Aseară am pufnit de câteva ori în râs în legătură cu o tragedie: moartea bunicii lui proust din volumul 3 al Căutării / cercetării timpului pierdut, Guermantes.
Este un capitol întreg, însă ultimele sunt atât de tăios-ironic-crude, încât n-am citit ceva similar.
- Mai întâi este servitoarea Françoise, ruptă din Flaubert, cu prostia ei provincială. Este o scenă în care un medic se gândește să-i pună bătrânei muribunde, bunicii adică, lipitori (deși Françoise ar fi vrut ventuze „clarificate“). Autorul spune că „prinși de ceafa, de tâmplele, de urechile ei, șerpișorii negri se răsuceau în păru-i însângerat ca în cel am Meduzei“. Iar mai târziu, „Françoise mă exaspera când o auzeam cum îi repetă, râzând ca un copil pe care vrei să-l faci să se joace: «Ce animăluțe aleargă pe doamna! / Oh! les petites bébêtes qui courent sur Madame. »“ 😂 😂 😂 (p. 414)
- Când bătrâna este în agonie, Françoise nu ajută, ci pleacă să-și încerce rochia de doliu. „Apoi repeta într-una: «Nu mai pot», pe tonul pe care spunea, când mâncase prea multă supă de varză: «Am o greutate pe stomac» / «Cela me fait quelque chose», du même ton dont elle disait, quand elle avait pris trop de soupe aux choux: «J'ai comme un poids sur l'estomac. »“ (p. 421)
- La priveghi, în jurul sicriului, tot Françoise, „crezând în stafii, se speria la cel mai mic zgomot, spunea: «Cred că e ea. / Ne niant pas absolument les revenants, s'effrayait au moindre bruit, disait: «Il me semble que c'est elle. »“ (p. 425)
- Un medic, doctorul Dieulafoy (Dumnezeu-credința), fusese chemat nu pentru a da îngrijiri, ci pentru a constata, oarecum ca notar, agonia sau moartea. Vine, constată și ia onorariul care i se înmână. „Nu păruse că-l observă, și noi înșinea ne-am întrebat o clipă dacă i-l dădusem cu adevărat, într-atât de repede îl făcuse nevăzut, cu iscusința unui prestidigitator, fără a pierde totodată nimic din gravitatea-i - mai curând sporită - de mare medic înveșmântat într-o redingotă lungă cu revere de mătase...“ (p. 424)
- Mai era un văr nelipsit de la orice înmormântare, „atât de neobosit pe lângă mutribunzi / si assidu auprès des mourants“, pe care toate neamurile îl evitau, dar care - din păcate pentru ele - el era mereu prezent, fiind „le premier à la maison“, fiind poreclit „nu tu flori, nu tu coroane / ni fleurs ni couronnes.“ (p. 422)
- Tot la priveghi, surorile bunicii moarte trimit o telegramă în care nu spun decât un cuvânt: Beethoven, adică ceea ce ascultau ele pe atunci. „Sunt nebune de legat (folles à lier), cochide bunicul.“ (p. 425).
traducerea (de Irina Mavrodin) și originalul sunt din edițiile pozei de mai jos:
