călătorie la istanbul cu orhan pamuk

mi-am planificat călătoriile în străinătate ca fan al unor scriitori, bălind după străzi și clădiri pe care mi le-am imaginat dinăuntrul cărților lor - ale lui balzac și proust, la paris, a lui carlos ruiz zafón la barcelona, iar, de această dată - acum 2 săptămâni - purtând în rucsac două volme de orhan pamuk.

istanbulul lui orhan pamuk

cartea istanbul este o carte nu despre tot istanbulul, ci mai mult despre partea de nord-est a lui (cartierul beyoğlu), unde orhan pamuk s-a născut, a crescut și a locuit (și încă locuiește). evident că este vorba și despre centrul istoric - piața sultan ahmet, palatul topkapî sau moscheile mari - dar de ele voi vorbi cu altă ocazie.

așa încât am pornit-o pe urmele vieții sale din cartea istanbul. am luat-o mai întâi cu cartierul luxos cihangir, la care se ajunge pe înalte și lungi trepte vopsite în culorile curcubeului, până la o buză de pe care vezi bosforul. în capăt, o moschee iar în celălalt, un hotel. pe această stradă a locuit mătușa lui pamuk. blocurile sunt selecte, cartierul e curat și trăiești experiența din orice cartier occidental.

blocurile din cihangir - un cartier occidental 

am trecut mai departe prin parcul maçka, prin care copilul orhan a trecut cu mama ori de câte ori voia să ajungă în centru, parc prin care tânărul orhan și-a plimbat iubitele, parc prin care kemal (din muzeul inocenței) s-a plimbat cu füsun. și m-am speriat de un parc pustiu de oameni și cam chel de pomi. în rest, nimic impresionant, doar parfumul cărții.

parcul maçka, pustiu și cam chel de pomi

am urcat, pe dreapta, în cartierul nişantaşî, unde-și are locuința și acum scriitorul pamuk. am intrat deci pe bulevardul teşvikiye, un furnicar de oameni și mașini, care te smulge repede în torentul lui. de-o parte și de alta, înecându-l cu umbrele lor, îl păzesc blocurile în stil occidental, cu magazine de lux la parter. pe dreapta, nu pot să nu remarc moscheea în fața căreia mă opresc, dorindu-mi să mă răcoresc, asemenea credincioșilor ce se purifică pe față, pe mâini și picioare cu apă rece. urcușul străzilor - căci în istanbul, străzile sunt în pantă, ca la munte - m-a epuizat.

moscheea galbenă teşvikiye

pe partea stângă, bingo! blocul pamuk, la mansarda căruia locuiește și acum scriitorul. mă bate gândul să sun - hello, mr. pamuk, i am a big romanian fan of yours and i'm disturbing you because... - dar nu găsesc nici o explicație, în afara aceleia că sunt unul din milioanele de cititori, ba chiar poate unul groupie. dar poate nu-i acasă, mă consolez, un premiat cu nobel nu prea șade pe-acasă, așa că trag o poză la bloc și merg mai departe...

blocul pamuk, reședința scriitorului

caut apoi blocul compasiunea, unde, tot în  muzeul inocenței, kemal trăiește cea mai fericită clipă din viața lui, împreună cu füsun. însă numărul blocului, 131, nu există. un motiv în plus pentru a-mi confirma că plotul romanului este o ficțiune.

la muzeul inocenței 

la muzeul inocenței ajungi cu ajutorul hărții din carte și poți intra cu biletul tipărit în interiorul ei. ți se pune o ștampilă roșie cu cercelul lui füsun și intri în universul material al romanului propriu-zis.

caut destul de mult strada çukurcuma pe care se află casa ce-adăpostește muzeul (în care kemal a vizitat-o odinioară obsesiv pe füsun), deși nu e departe de taksim. însă nimeresc muzeul de îndată ce găsesc strada. și intru într-o atmosferă obscură, cu exponate luminate, adăpostite în nișe cu sticlă, ca-n niște acvarii.

