilul său moral. 

după mine, cărțile sale sunt infinit mai interesante decât viața sa. din păcate, romanul lui colm tóibín a fost la fel de plicticos ca viața lui Mann, dar să vedem cum vor fi celelalte două. 

Camil Petrescu și „Amintirile colonelului Lăcusteanu“: ghidul parvenitului valah și farmecul „scrisului prost“ (articol din „Matca Literară“)

 

Cum am ajuns la Amintirile colonelului Lăcusteanu și de ce să le citim? 

Dacă vrei să afli ce cărți merită citite, merită să urmărești obsesiile scriitorilor mari. Așa am aflat că marele Camil Petrescu – al cărui admirator destul de înfocat sunt –, altfel topit după Proust și Balzac (cel din Moș Goriot, cel puțin), s-a extaziat în fața unei cărți mai puțin cunoscute, Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicată pentru prima dată în 1934. Am găsit recent ediția Polirom într-un anticariat (la un preț rezonabil) și, deși n-am rămas cu gura căscată ca autorul Patului lui Procust, am aflat citind-o că e o mină de aur. Motivele?

continuarea aici.

literatura de ficțiune va aparține numai femeilor?

probabil că literatura de ficțiune nouă - deja nișată pe probleme de gen, identitate, rasă, traume - va deveni apanajul femeilor (scriitoare și cititoare). 

deja se știe că femeile citesc mai mult iar editorii - care vor să vândă - se întreabă: cartea va fi citită și de femei? 

se pare - vezi afirmația scriitoarei joyce carol oates - că, pentru editorii maericani, să fii tânăr bărbat alb occidental nu mai e compatibil cu scrisul. probabil va fi așa și cu cititul. 

iar cititorii bărbați - atâția cât vor mai rămâne - se vor întoarce la clasici: la Crimă și pedeapsă, Război și pace, Dune...

Câteva note despre Pindar (jurnal de lectură)

despre pindar, știam că nu e poezie, și că e ceva greu de citit. într-adevăr, trecerea de la o idee la alta (saltul pindaric), de la o perspectivă la alta - pe care traducătorul o respectă - face lectura dificilă.

însă forma pe care o avea această „poezie“ m-a uimit peste măsură: în primul rând că era o manifestare publică. după ce câștigătorul de la olimpiadă era premiat - era primit în orașul lui cu manifestări publice în care pindar era plătit să creeze: compunea nu doar poemul, ci compunea și muzica - din harfă și fluier - dar și coregrafia de grup (dansul corului alcătuit din cetățeni). imnurile pindarice (ca formă și conținut) ține mai mult de perioada arhaică, a lui homer. așa cum m-am mirat de imnurile homerice, care conțin niște povești ale unor zei, și odele pindarice cuprind multe legende despre locuri - în general cele care țin de învingător - sau povești despre istoria zeilor.

odele lui pindar - acum citesc olympianicele - au o structură trinitară: strofa - care cuprinde faptele prezentului, anti-strofa - care amintește de zei sau de istoria mitică (trecutul), epoda - idei morale sau religioase, de tras pentru viitor. o olimpianică putea avea mai multe părți - atunci când pindar voia să se întindă cu istoriile.sunt uimit de aspectul public al acestor ode, cât de importante erau pentru cultura comunității - care-l plăteau pe pindar iar acesta umbla din loc în loc să facă pe plac tiranilor sau comunităților. 

asta se întâmpla la teba, iar cam în acea vreme, eschil scria tragedii la atena, parmenide filozofa în italia de sud (eleea), heraclit abia murise la efes, temistocle conducea atena, hieron venea cu banii din siracuza. 

mi-a plăcut cum voiau grecii să laude faptele frumoase - în cazul de față, câștigarea unei întreceri - spre nemurirea memoriei colective. 

în Olympianica X, pindar spune un om care face fapte mari, dar moare fără ca un poet să-l cânte - „necântate în Imn” -, a trăit degeaba; efortul lui se pierde în uitare, „zadarnic și-a tras sufletul”. așa își asigurau grecii nemurirea - prin fapte frumoase (καλὰ ῥέξαις).  

mi-a plăcut mult ultima, Olympianica XIV, ce începe cu invocația și rugăciunea către grații - bine traduse drept Charite (Χάριτες) -, olympica fiind extrem de lirică și delicată, scurtă, aerisită și plină de lumină:

Grecia secolului V a.C.

ilustrație cu chatgpt

 

