jurnal. zăpadă

După o îndelungată primăvară care s-a vrut a fi iarnă iată că-n București a dat puțină zăpadă și mă bucur ca de obicei ca un copil țopăind prin zăpadă. Mai ales noaptea când este liniște și zăpada reflectă lumina lămpilor simt cum sunt privilegiat c-am mai prins o zăpadă, alături de cele uitate sau neuitate din memorie pe care le-am trăit și care mi-au produs aceeași frumusețe, încântare și entuziasm. Mă gândeam deunăzi că lunie de iarnă vor trece din nou, zăpadă n-o să fie, ceea ce e destul de trist dar acum îmi dau seama cât de privilegiat sunt să fiu născut pe aceste locuri unde am prins primăvară vară toamnă și iarnă și mai ales iarnă care fără zăpadă nu mai e iarnă. Zăpada iarna, una din puținele minuni naturale care mi-au mai rămas în această închisoare pe care am ales-o de bună voie și care este orașul capitala urbanul poluarea edificiile umane care mă înconjoară de peste tot, până și prin arborii care ies din asfalt care se chinuie să stoarcă din puținul pământ care se mai vede seva cu care să-și hrănească frunzele verzi pe crengile care vor fi tăiate de serviciile primăriei pentru lemne de foc

jurnal de lectură 4 („omul fără însușiri“ de robert musil)

elitele austro-ungare organizează un comitet prin care să sărbătorească 70 de ani de domnie a împăratului franz josef, acțiune supremă care să impresioneze o lume întreagă:

• amfitrioana evenimentelor - diotima tuzzi - își dorește o acțiune „spirituală“, pornind de la scriitori, pictori sau de la alți artiști; (mondenii au tot timpul impresia că evenimentele lor au menirea de a schimba societatea); 
• un general - stumm von bordwehr - își dorește înarmarea imperiului cezaro-crăiesc (kaiserlich und königlich) pentru pace; el este desconsiderat, dar mi-aduc aminte că el va avea dreptate;
• secretarul comisiei - și personajul principal al romanului, „omul fără însușiri“ ulrich - nu-și dorește ceva anume, dar se manifestă „gică contra“ la toate inepțiile pe care la aude în jur, cu pretenții de măreție; el nu face prea multe, dar nici nu (mai) are ce să facă ca individ inteligent în epoca modernă din care face parte - îi rămâne eseul;
• sondajele populare propun două direcții (direcțiile dintotdeauna ale mentalului colectiv):

1) una considera că o anumită entitate era răspunzătoare de starea proastă a lucrurilor în vremurile acelea și cerea abolirea acelei entități

2) cealaltă grupare, dimpotrivă, tindea spre un țel de viitor , a cărui atingere ar fi fost cu totul îndeajuns pentru a rezolva totul (p. 349)

 

 

 

jurnal de lectură 3 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

după vreo 145 de pagini de concetrare asupra gândurilor personajului principal törless, iată moț o experiență sexuală pe care-o are cu un coleg efeminat, basini - „lucru care nu rareori se întâmplă în internatele școlare“.

Autorul și zice câteva pagini mai încolo: se obișnuise să spere în descoperire extraordinare pline de mister și nu ajunsese decât în strâmte labirintul are senzualității nu din înclinații perverse și din cauza unei stări de spirit lipsită pentru moment de orice țel. 

Cu alte cuvinte plictiseala duce și la senzualitate.

Finalul cărții este destul de interesant concluzia este că dincolo de gândurile raționale mai există ceva zilele fiecărui om misterios care trebuie acceptat și care face parte din viața noastră toată această acceptare dă oarecare maturitate și oarecare înțelepciune asta este lecția pe care am învățat-o dările la internat

*

O bună perspectivă a lui Musil, din “Rătăcirile elevului Törless”, despre lucrurile pe care le vedem mărețe din depărtare, dar care de aproape sunt meschine și prea-omenești: 

o recenzie tweeter-istică a romanului ar suna așa: 

când îți fierbe capul de-atâtea confuzii adolescentine, tot sexul îți pune capacul (în cazul de față, cu un coleg de școală).

