6 noiembrie, aniversarea lui Robert Musil

 

cartea la minut: „lolita“ de vladimir nabokov

călătorie în sicilia cu lampedusa (1)

Monument comemorativ situat în parcul de pe Foro Italico din Palermo,
dedicat scriitorului Giuseppe Tomasi di Lampedusa.

Am plecat în Sicilia mai mult după lectura câtorva greci antici, care construiseră în antichitate o civilizație care la un moment dat a fost mai mare decât cea din Atena. Am luat în schimb cu mine Ghepardul al scriitorului sicilian cu speranța că voi înțelege mai bine mentalitatea nativilor de aici, așa cum m-a ajutat foarte mult Generalul armatei moarte când am fost la Tirana să-i cunosc mai bine pe albanezi. 

Am descoperit însă muuult mai multe. 

SIRACUZA

Unul din motivele vizitării Siciliei a fost Siracuza, unul dintre cele mai vechi și mai importante orașe din lumea antică, fondat în anul 733 î.Hr. de coloniști greci veniți din Corint. Lampedusa scrie în Ghepardul despre Sicilia: „această Americă a lumii antice“ (p. 114) și într-adevăr, Siracuza devenise pe atunci una dintre cele mai bogate, puternice și prospere cetăți din Sicilia și din întreg bazinul Mediteranei, rivalizând cu Atena și Roma. În secolul al V-lea și al IV-lea î.Hr., sub tiranii locali (cum ar fi Dionysios I), orașul și-a consolidat puterea militară și a construit fortificații impresionante. Aici s-a născut și matematicianul și inventatorul Arhimede, pe-aici a trecut de trei ori Platon, Pindar și Eschil au trăit pe lângă Hieron I. Și Sfântul Pavel a stat aici trei zile.

În Siracuza, punctul culminant este parcul arheologic Neapolis, unde piesa de rezistență este teatrul grec, construit din sculptarea pietrei. Putea găzdui 150 000 de spectatori.

M-a luat cu fiori pe șira spinării știind că Eschil, părintele tragediei grecești, a fost prezent acum 2500 de ani aici în public și pe scenă, că a pus în scenă premiera tragediei sale Femeile din Etna (scrisă special pentru a celebra fondarea unui nou oraș de către tiranul Hieron I) și a reluat piesa Perșii și că nu departe a și murit, că aici acum 2400 de ani au fost jucate ultimele mari piese ale lui Euripide.  

Urechea lui Dionysios este altă atracție a parcului arheologic: o peșteră uriașă de 23 de metri înălțime, sculptată în calcarul fostelor cariere de piatră antice din Siracuza. Numele i-a fost dat de pictorul Caravaggio în 1608, datorită formei de „S” a intrării care seamănă perfect cu un pavilion auditiv uman. Monumentul este faimos pentru acustica sa uluitoare, capabilă să amplifice de până la 16 ori chiar și cele mai fine șoapte din interior. Legenda spune că tiranul Dionysios I o folosea ca închisoare pentru a spiona de la înălțime - prin gaura care se vede în poza de mai jos - planurile secrete și confesiunile prizonierilor săi.

Parcul este uluitor, în el alternează urmele carierelor de unde se extrăgea piatra cu vegetația mediteraneană.

Nu departe este și un amfiteatru roman, construit în secolul I e.n., al treilea ca mărime după cel din Roma și cel din Verona. Este sculptat direct în stânca de calcar și era folosit pentru lupte de gladiatori, vânători de aninamale sălbatice și execuții publice. 

Statuia lui Arhimede

Interesant este IZVORUL ARETUSEI, o ciudățenie hidrogeologică: o oază naturală cu apă dulce care curge direct dintr-o peșteră de calcar aflată la marginea mării Ioniene, fiind astăzi decorată cu tufe verzi de papirus sălbatic (unul dintre puținele locuri din Europa unde acesta crește spontan) și populată de rațe. 