Dacă am fi trăit în anul 475 î.Hr., i-am fi putut găsi în viață, în diverse colțuri ale Mării Mediterane, pe: Eschil scriind tragedii la Atena, Pindar compunând ode la Teba, Parmenide filozofând în Italia de Sud (Eleea), Heraclit abia stins din viață la Efes, Temistocle conducând politica Atenei și Hieron finanțându-i pe toți din bogata Siracuză.

cititul contra cronometru și rumegatul cărților

 

la primul meu club de carte, cu DOAMNA BOVARY

am participat luni, pentru prima oară, la un club de carte, bibliobibuli #81: doamna bovary, de gustave flaubert, la cărturești verona. 

am stat în mijlocul unor cititoare și cititori care și-au expus opiniile despre lectura DOAMNEI BOVARY, sau despre diferitele personaje. 

tuturor le-a plăcut și, chiar dacă unii o citiseră mai demult, au păstrat impresii puternice. 

diversitatea impresiilor m-au impresionat, și m-am bucurat tare mult când am găsit ceea ce-mi doresc mereu - pluralitatea perspectivelor, în cazul de față, față de o capodoperă nemuritoare.

pariziene

Despre muzee, pornind de la Pamuk

În Manifestul pe care Orhan Pamuk îl scrie pentru Muzeul inocenței, spune că "scopul muzeelor ​​actuale și viitoare nu trebuie să fie acela de a reprezenta statul, ci de a recrea lumea ființelor umane individuale – aceleași ființe umane care au trudit sub o opresiune nemiloasă timp de sute de ani". 

Și este atât de adevărat, atâta timp cât statele sunt niște construcții artificiale și, prin muzeele lor uriașe, copleșesc obiectele de artă și tematica lor, care a fost dintotdeauna una intim-umană. Niciun tablou nu vorbește despre stat, fiecare tablou, fiecare obiect vorbește despre o persoană care a creat-o într-un anumit timp istoric și care a vrut să transmită un mesaj. 

La câți privitori ajunge oare acest mesaj? Iar Pamuk ne demonstrează prin romanul său că, fără o poveste din spatele obiectelor de muzeu, nu înțelegem mare lucru. Nici un tablou nu e explicat prin povestea din spatele său - referințele sale, creatorul său. 

Cum reușesc muzeele să construiască acea poveste? Ei bine, nu reușesc. Nici nu încearcă. Astfel încât noi, vizitatorii și privitorii, pierdem mare parte din semnificația reală a acelui obiect expus. Ceea ce ne rămâne e să ne străduim - dacă nu suntem prea obosiți de atenția asupra altor obiecte dinainte - să pricepem, doar cu ochii și cu mintea noastră, cea de acum - ce vrea să spună un obiect. 

Poză: rochia lui Füsun din Muzeul inocenței, Istanbul (arhivă personală)

Despre "Muzeul inocenței" din Istanbul

Când mergi la "Muzeul inocenței" din Istanbul, arăți biletul din interiorul cărții "Muzeul inocenței" și ți se pune o ștampilă cu forma cercelului lui Füsun. Despre carte am scris aici.

Cartea la minut: Balzac și Karl Marx

Erată: fragmentul despre economie îi aparține lui Fr. Engels.

urzeala minciunii

există o replică din Urzeala tronurilor, a lui George R.R. Martin: 

"Când destui oameni fac promisiuni mincinoase, vorbele nu mai au niciun înțeles. După care nu mai există răspunsuri, ci minciuni din ce în ce mai iscusite". 

Viața n-o să mai fie decât efortul constant și epuizant de a presupune ce e adevărat în spatele minciunilor.

cele mai bune cărți citite în 2025

 

călătorie la oslo (2). cu edvard munch

alături de muzeul ibsen, am vrut să văd muzeul munch (se citește eduard munc). o imensă clădire pe malul apei, pe 12 etaje, am prins bilete gratis în fiecare miercuri, de la ora 19:00. la început, la câte tablouri și instrumente medicale erau prezente, am crezut că absolvise medicina, însă am aflat că avusese mult de-a face cu medicii: bolile familiale, depresia, paralizia - îi aduseseră mereu crize în viață, care probabil l-au făcut să trăiască atât de intens, așa cum se vede în tablourile lui. 

iată câteva tablouri care mi-au plăcut.

muzeul munch

cu tabloul meu preferat de munch

al doilea tablou preferat de munch

cel mai celebru tablou de munch
(cele 3 variante diferite se descoperă câte una, la 1/2 ore)

un colorit expresionist uimitor