 

jurnal de lectură 2 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

vizavi de colegul presupus hoț și homosexual basini, törless e pus în fața a trei soluții: 

1. să fie raportat și dat afară pe baza dovezii furtului (propunerea lui);
2. să i se ofere șansă răscumpărării, că tânăr aflat la răscrucea vieții (propunerea părinților lui);
3. să fie umilit (azi am zice bullied) de către colegul Beineberg

*

unul din caracteristicile romanului (dar, poate, și ale adolescenței) este imposibilitatea exprimării a ceea ce trăiești în cuvinte, indicibilitatea, inefabilitatea. există un fragment în care törless stă culcat în iarbă și vede un fragment de cer albastru printre nori. încearcă să numească ceea ce vede și numește asta infinit, o metaforă, dar ceea ce nu este de fapt. 

„Chiar deasupra lui, printre nori, strălumina o spărtură mică, albastră, nespus de adâncă. I se păru că ar fi trebuit să te poți urca prin ea cu uscare lungă, lungă. Dar, cu cât pătrundea mai departe, tot ridicându-și privirea, cu atât fundalul albastru, luminos, se îndepărta mai mult. Și totuși era ca și cum ar trebui să ajungi o dată la el și să-l poți opri cu privirea. Dorința aceasta deveni chinuitor de intensă. / Era ca și cum privirile încordate la maximum ar fi aruncat săgeți printre nori și, țintind oricât de departe, ar fi nimerit totdeauna puțin mai aproape decât trebuia.“ (p. 82)

mai târziu, chinuirea colegului basini într-o semiobscuritate aproape einvizibilă îi produce senzații asemănătoare unei excitații sexuală, care-i dă curajul unui scurt autoritarism. 

„Un fior îi trecu, cu picioare de păianjen parcă, de-a lungul spatelui în sus și în jos; apoi se cuibări între omoplați, trăgându-i cu gheare subțiri, spre spate, pielea de pe craniu.“ (p. 93)

* 

Nu caut nimic în afara mea; în mine caut ceva, în mine! Ceva firesc! (p. 111)

 

jurnal de lectură 1 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

ciudat titlul traducerii în românește, „rătăciri“: englezii și francezii traduc verwirrugen cu „confuziile“, așa cum e și în dicționarul german al lui isbășescu, alături de „zăpăceli“. 

*

pandant al suferințelor (romantice) ale lui werther (din romanul lui goethe), verwirrug-urile lui törless țin mai mult de mental, de diferențele dintre trup și minte specifice adolescenței, când trupul o ia razna, în răspăr cu viața socială - aici o școală militară de provincie plictisitoare (și școala și provincia). ce contrast între natura în care ajunsese werther-ul lui goethe și prăfoșenia deșertică din provincia imperiului în care ajunge törless.

*

adolescența, când „vrei să te afirmi, dar ești încă prea nepregătit pentru a te afirma cu adevărat“ (pp. 14-15)

*

„Aștepta ceva, ceva suprinzător, nemaivăzut; un spectacol fantastic pe care nu și-l putea imagina nicicum; un eveniment de o senzualitate cumplită, bestială, care să-l apuce parcă cu ghearele și să-l sfâșie, începând cu ochii“ (p. 21)

*

destul de multă psihologie juvenilă pentru un autor care nu se declara psiholog - cel puțin în omul fără însușiri. 

 

farniente

prima zi fără job.
încerc să scap de ușoara angoasă provocată de nesiguranță și de obișnuința de-a avea dintotdeauna job.
am de lucru la teza de doctorat, dar vreau să mă bucur de două trei zile de farniente.

 

bibliofilii recente montaigne

everyman's library (knopf) și album pléiade (gallimard)

traducând montaigne 2

odată cu montaigne, încep să reiau tema dragă mie - descoperirea propriei persoane.
prin ceilalți, el căuta să se descopere  pe sine.

uimitor câtă energie consumăm cu ceilalți (de pildă, ce li se întâmplă acum emigranților), în loc a ne gândi la noi înșine.

montaigne învăța din istorie. se mira de nebuniile oamenilor de până la el, și parcă el însuși nu se mai vedea chiar așa rău. sau ăsta îi era, de fapt, scopul?

in illo tempore. montaigne sare din timp, cum poate doat kant a mai făcut-o. în afara limbajului (franceza era încă prematură), poate fi contemporan cu orice om.

dacă ivan ilici al lui tolstoi l-ar fi descoperit pe montaigne, n-ar mai fi urlat atâta trei zile.

la 39 de ani, montaigne a scris primul rând din eseuri.
la 39 de ani, eu m-am apucat să traduc eseurile. ‪