Legenda spune că nimfa Aretusa, vrând să-și apere puritatea, fuge îngrozită de zeul-râu Alfeu, care se îndrăgostise de ea în timp ce se scălda. Hăituită până la epuizare, ea strigă către zeița ei ocrotitoare: „Sînt pierdută. Dă ajutor, Diana...“, fiind ascunsă pe loc într-un nor des. Speriată de moarte, nimfa se topește într-o sudoare rece și mărturisește: „Mai repede ca de cînd am început să povestesc m-am schimbat în izvor“. Pentru a o salva, „Deliana a desfăcut pămîntul și, cufundîndu-mă prin hrube întunecoase, am mers pînă în Ortygia“, adică în Siracuza modernă. Totuși, Alfeu își lasă chipul de om și „a revenit la cel de rîu ca să se unească cu mine“, explicând astfel întâlnirea lor eternă (Ovidiu, Metamorfoze, Cartea a V-a, p. 168, trad. David Popescu).

Partea modernă a orașului, Ortigia, este mult mai barocă. Iată domul:

TAORMINA

Este o perlă siciliană suspendată pe stânci, faimoasă pentru spectaculoasa dintre munte, istorie și marea Ionică. Este al doilea ca mărime după cel din Siracuza. Zidul din spatele scenei a suferit prăbușir parțiale creând o fereastră naturală magnifică. În spatele scenei se văd marea și conul fumegând al Etnei. 

A fost contruit de greci în secolul III a.C., dar a fost complet reconstruit și extins de romani în sec. II. d.C. Evident, romanii îl foloseau mai mult pentru gladiatori și spectacole cu animale sălbatice.  

PALERMO

În Palermo, Muzeul de argeologie Antonio Salinas adăpostește unul dintre cele mai spectaculoase artefacte grecești, punice și feniciene. Găzduit într-o superbă mănăstire din secolul al XVII-lea, are ca piese de rezistență - după mine - Metopele (plăci dreptunghiulare, cu reliefuri) din Selinunte. 

Metopele timpurii de la Templul Y, sculptate în jurul anilor 580–570 î.Hr., reprezintă cea mai veche și primitivă fază artistică din Selinunte. În stânga este înfățișat un Sfinx înaripat cu rol de protector al templului, executat într-un stil geometric rigid, cu chipul cioplit plat. Placa din dreapta ilustrează Răpirea Europei de către Zeus transformat în taur, navigând pe o mare sugerată discret prin pești și valuri stilizate. 

Friza arhaică a Templului C ne arată alternanța clasică dintre triglife și reliefuri dinamice, precum Cvadriga lui Apollo sau Herakles cu Cercopii. În centrul acesteia, relieful cu Perseu și Meduza  exemplifică perfect stilul timpuriu prin frontalitatea rigidă și zâmbetul grotesc al personajelor. 

 În centrul acesteia, relieful cu Perseu și Meduza  exemplifică perfect stilul timpuriu prin frontalitatea rigidă și zâmbetul grotesc al personajelor. 

O sută de ani mai târziu, reprezentarea Nunții Sacre dintre Zeus și Hera de la Templul E marchează trecerea spectaculoasă spre clasicism. Această ultimă piesă impresionează prin anatomia fluidă și tehnica unică de a încrusta marmură albă de Paros pentru a reda delicatețea pielii feminine. 

Unele guri de scurgere ale templului - dub formă de lei - s-au păstrat în culorile originale, roșu, albastru și ocru.

iată reconstituirile templelor:

Contemporani cu grecii, în Sicilia au fost fenicienii iar muzeul pătrează 2 sarcofage antropomorfe de la Cannita (secolul al V-lea î.Hr.). Realizate din marmură, capacele lor redau siluetele stilizate ale defuncților, trăsăturile feței și coafurile trădând o puternică influență artistică elenă. Descoperirea lor chiar lângă Palermo atestă o fuziune culturală remarcabilă, demonstrând că, în ciuda rivalităților politice, aristocrația punică adopta cu entuziasm estetica și meșterii greci ai epocii.

Despre alte epoci mai apropiate de noi, într-un post viitor.

Câteva note despre Pindar (jurnal de lectură)

despre pindar, știam că nu e poezie, și că e ceva greu de citit. într-adevăr, trecerea de la o idee la alta (saltul pindaric), de la o perspectivă la alta - pe care traducătorul o respectă - face lectura dificilă.