așa cum scrie în roman, se pare că pamuk și-a dorit să conserve timpul, fragmentele sale de viață istanbuleză în chihlimbare de ficțiune. Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire. (p.340) așa scrie orhan pamuk în roman, iar exponatele din muzeu îmi reprezintă, toate, întreaga fericire a scriitorului. un scriitor copleșit de memoria tinereții sale, asemenea lui marcel proust.

iată câteva exponate, toate în legătură cu romanul, fiecare vitrină ilustrând un capitol din carte:

biletul de intrare tipărit în carte

obiectele prin care kemal a cunoscut-o pe füsun 

restaurantul foaierul

rochia lui füsun, când se pregătea pentru permis

obiectele de toaletă ale lui füsun

trecerea timpului în pahare de lapte băute, așteptând pe füsun

câinii de pe televizorul din casa lui füsun

ce servești când o aștepți pe füsun

baia casei lui füsun

patul în care personajul romanului, kemal basmaci, i-a povestit - cică - lui pamuk
povestea dragostei lui cu füsun. kemal a murit la 12 aprilie 2007

muzeul inocenței

manuscrisul romanului muzeul inocenței

dar ce este muzeul inocenței?

acum, după ce l-am vizitat, este o incursiune în mintea unui mare scriitor. obiecte din istoria sa personală îngemănate cu cele din povestea pe care el o creează, obiecte reale și vizibile - alcătuiesc o lume mixtă - imaginară și reală. nu știm dacă pamuk a creat romanul pornind de la obiecte sau dacă a adunat obiectele pornind de la roman. dar nici nu ne interesează, până la urmă. putem să credem sau nu că personajele au existat. și le putem vedea, iată, și fotografiile.

cert este însă romanul și muzeul ne formează o lume, una unică, independentă de lumea reală, o lume în lume, în care suntem martori și în care trăim emoțiile lui kemal - dragostea, dezamăgirea, obsesia, fericirea.

prin muzeul inocenței, orhan pamuk crează o experiență literară complexă, ce nimeni până la el nu a creat, o transpunere independentă a unei ficțiuni în realitate. practic, ceea ce s-a întâmplat până la el - ca opera să se inspire din realitate - se inversează: realitatea e pătrunsă - în mod real - de operă.

Tolstoi a făcut o școală. Alți scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e școala mea, e revista, e filmul și e politica mea. E o parte din mine. 

füsun disparue

cred c-am zis de nu ştiu câte ori că am lăsat mă numesc roşu, şi-am zis gata cu pamuk, dar apoi am dat de cartea neagră care mi s-a părut excepţională, aşa că, la îndemnul lui adi, m-am apucat de ultimul roman tradus la noi, muzeul inocenţei, între timp editorul s-a schimbat, pamuk a plecat de la curtea veche la polirom.

cum am scris mai jos, romanul a mers destul de greu, dar m-a incitat fiind romanul unei obsesii, mai bine zis a unei iubiri obsesive - a tânărului kemal (30 de ani) pentru vara sa îndepărtată, füsun (18 ani). dragostea vieţii lui îi aduce şi cea mai fericită zi a vieţii, luni, 26 mai 1970 iar ceea ce povesteşte este nu atât trecutul dinaintea acestei zile, cât mai ales cel de dinapoia ei.

ce mi se pare cu adevărat important în cartea lui pamuk este nu că, pe alocuri, dragostea descrisă pare neverosimilă, ci că pe această dragoste (pierdută), autorul turc clădeşte un muzeu, o colecţie de memorii personale ad usum lectoris. pe urmele lui marcel proust din albertine disparue (irina mavrodin a tradus plecarea albertinei), pamuk construieşte un edificiu livresc al sentimentelor pierdute, dar mai ales al obiectelor turceşti găsite.