Drama Germaniei este că n-a avut un Montaigne. Ce șansă pentru Franța - să fi început cu un sceptic! emil cioran, demirugul cel rău

traducând montaigne 1

sunt la capitolul 14. de fapt l-am terminat după aproape o lună. aseară, am stat pana la ora 2 noaptea, preocupat sa termin de verificat traducerea, să adaug traducerile din latină (după ediția veche) și să adaug notele care sunt musai.

remarcând cât mi-a luat capitolul ăsta, îmi reevaluez timpul terminării proiectului - la finalul anului, să termin prima carte. mă bucur de scurtimea unor capitole, dar mă îngrijorează lungimea altora, multe foarte importante, prezente în toate antologiile - a filozofa înseamnă a învăța să mori, despre canibali, despre forța imaginației, despre educația copiilor, despre incertitudinea judecăților noastre.

*

în ceea ce privește prefața, oscilez între una științifică (gen bădărău și grunberg, din edițiile românești) și una mai personală, mai eseistică (în genul eseurilor înseși). din păcate, mentalitatea românească pentru o așa carte (considerată la noi mai mult filozofică, decât literară - cum o consideră, de pildă, harold bloom în canonul său) impune o prefață riguros științifică. mi se pare însă inutil, bunăoară, să tot încadrăm gândirea lui m.m. în cât la sută e stoicism, cât scepticism, epicureism etc.
ci trebuie să ne bazam pe receptarea contemporană a acestei cărți, mai ales cum naiba să ne bucurăm și să profităm de materia eseurilor. mai degrabă ar trebui un ghid de lectura decât o "tratare" academică.
pentru că paginile lui m.m. sunt extrem de vii, neînchistate sistemic - doar sunt "încercări", nu? - iar filozofia sa e o filozofeală în sens bun, în sensul în care o făcea seneca, marcus aurelius etc., a practicării "dionisiace" a filozofiei, și nu a vorbi despre ea academic, steril și închistat.

plaja de din zorii de duminică

plaja de duminică

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Jul 19, 2015 at 12:28am PDT

traducerea „eseurilor“ lui montaigne. către cititor

eseurile lui montaigne sunt o raritate, căci s-au editat doar de trei ori: într-o primă ediție (singura completă) la editura științifică, în 2 volume. apoi la editura minerva, în 1983 (însă numai primul volum). ambele ediții aparțin aceleiași traduceri, a mariellei seulescu. iar în 2002, editura mondero publică o a doua traducere, însă selectivă, în doar 129 de pagini, a smarandei cosmin.

e uimitor cum într-o țară francofonă montaigne nu are decât două traduceri. una apărută la editura științifică, însă destul de putin „științifică“, mai mult arhaică decât fidelă conceptelor filozofice. iar o alta parțială, publicată la o editură mică, fără prea mare accesibilitate.

să ne oprim la singura ediție integrală, considerată canonică, în traducerea mariellei seulescu. ei bine, această traducere este una greoaie, și cred că singurul ei merit este că este cea dintâi. vocabularul voit cronicăresc strică buna înțelegere a unui cititor din secolul 21. se traduce spadă în loc de sabie, icoană în loc de imagine, stare omenească în loc de condiție umană, fire în loc de natură etc. habar nu am ce a fost în capul traducătoarei, în afara unei dragoste față de cronicarii noștri. pentru că, să nu uităm că, dincolo de literat, montaigne a fost și gânditor, că a folosit unele noțiuni, devenite ulterior adevărate concepte filozofice, preluate de filozofii de după el. de aceea e nevoie de atenție în alegerea cuvântului echivalent.

uimitor este că, citit în original, montaigne nu este de neînțeles. unele fraze sunt mai alambicate (e socotit întemeietorul stilului tăiat), însă este destul de clar. e adevărat, ai nevoie de răbdare și de efort - să nu uităm ca altfel se gândea în secolul 16 - dar oare nu asta cere orice capodoperă, răbdare și efort?

ediția editurii științifice fiind o raritate, prețul acesteia la anticariat sare de 150 de lei, deși e, totuși, o carte veche. la fel și ediția selectivă de la mondero, sare de 50 de lei. așa că, m-am înarmat cu ediția de la biblioteca pentru toți (20 de lei pe okazii) și, supărat pe traducerea greoaie, m-am apucat „sa-mi fac montaigne-ul meu“.

sursa franceză se citește la liber, pe net, și, având nevoie și de o variantă îngrijită editorial, am achiziționat (40 de lei) ultima variantă, a gallimard-ului, pe aceea din colecția folio, din 2009, a trei tineri cercetători, mai actuală chiar decât cea din colecția pléiade, din 2007.

sper să ma țină măcar să termin partea întâi a eseurilor. le voi pune pe blog și, cine știe, poate vreo editură se va încumeta să-mi preia acest demers livresc.