însă forma pe care o avea această „poezie“ m-a uimit peste măsură: în primul rând că era o manifestare publică. după ce câștigătorul de la olimpiadă era premiat - era primit în orașul lui cu manifestări publice în care pindar era plătit să creeze: compunea nu doar poemul, ci compunea și muzica - din harfă și fluier - dar și coregrafia de grup (dansul corului alcătuit din cetățeni). imnurile pindarice (ca formă și conținut) ține mai mult de perioada arhaică, a lui homer. așa cum m-am mirat de imnurile homerice, care conțin niște povești ale unor zei, și odele pindarice cuprind multe legende despre locuri - în general cele care țin de învingător - sau povești despre istoria zeilor.

odele lui pindar - acum citesc olympianicele - au o structură trinitară: strofa - care cuprinde faptele prezentului, anti-strofa - care amintește de zei sau de istoria mitică (trecutul), epoda - idei morale sau religioase, de tras pentru viitor. o olimpianică putea avea mai multe părți - atunci când pindar voia să se întindă cu istoriile.sunt uimit de aspectul public al acestor ode, cât de importante erau pentru cultura comunității - care-l plăteau pe pindar iar acesta umbla din loc în loc să facă pe plac tiranilor sau comunităților. 

asta se întâmpla la teba, iar cam în acea vreme, eschil scria tragedii la atena, parmenide filozofa în italia de sud (eleea), heraclit abia murise la efes, temistocle conducea atena, hieron venea cu banii din siracuza. 

mi-a plăcut cum voiau grecii să laude faptele frumoase - în cazul de față, câștigarea unei întreceri - spre nemurirea memoriei colective. 

în Olympianica X, pindar spune un om care face fapte mari, dar moare fără ca un poet să-l cânte - „necântate în Imn” -, a trăit degeaba; efortul lui se pierde în uitare, „zadarnic și-a tras sufletul”. așa își asigurau grecii nemurirea - prin fapte frumoase (καλὰ ῥέξαις).  

mi-a plăcut mult ultima, Olympianica XIV, ce începe cu invocația și rugăciunea către grații - bine traduse drept Charite (Χάριτες) -, olympica fiind extrem de lirică și delicată, scurtă, aerisită și plină de lumină:

Ce traduceri avem din ODISEEA lui Homer?

Cartea la minut: „Odiseea“ de Homer: un rege se bate pentru resturi. Jurnal de lectură 3

„Odiseea“ (varianta Murnu). Jurnal de lectură 2

Există în Cântul 18, un avertisment al lui Odiseu / Ulise (preschimbat de Atena în cerșetor), către unul dintre pețitorii Penelopei, care-i jefuiesc casa sistematic. Acela este unul Amfinomos, pe care-l găsește mai cumsecade, doar că acesta e prea „băgat în chestiune“ să mai iasă din ea.  

Cu acest prilej, Odiseu / Ulise produce un mic discurs despre soarta omului, destul de interesant.  

Din tot ce-n lume mișcă și răsuflă, 

Nimic mai șubred pe pământ ca omul 

    (οὐδὲν ἀκιδνότερον γαῖα τρέφει ἀνθρώποιο, 

    πάντων ὅσσα τε γαῖαν ἔπι πνείει τε καὶ ἕρπει.) (130-131)

Nu crede el c-are să dea vrodată 

De rău până ce zeii-i dau norocul 

Să-i meargă toate-n plin și-i pot genunchii. 

Iar când trimit răstriști asupra-i zeii, 

Le rabdă el pe vrute, pe nevrute, 

Căci mintea-i se tot schimbă după ziua 

Ce-o luminează Cel-de-sus. Pe vremuri, 

Căci așa este gândirea / felul de a simți (νόος) oamenilor de pe pământ 

Precum [este] ziua pe care [o] aduce / conduce Tatăl oamenilor și al zeilor (trad. mea) 

    γὰρ νόος ἐστὶν ἐπιχθονίων ἀνθρώπων 

    οἷον ἐπ᾽ ἦμαρ ἄγησι πατὴρ ἀνδρῶν τε θεῶν τε (136-137)

Și eu aveam noroc de toate-n lume, 

Dar prea mult am năpăstuit pe alții, 

Căci ascultam orbește de putere 

Și taică-meu și-n frați mă bizuisem. 

Să nu fie dar omul niciodată 

Nedrept și rău (ἀθεμίστιος), ci-n sine să se împace 

Cu darurile ce-ai făcură zeii. (173-188)

Dincolo de primele versuri referitoare la fragilitatea (ἀκιδνότερον) omului printre cele ce mișcă și răsuflă, există aceste versuri - gândirea depinde de ziua adusă de zei. Cu alte cuvinte, gândirea/ simțirea (νόος) nu este independentă, ci este potrivită - à propos, cum ar spune Montaigne - fiecărei zi pe care o aduce Zeus. Gândirea este deci (doar) o oglindă, deci, a situației exterioare, a contextului.  