la finalul romanului, pamuk mărturiseşte că a fost influenţat de proust, şi cum să nu fii când îţi povesteşti trecutul?, însă - evident - îl părăseşte pe scriitorul "pierdut" şi caută timpul în altă parte. cum spuneam, construieşte muzeul inocenţei. îi găseşte un loc pe hartă, angajează un arhitect şi construieşte povestea obiectelor ce-l mobilează, prin romanul însuşi. prin această colecţie a obiectelor atinse de dragostea pierdută, füsu, pamuk vrea să abolească timpul. spre deosebire de scriitorul francez, cel turc merge mai departe de operă, în realitatea postmodernă a obiectelor materiale. nu mai sunt importante impresiile, conştiinţa sau ceea ce provoacă o madlenă, ci madlena însăşi - o pereche de cercei, o solniţă, un pat, bibelouri. 

povestea rămâne între foi, numai a celui care a trăit-o, obiectele vor fi însă ale tuturor, printre ele te poţi plimba în tăcere, te poţi săruta cu cineva, te poţi ascunde de zgomotele şi ochii oraşului. acesta e rostul unui muzeu, să te scoată din timp şi să-l suspende. iar dacă mai e şi ficţional - e posibil să fie şi real, nu ştiu, n-am fost la istanbul (!) - e cu atât mai bine. 

acesta e doar un post de început, într-unul viitor voi mai broda.

orhan pamuk, muzeul inocenţei (masumiyet müzesi), editura polirom, iaşi, 2010, traducerea de luminiţa coperta de laurenţiu midvichi

foto autor de aici, cărţile cu pamuk de aici,

„cevdet bey şi fiii săi“ de orhan pamuk

un roman clasic despre modernitate scrisă de un postmodern

orhan pamuk 

cevdet bey și fiii săi 

(cevdet bey ve oğulları) 

editura polirom, iaşi, 2013

traducere de luminiţa munteanu

680 de pagini broşate

 coperta de radu răileanu

m-am gândit că această carte - primul roman pe care orhan pamuk l-a scris, la 30 de ani - nu se potriveşte pentru o impresie video, aşa că-mi încalc hotărârea de a posta în continuare numai video, când este vorba despre cărţi.

mi-a plăcut romanul, dar nu pentru că este un roman mai bun decât celelalte pe care le-am citit (cartea neagră - pe care îl consider în continuare cel mia bun - muzeul inocenţei şi istanbul), ci dintr-o motivaţie personală - „mi-era pur şi simplu dor de ceva clasic“, în stilul autorilor europeni de secol 19 (gen balzac şi tolstoi). pentru că fiind primul său roman, pamuk și-a făcut mâna, urmărind să scrie despre temele pe care le iubea atunci - romanul european (cel metafizic, rusesc și cel social, balzacian). decorul? firește, turcia pe valurile mici, dar adânci ale modernizării.

romanul este perfect construit: o primă parte mică, despre întemeietorul unei familii mic burgheze, de negustori, cevdet ișikșî. tot ce-și dorește acesta este o afacere prosperă și o familie. o a doua parte, cea mai consistentă, este formată din viața fiilor săi (și a unie generații): moștenitorul afacerii, cu viață plictisitoare și amantă, celălalt, cu viață la fel de plictisitoare, însă cutremurată de căutarea unui sens - un robinson care umbla după salvarea patriei prin propria cameră (p.664). a treia parte, la fel de scurtă ca prima, despre urmașul pictor al familiei, ce închide cercul, moștenind - în alte vremuri - atât dorința de introspecție a bunicului, cât și pofta sa de muncă și de viață. așadar, un final fericit.

un adevărat tur de forță, ce dovedește cu asupra de măsură talentul și dorința de a scrie a lui orhan pamuk. tur de forță care însă poate fi ușor evitat, citindu-i alte romane: pe alocuri, bucle mari pline de discuții sterile à la dostoievski și descrieri à la balzac, care mă gândesc că ar fi fost ușor evitate, pentru aflarea sensului, al acelui centru de care pomenește însuși autorul în romancierul naiv și sentimental. singurul punct forte ce te face să treci mai departe este pluritatea tonalităților personajelor, în monologurile lor - ceea ce creează o adevărată simfonie literară (reluată și în mă numesc roșu).