2014 în cărți

goodreads m-a ajutat anul acesta să-mi dovedesc „potența“ livrească. e de 86%, ceea ce, pentru vârsta mea, e onorabilă. :) cu alte cuvinte, mi-am propus să citesc 50 de cărți, dar am citit numai 43 (a se vedea pomelnicul aici).

dintre acestea, mi-am îndeplinit câteva dorințe:

am citit câteva cărți după care băleam de ceva ani:
- effi briest de theodor fontane
- foc palid de vladimir nabokov
- întoarcerea lui filip latinovicz de miroslav krleža

m-am lăsat de câteva ori cu gura căscată:
- obeliscul negru de erich maira remarque (primul meu roman de acest autor, despre care din păcate n-am scris)
- prietenului care nu mi-a salvat viața de hervé guibert
- niccolò ammaniti cu două romane - mie nu mi-e frică și cum vrea dumnezeu

am recitit câteva cărți uitate:
- război și pace de tolstoi (din păcate, m-am oprit la volumul al doilea)
- dracula de bram stoker
- pânza de păianjen de cella serghi

îmi place că am ocolit rahaturile - în afară de câteva cărți pentru concursul augustin frățilă, au fost doar cărți foarte bune. și la aceasta au contribuit și editurile cărora le mulțumesc: humanitas, polirom, all, univers și trei.

pentru 2015 îmi propun cam același număr de cărți, același număr de filme. de recuperat câteva capodopere ale dramaturgiei moderne și contemporane, creșterea numărului de piese de teatru văzute și participarea la mai multe expoziții artistice.

politica ca isterie

am scris un scurt comentariu politic, despre comportamentul isteric cetăţenesc - link pe imagine.

primul meu pastel

din il pecatto - un restaurant de pe strada franceză.

călătorie la istanbul cu orhan pamuk

mi-am planificat călătoriile în străinătate ca fan al unor scriitori, bălind după străzi și clădiri pe care mi le-am imaginat dinăuntrul cărților lor - ale lui balzac și proust, la paris, a lui carlos ruiz zafón la barcelona, iar, de această dată - acum 2 săptămâni - purtând în rucsac două volme de orhan pamuk.

istanbulul lui orhan pamuk

cartea istanbul este o carte nu despre tot istanbulul, ci mai mult despre partea de nord-est a lui (cartierul beyoğlu), unde orhan pamuk s-a născut, a crescut și a locuit (și încă locuiește). evident că este vorba și despre centrul istoric - piața sultan ahmet, palatul topkapî sau moscheile mari - dar de ele voi vorbi cu altă ocazie.

așa încât am pornit-o pe urmele vieții sale din cartea istanbul. am luat-o mai întâi cu cartierul luxos cihangir, la care se ajunge pe înalte și lungi trepte vopsite în culorile curcubeului, până la o buză de pe care vezi bosforul. în capăt, o moschee iar în celălalt, un hotel. pe această stradă a locuit mătușa lui pamuk. blocurile sunt selecte, cartierul e curat și trăiești experiența din orice cartier occidental.

blocurile din cihangir - un cartier occidental 

am trecut mai departe prin parcul maçka, prin care copilul orhan a trecut cu mama ori de câte ori voia să ajungă în centru, parc prin care tânărul orhan și-a plimbat iubitele, parc prin care kemal (din muzeul inocenței) s-a plimbat cu füsun. și m-am speriat de un parc pustiu de oameni și cam chel de pomi. în rest, nimic impresionant, doar parfumul cărții.

parcul maçka, pustiu și cam chel de pomi

am urcat, pe dreapta, în cartierul nişantaşî, unde-și are locuința și acum scriitorul pamuk. am intrat deci pe bulevardul teşvikiye, un furnicar de oameni și mașini, care te smulge repede în torentul lui. de-o parte și de alta, înecându-l cu umbrele lor, îl păzesc blocurile în stil occidental, cu magazine de lux la parter. pe dreapta, nu pot să nu remarc moscheea în fața căreia mă opresc, dorindu-mi să mă răcoresc, asemenea credincioșilor ce se purifică pe față, pe mâini și picioare cu apă rece. urcușul străzilor - căci în istanbul, străzile sunt în pantă, ca la munte - m-a epuizat.