Penelopa și pețitorii (John William Waterhouse, 1912)

„Odiseea“ (varianta Murnu). Jurnal de lectură 1

Am ajuns la cântul nouă, când în mijlocul feacilor, Odiseu / Ulise își povestește aventurile începute odată cu plecarea din Troia / Ilion cu prăzile de război.

*

În Félix Buffière (Miturile lui Homer și gândirea greacă, p. 257), se spune că Epicur s-ar fi inspirat, pentru principiul său al plăcerii Εὐφροσύνη (euphrosyne) din afirmația lui Odiseu / Ulise:

Eu cred că nu e 
Nimic mai drag și mai plăcut (Εὐφροσύνη) în viață

Ca ziua când e vesel tot poporul

Și-n sală șed mesenii-n șir și-ascultă

Pe cântăreț, iare mesele sunt pline

De pâine și friptură și-un paharnic

Aduce vin în casă scos și-l toarnă

Mesenilor în cupe. Mie-mi pare

Că asta-i tot ce-i mai frumos (Καλλιστώ) pe lume. (IX, 5-11/ 5-13)

Numai că nu știm dacă această credință / opinie este a lui Homer, a lui Odiseu / Ulise sau acesta din urmă îi măgulea pe feaci - care tocmai își găseau plăcerea în acest mod - ca să-l ajute. 

*

Interesanți sunt ciclopii. Primii anarhiști, cum îi numește Félix Buffière (op. cit., p. 287). Ființe uriașe, care nu munceau deloc, pentru că aveau pământ mănos și capre negre care le asigurau hrana. 

Odiseu are ghinion, căci nimerește în peștera lui Polifem - al cărui nume sugerează un personaj „celebru“ sau „integrat în conversația lumii“ - care era „ateu“, necrezând în Zeus și în legile ospitalității statuate de acesta, și care se izolase de comunitatea semenilor săi (nu știm dacă faptul că era fiu al lui Poseidon îl făcea să se situeze mai presus de toți, inclusiv față de zei). 

Nu vrem să știm de Joe (Διός) noi, ciclopii,

Și nici de zei (θεῶν), suntem mai tari ca dânșii. (IX, 275-276/355-356)

Extrem de sadică - așa mi se pare - descrierea uciderii de către uriașul Polifem a tovarășilor lui Odiseu / Ulise (deși creierul vărsat pe pământ apare de mau multe ori în Iliada):

Așa-i trânti pe țărnă
Ca niște țânci, de li se scurse-ndată
Tot creierul stropind pământul. Trupul
Le ciopârți și-și pregăti ospățul.

Și prinse să-i înghiorțăie ca leul (IX, 289-292/374-377) 

Interesant este cum, după ce se dovedește înțelept numindu-se Nimeni (Οὖτις), atunci când îl orbește pe Polifem, Odiseu / Ulise, odată scăpat, își urlă numele adevărat, cuprins probabil de un acces de origoliu. Face o mare greșeală, căci Poseidon îi știe acum numele și îl va îndepărta de casă.

Odiseu în peștera lui Polifem de Jacob Jordaens (sec. XVII)

Orbirea lui Polifem de Pellegrino Tibaldi (sec. XVI)

Orbirea lui Polifem, sculptură romană din vila lui Tiberius de la Sperlonga

Odiseu și Polifem de Arnold Böcklin (sec. XIX)

Umorul crud al morții bunicii lui Marcel Proust

Aseară am pufnit de câteva ori în râs în legătură cu o tragedie: moartea bunicii lui proust din volumul 3 al Căutării / cercetării timpului pierdut, Guermantes. 

Este un capitol întreg, însă ultimele sunt atât de tăios-ironic-crude, încât n-am citit ceva similar. 