ideea generală a cărții, după mine, este întrebarea „ce anume poate ieși din acel amestec dintre acel spleen specific oriental și pragmatismul modern de sorginte europeană?“ răspunsul lui pamuk este unul personal (prin personajul ahmet ișikșî) - cel al creatorului, ce profită de tradiția strămoșească și de mediul în care s-a născut și format, pentru a crea (tablouri sau romane).

și mai este un personaj care mie mi-a plăcut cel mai mult: sora pictorului ahmet, melek. ea se naște imediat după moartea bunicului și e prezentă, ca bebeluș, în mai toată cartea; pentru ca, în ultima parte să o regăsim la fel de uriașă ca dimensiuni corporale ca în pruncie, dar teribil de vioaie ca o furtună. condusă exclusiv de ideile soțului ei avocat, mi-a dat mult dinamism lecturii - e tot timpul curioasă, veselă și sinceră. o ființă parcă de poveste, ce amintește de energiile naturii.

coperta ediției turcești

per ansamblu, romanul l-am citit cu o curiozitate mai mult istorică și de inchiziție a mentalităților, însă multe pagini m-au plictisit, toate acele opinii sterile ale unei întregi generații ratate - a anilor 35 - împărțite între politic și metafizic, pe sute de pagini. mi-au amintit de romanele interbelice românești „profunde“, cu ratați. așa că mă voi îndrepta sau întoarce cu o plăcere mai mare la celelalte romane ale lui orhan pamuk.

despre alte 3 cărţi ale lui orhan pamuk aici, aici și aici.

sursa foto

labirintul lui pamuk - 2

urmare de aici.

amintirile: oraşul Istanbul să se confunde cu duioasele amintiri ale bărbatului. stilul: indiciile cuprinse în amintirile sufocate de cuvinte pompoase să semnaleze neantul. ignoranţa asumată: bărbatul să nu ştie la cine a fugit soţia sa. paradoxul: rezultă că persoana la care a fugit soţia bătbatului este el însuşi. (p.138)

cam acesta e rezumatul romanului cartea neagră de orhan pamuk. cum spuneam în prima parte, punctele forte ale romanului sunt povestirile unui ziarist, celâl, povestiri heteroclite, borgesiene, pe anumite teme, poveşti orientale uimitoare. din multe, nu înţelegi nimic, dar arabescurile verbale te ameţesc ca opiul, că eşti nevoit să recunoşti - da domnule, tare pamuk ăsta! pentru că visul lui pamuk este ca la sfârşitul labirintului său de cuvinte să ieşi o cu totul altă persoană decât cea care a intrat - acesta e, după pamuk (şi după mine deopotrivă) rostul cărţii.

povestea manechinelor din underground

una dintre cele mai frumoase poveşti/articole ale cărţii estea cea a lumii manechinelor din underground: un meşter de manechine, supărat că nimeni nu-i cumpără manechinele pentru că acestea seamănă cu oamenii obişnuiţi, din lumpen, construieşte prin canalele oraşului o altă lume, populată cu manechinele sale - oglindă îngheţată şi eternă a lumii reale din acel moment - în contrapondere cu lumea de deasupra ce se modernizează continuu, după cea occidentală. istoria turciei va coborî în subterane, semn prevestitor al ruinei de la suprafaţă.

imaginea lui pamuk e impresionantă, ca armata din teracotă a regelui qin, o ippostază înmanechinită a lumii.

povestea prinţului osman celâlettin efendi

mai e o poveste, cea a prinţului care doreşte să fie el însuşi. îl apucă dintr-o dată ideea că, de fapt, trăieşte viaţa altora, iar secretul vieţii este să fii tu însuţi. aşa că se izolează de lume şi se înstrăinează. nu are nevoie să citească ce-au scris alţii, nu are nevoie să se înconjoare de obiecte care-l atrag din el însuşi, nu are nevoie de amintiri care-l distrag cu amănuntele lor, nu are nevoie de oameni. ci doar de un secretar, alături de care să caute tăcerea. de ce? PENTRU A-ŞI PUTEA AUZI PROPRIA VOCE ŞI PROPRIILE POVEŞTI.