moscheea galbenă teşvikiye

pe partea stângă, bingo! blocul pamuk, la mansarda căruia locuiește și acum scriitorul. mă bate gândul să sun - hello, mr. pamuk, i am a big romanian fan of yours and i'm disturbing you because... - dar nu găsesc nici o explicație, în afara aceleia că sunt unul din milioanele de cititori, ba chiar poate unul groupie. dar poate nu-i acasă, mă consolez, un premiat cu nobel nu prea șade pe-acasă, așa că trag o poză la bloc și merg mai departe...

blocul pamuk, reședința scriitorului

caut apoi blocul compasiunea, unde, tot în  muzeul inocenței, kemal trăiește cea mai fericită clipă din viața lui, împreună cu füsun. însă numărul blocului, 131, nu există. un motiv în plus pentru a-mi confirma că plotul romanului este o ficțiune.

la muzeul inocenței 

la muzeul inocenței ajungi cu ajutorul hărții din carte și poți intra cu biletul tipărit în interiorul ei. ți se pune o ștampilă roșie cu cercelul lui füsun și intri în universul material al romanului propriu-zis.

caut destul de mult strada çukurcuma pe care se află casa ce-adăpostește muzeul (în care kemal a vizitat-o odinioară obsesiv pe füsun), deși nu e departe de taksim. însă nimeresc muzeul de îndată ce găsesc strada. și intru într-o atmosferă obscură, cu exponate luminate, adăpostite în nișe cu sticlă, ca-n niște acvarii.

așa cum scrie în roman, se pare că pamuk și-a dorit să conserve timpul, fragmentele sale de viață istanbuleză în chihlimbare de ficțiune. Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire. (p.340) așa scrie orhan pamuk în roman, iar exponatele din muzeu îmi reprezintă, toate, întreaga fericire a scriitorului. un scriitor copleșit de memoria tinereții sale, asemenea lui marcel proust.

iată câteva exponate, toate în legătură cu romanul, fiecare vitrină ilustrând un capitol din carte:

biletul de intrare tipărit în carte

obiectele prin care kemal a cunoscut-o pe füsun 

restaurantul foaierul

rochia lui füsun, când se pregătea pentru permis

obiectele de toaletă ale lui füsun

trecerea timpului în pahare de lapte băute, așteptând pe füsun

câinii de pe televizorul din casa lui füsun

ce servești când o aștepți pe füsun

baia casei lui füsun

patul în care personajul romanului, kemal basmaci, i-a povestit - cică - lui pamuk
povestea dragostei lui cu füsun. kemal a murit la 12 aprilie 2007

muzeul inocenței

manuscrisul romanului muzeul inocenței

dar ce este muzeul inocenței?

acum, după ce l-am vizitat, este o incursiune în mintea unui mare scriitor. obiecte din istoria sa personală îngemănate cu cele din povestea pe care el o creează, obiecte reale și vizibile - alcătuiesc o lume mixtă - imaginară și reală. nu știm dacă pamuk a creat romanul pornind de la obiecte sau dacă a adunat obiectele pornind de la roman. dar nici nu ne interesează, până la urmă. putem să credem sau nu că personajele au existat. și le putem vedea, iată, și fotografiile.

cert este însă romanul și muzeul ne formează o lume, una unică, independentă de lumea reală, o lume în lume, în care suntem martori și în care trăim emoțiile lui kemal - dragostea, dezamăgirea, obsesia, fericirea.

prin muzeul inocenței, orhan pamuk crează o experiență literară complexă, ce nimeni până la el nu a creat, o transpunere independentă a unei ficțiuni în realitate. practic, ceea ce s-a întâmplat până la el - ca opera să se inspire din realitate - se inversează: realitatea e pătrunsă - în mod real - de operă.