• Mai întâi este servitoarea Françoise, ruptă din Flaubert, cu prostia ei provincială. Este o scenă în care un medic se gândește să-i pună bătrânei muribunde, bunicii adică, lipitori (deși Françoise ar fi vrut ventuze „clarificate“). Autorul spune că „prinși de ceafa, de tâmplele, de urechile ei, șerpișorii negri se răsuceau în păru-i însângerat ca în cel am Meduzei“. Iar mai târziu, „Françoise mă exaspera când o auzeam cum îi repetă, râzând ca un copil pe care vrei să-l faci să se joace: «Ce animăluțe aleargă pe doamna! / Oh! les petites bébêtes qui courent sur Madame. »“ 😂 😂 😂 (p. 414)

• Când bătrâna este în agonie, Françoise nu ajută, ci pleacă să-și încerce rochia de doliu. „Apoi repeta într-una: «Nu mai pot», pe tonul pe care spunea, când mâncase prea multă supă de varză: «Am o greutate pe stomac» / «Cela me fait quelque chose», du même ton dont elle disait, quand elle avait pris trop de soupe aux choux: «J'ai comme un poids sur l'estomac. »“ (p. 421)
• La priveghi, în jurul sicriului, tot Françoise, „crezând în stafii, se speria la cel mai mic zgomot, spunea: «Cred că e ea. / Ne niant pas absolument les revenants, s'effrayait au moindre bruit, disait: «Il me semble que c'est elle. »“ (p. 425)
• Un medic, doctorul Dieulafoy (Dumnezeu-credința), fusese chemat nu pentru a da îngrijiri, ci pentru a constata, oarecum ca notar, agonia sau moartea. Vine, constată și ia onorariul care i se înmână. „Nu păruse că-l observă, și noi înșinea ne-am întrebat o clipă dacă i-l dădusem cu adevărat, într-atât de repede îl făcuse nevăzut, cu iscusința unui prestidigitator, fără a pierde totodată nimic din gravitatea-i - mai curând sporită - de mare medic înveșmântat într-o redingotă lungă cu revere de mătase...“ (p. 424)
• Mai era un văr nelipsit de la orice înmormântare, „atât de neobosit pe lângă mutribunzi / si assidu auprès des mourants“, pe care toate neamurile îl evitau, dar care - din păcate pentru ele - el era mereu prezent, fiind „le premier à la maison“, fiind poreclit „nu tu flori, nu tu coroane / ni fleurs ni couronnes.“ (p. 422)
• Tot la priveghi, surorile bunicii moarte trimit o telegramă în care nu spun decât un cuvânt: Beethoven, adică ceea ce ascultau ele pe atunci. „Sunt nebune de legat (folles à lier), cochide bunicul.“ (p. 425).

traducerea (de Irina Mavrodin) și originalul sunt din edițiile pozei de mai jos:  

Cartea la minut: “Andromaca” de Jean Racine: relatii toxice & egoisme în stil clasic francez

la primul meu club de carte, cu DOAMNA BOVARY

am participat luni, pentru prima oară, la un club de carte, bibliobibuli #81: doamna bovary, de gustave flaubert, la cărturești verona. 

am stat în mijlocul unor cititoare și cititori care și-au expus opiniile despre lectura DOAMNEI BOVARY, sau despre diferitele personaje. 

tuturor le-a plăcut și, chiar dacă unii o citiseră mai demult, au păstrat impresii puternice. 

diversitatea impresiilor m-au impresionat, și m-am bucurat tare mult când am găsit ceea ce-mi doresc mereu - pluralitatea perspectivelor, în cazul de față, față de o capodoperă nemuritoare.

mica mea colecție pléiade

 

cu guermantes

 

Cartea la minut: “Doamna Bovary” de Gustave Flaubert (3)

Cartea la minut: “Doamna Bovary” de Gustave Flaubert (2)

cele mai bune cărți citite în 2025

 

călătorie la oslo (2). cu edvard munch

alături de muzeul ibsen, am vrut să văd muzeul munch (se citește eduard munc). o imensă clădire pe malul apei, pe 12 etaje, am prins bilete gratis în fiecare miercuri, de la ora 19:00. la început, la câte tablouri și instrumente medicale erau prezente, am crezut că absolvise medicina, însă am aflat că avusese mult de-a face cu medicii: bolile familiale, depresia, paralizia - îi aduseseră mereu crize în viață, care probabil l-au făcut să trăiască atât de intens, așa cum se vede în tablourile lui. 

iată câteva tablouri care mi-au plăcut.

muzeul munch

cu tabloul meu preferat de munch

al doilea tablou preferat de munch

cel mai celebru tablou de munch
(cele 3 variante diferite se descoperă câte una, la 1/2 ore)

un colorit expresionist uimitor