şi două citate:

1) important nu e să creezi ceva nou, ci să poţi spune ceva cu totul inedit, modificând un colţişor, o margine a vreuneia dintre capodoperele zămislite înaintea ta, vreme de mii de ani, de mii de inteligenţe. (p.343) şi într-adevăr, fiecare capitol porneşte de la om poveste din edgar allan poe, lewis carroll, o mie şi una de nopţi - am recunoscut povestea tânărului cel galben -, patricia highsmith, dante şi multe-multe cărţi islamice necunoscute.

2) sfat: scrie pe potriva propriei inteligenţe, nu pe potriva inteligenţei cititorului.

despre povestea bătrânului istanbulez care-l citea pe proust, în acest post viitor.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

labirintul lui pamuk - 1

nu ştiu dacă nu cumva aceasta este cea mai bună carte a lui pamuk, având în vedere că după vreo treizeci de pagini, mă numesc roşu m-a plictisit teribil, de-am zis că nu-mi mai trebuie... dar venirea de anul trecut a scriitorului m-a hotărât că trebuie totuşi să citesc ceva.

la cald

dacă m-ar întreba cineva ce anume mi-a plăcut la cartea neagră de orhan pamuk (căci mi-a plăcut), aş sta pe gânduri. m-aş gândi că e o capodoperă. dar oare este?

dacă o capodoperă însemnă un roman care te lasă năuc la final, dacă te provoacă la fiecare pagină să găseşti misterul, dacă n-are acţiune, dar idei şi provocări cu toptanul, dacă te lasă mut, nemaiavând habar ce să zici, atunci cartea neagră e o capodoperă.

dar dacă o capodoperă înseamnă să-i ei înseşi suficientă, să creeze o lume specială cum nu mai e alta, dacă o capodoperă înseamnă să nu fie dependentă de realitate, atunci cartea neagră nu e o capodoperă.

acţiunea

acţiunea e scurtă: un tânăr îşi caută iubita, iarna. în paralel, capitolele acestei acţiuni alternează cu aşa numitele articole scrise de un ziarist (blogăr, i-a zis sebastian corn). acesta scrie despre orice, pe scheletul obsesiilor sale, despre turcia, despre religia şi filozofia ei islamică, despre sectele mistice, dar mai ales despre Istanbul, ficţiuni borgesiene, poveşti de şeherezadă. bordeluri. cluburi de noapte. redacţii de ziare. bârloguri de colecţionari. blocuri. hăuri. legende. conspiraţii.

totul descris minunat, măiastru. dar fără ceva important. fără sentiment. totul mi s-a părut prea raţional, à la thomas mann şi umberto eco. înseilări perfecte, dar prea perfecte - cel puţin pentru mine.

dar, cum nu e o carte despre care să scrii doar un post, las mai multe pentru posturi viitoare, adică acestea: primul şi al doilea.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu (premiul uniunii scriitorilor pt traducere 2007)
coperta de griffon and swans production

altă cronică a cărţii, aici sau a autorului, aici.

labirintul lui pamuk - 3

urmare de aici şi de aici.
turcia prin lumea lui marcel proust

povestea lui pamuk spune că era în istanbul un bătrân foiletonist care trăia o viaţă fadă împreună cu un motan. iar singura zguduire a vieţii lui î-a venit cu lectura cărţii lui marcel proust, în căutarea timpului pierdut.

cum nimeni nu-i împărtăşea emoţia, de câte ori ieşea în lumea şi dădea de greutăţi, se uşura gândindu-se că el e de fapt acasă şi o are lângă el pe albertine, când se plimba pe străzile Istanbulului, se gândea oare ce face albertine a lui? - arta îi invadase realitatea, făcându-i-o mai frumoasă.