Tolstoi a făcut o școală. Alți scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e școala mea, e revista, e filmul și e politica mea. E o parte din mine. 

recunoașteți scriitorii?

am schițat câțiva dintre scriitorii pe care-i îndrăgesc, prin operele lor. doi sunt chiar români. îi recunoașteți?

eu & auster

ce-mi doresc pentru 2014

la „augustin frățilă“

bogdan stănescu, primind premiul de 10000 de euro în numele autorului

dacă anu trecut câștigătorul premiului de 10 000 de euro, augustin frățilă, pentru cel mai bun roman românesc, a fost câștigat de matei brunul de lucian dan teodorovici, anul acesta potul cel mare l-a luat radu aldulescu cu romanul cronicile genocidului.
iată ce discurs am avut, ca invitat.

când am primit cele cinci cărți câștigătoare din finală, m-am bucurat: erau subțiri!
și m-așteptam să găsesc proză de tipul celei mai scurte povestiri din lume, scrisă de un sud-american, și intitulată dinozaurul. iat-o:

când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

dar peste ce am dat, în romanele citite? peste povestiri în stilul: 

când se lumină de ziuă, damaschin văzu prin ochii plini de ceața destrămată a somnului trupul încovrigat, cu capul ca de lup dacic, al dragonului. părea că-l păzise ca un câine credincios, în călătoriile onirice pe care le făcuse, toată noaptea, în trecutul blestemat al strămoșilor săi. 

așa că am citit romanele cu felurite emoții - unele negative, altele pozitive - și m-a dus înainte dorința că publicul cititor va citi pe cel mai bun roman și îi va plăcea. 

și mi-am dorit ca la anul să pot citi ceva în genul:

când începui cartea, premiul augustin frățilă era acolo. 

despre eveniment, am scris aici.

viitorul nostru schizofrenic?

în ultimul film al lui bertolucci, un adolescent de liceu preferă excursiei cu clasa să petreacă câteva zile în subsolul blocului, de unul singur, doar cu un laptop și o pereche de căști în urechi. un fel de om din subterană postmodern. însă nu unul autentic, pentru că subterana lui nu face parte din lume, ca în nuvela dostoievskiană. subterana aici nu se raportează la lume, ci este o ieșire din ea, o ieșire aleasă de bunăvoie. dacă puștiul din filmul regizorului italian ar fi fost închis într-o închisoare, cu un laptop și cu niște căști, nici n-ar fi simțit lipsa libertății. la fel, celălalt personaj al filmului: sora puștiului, șade voluntar cufundată iremediabil în lumea drogului.

o perspectivă sumbră asupra unui viitor sumbru pentru noi, oamenii. mă uit și la mine:

1. mă minunez deseori preferând unei ieșiri în oraș sau unei întâlniri cu cunoscuți sau necunoscuți, cufundarea în aleatoriul internetului.
2. uneori aleg zgomotelor citadine - unele chiar plăcute: de exemplu, o fereastră pe drumul zilnic spre serviciu îmi aruncă în fiecare dimineață armonii de muzică de clasică - căștilor izolatoare.
3. deseori mă cufund în propriile gânduri, fără să-i ascult pe ceilalți, când aceștia nu prididesc să-mi vorbească doar despre ei-ei-ei-ei și numai ei, fără să mă lase să rostesc un cuvințel.
4. îmi trântesc orice deschidere către celălalt, ori de câte ori începe propoziția cu Nu: nu e bine, n-ai făcut, nu s-a făcut, nu se poate, nu pot, n-ai dreptate, nu. orice legătură se rupe brusc și-mi trebuie răbdare să o-nnod la loc.
5. mi-e din ce în ce mai greu să inițiez discuții cu oameni necunoscuți, văzându-i încruntați și bosumflați, respingători, cu proftă mai degrabă de-njunghiere decât de cuvințele de-ale mele.
6. orice atingere întâmplătoare între oameni înseamnă tresărire și priviri urâte ca agresiune la spațiul privat. 
7. orice feedback negativ pentru celălalt e luat personal și distruge imediat o relație construită cu sârg. 20 de laude nu mai contează, o critică sugrumă tot.

în posibilitatea unei insule, houellebecq imaginează societatea „fericită“ de mâine: doi oameni la depărtare, vorbesc printr-un calculator; chiar fac sex virtual, dar nu se vor întâlni niciodată în realitate. au doar un câine asupra căruia să se reverse rămășițele de sentimente.

cunosc copii cărora nu le mai sclipesc ochii ca mie când voiam să ies afară, în fața blocului. dependenți de jocurile de calculator, ochii și-au pierdut orice sclipire. cine știe - poate sclipirea s-a mutat pe interior, unde va naște mai multă imaginație decât noi. o imaginație în care lumea imaginată poate fi de fapt - fără s-o știe ei - cea reală, din care se vor fi retras demult.

sursa foto.