Ţara noastră este atât de lamentabilă, de jalnică pentru că nimeni n-o cunoaşte pe Albertine, nimeni nu are idee despre Proust, gândea bătrânul gazetar. poate că într-o bună zi, când urmau să-şi facă apariţia nişte persoane care să-i înţeleagă pe Proust şi pe Albertine, mustăcioşii şi nevoiaşii care se perindau pe străzi vor începe să trăiască mai înlesnit, să se cufunde în visare, ca Proust, încercând să învie în faţa ochilor fantasmele propriilor iubite, în loc să se taie cu şişurile la primul accent de gelozie. cât despre scriitorii şi traducătorii angajaţi de gazete pentru că treceau drept oameni cu carte, aceia se vădeau atât de neiscusiţi şi de nesimţitori tocmai pentru că nu-l citiseră pe Proust, pentru că n-o cunoscuseră pe Albertine, pentru că habar n-aveau că bătrânul jurnalist îl citise pe Proust, pentru că nu pricepeau că el era chiar Proust şi Albertine. (p.235)

dar diavolul/şeitan interveni sub chipul frumos al unui alt tânăr foiletonist ce seamăna şi cu Proust şi cu Albertine şi căruia bătrânul gazetar i s-a confesat despre toate acestea. aşa că tânărul vrea să scrie. dar bătrânul e profund tulburat - se sperie că povestea sa va fi ştiută de toată lumea, că frumoasa dragoste a lui Proust şi a Albertinei se va vulgariza şi va zăcea pe un ziar ce va fi apoi pus pe fundul coşurilor de gunoi. înepe să nu mai doarmă noaptea, iar într-o zi îi telefonează tânărului rugându-l să nu publice nimic.

dar tânărul gazetar deja uitase povestea, telefonul i-o aminteşte, ceea ce îl amuză şi în cele din urmă publică foiletonul. despre un bătrân istanbulez singuratic şi înduioşător, îndăgostit de eroina unui roman occidental straniu şi care se socotea atât autorul, cât şi personajul acestuia. bătrânul gazetar din articol se simte iar tulburat constatând că e luat peste picior într-o poveste relatată la rubrica unui ziar. şi, dintr-o dată, mii de gazetari pornesc să se arate unul câte unul, din puţurile nemărginirii şi ale veşniciei, alături de Proust şi de Albertine, în coşmarurile bătrânului gazetar.

povestea bătrânului gazetar a fost repovestită de mine aici, pe blog, iar ea fusese povestită de orhan pamuk în cartea lui, cartea neagră, apoi spusă de un personaj din această carte, după ce fusese aşternută de tânărul foiletonist în ziar, apoi într-o altă poveste din poveste din poveste. la infinit.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu

pictura de oskar kokoschka, aici.

călătorie livrească prin istanbul, cu viaţă de scriitor

twitterezumat: 

unde se vede că sufletul unui oraş poate sălăşlui într-un singur om.

orhan pamuk
istanbul, amintirile şi oraşul,
(hatıralar ve şehir)
editura polirom, iaşi, 2011,

traducere de luminiţa munteanu,

473 de pagini broşate

coperta de laurenţiu midvichi

impresiile:

37 de capitole, unele cu amintiri din copilărie şi tinereţe, altele despre oraş - mărturii, istorie, impresii. totul sub semnul melancoliei.

I. memoriile

într-un neam moştenitor a unei averi considerabile, dar care scapătă treptat, scriitorul se naşte la 7 iunie 1952, la istanbul. este al doilea fiu al unei tinere familii moderne. crescut mai mult de mamă, tatăl fiind mai mult plecat în călătorii de afaceri păguboase sau la aventuri galante, copilul deschide ochii asupra unei lumi aflate între un trecut glorios şi un prezent sărac, dar modern. cu multă sensibilitate, dar şi cu umor, copilul orahan alege mai întâi pictura (sub influenţa lui utrillo si bonnard), iar mai apoi, ajuns tânăr, literatura.

II. oraşul
fără pic de îndoială, cartea este confesiunea autorului despre dragostea sa pentru oraşul în care a locuit, dar mai ales a trăit dintotdeauna - istanbulul - eu mi-am petrecut copilăria simţind că trăiam nu într-un mare oraş al lumii, ci într-un oraş mare, sărac, de provincie. (p,.308)

- de la palatele de lemn de bosfor, unice mărturii ale trecutului luminos de imperiu, ce ard una câte una în spectacole publice gratuite, unde se vând seminţe, dulciuri şi suveniruri - viaţa mea se alcătuieşte dintr-o serie de amintiri, de peisaje şi de locuri desprinse din acel rai ce aparţie trecutului (p.89);
- de la cartiere ca nişantaşî - cu blocul-muzeu al familiei - şi cihangir - cu apartamentul mamei unde scriitorul îşi pictează tablourile şi-şi consumă prima dragoste;
- de la catastrofele navale ale vaselor de pe bosfor (în care au fost implicate multe nave româneşti) şi pitorescul cartierelor mărginaşe,

 

coperta ediţiei turceşti

- până la incursiuni în istoria culturală a cuvântului hüzün (melancolie),

- până la mărturii ale prezenţei franceze în capitala turciei (nerval, gautier, flaubert)

- sau comentarii şi istorii din cultura scrisă a oraşului - ale autorului enciclopediei istanbulului reşat ekrem koçu, sau scriitorilor tanpînar şi yahia kemal.

impresia finală

însoţit de foarte multe fotografii sau gravuri, acest volum minunat merită nu doar citit, ci şi plimbat, prin capitala despre care vorbeşte, sub braţ, într-o excursie (pe care eu mi-am programat-o anul acesta). e ca şi cum aş merge alături cu un intelectual nicidecum turc, ci profund european.

citate amuzante

• primul lucru pe care l-am învăţat la şcoală a fost că unii oameni sunt proşti, iar al doilea, că alţi oameni sunt şi mai proşti decât primii. (p.151)
• foarte mulţi dintre concetăţenii noştri istanbulezi circulă pe străzi foarte neglijent, izbindu-se necontenit unii de alţii, că obişnuiesc să arunce pe jos bilete, cornete de îngheţată sau coceni de proumb, că pietonii circulă pe şosele iar maşinile pe trotuare şi că toţi locuitorii oraşului sunt foarte prost îmbrăcaţi, nu atât din sărăcie, cât din lene şi ignoranţă. (p. 177) dintr-un comentariu de ziar
• remarca "nu deschideţi uşa şi geamul că se face kurander" mă făcea să cred că exista un oarecare kurander baba, al cărui suflet nu trebuia să fie tulburat. (p.226)
• îmi cumpăram, de la vânzătorii de pe străzi , covrigi, midii prăjite, pilaf, castane, chiftele, sendvişuri cu peşte, fursecuri, ayran, şerbet, tot ce-mi poftea inima. (p.378) - un soi de fast food.
• sfatul mamei: pentru a putea trăi în această ţară, printre aceşti oameni nevolnici, slabi şi ignoranţi fără a te simţi umilit, aşa cum meriţi, trebuie să-ţi ai propria afacere, să fii bogat, aşa încât să poţi sta cu fruntea sus. (p.453) 

despre alte 2 cărţi ale lui orhan pamuk aici şi aici.

fotografia autorului, copertă a ediţiei spaniole, de aici

cartea poate fi cumpărată de pe de aici.

ce poate fi fericirea, după pamuk

continuare de aici:

uneori fericirea înseamnă o partidă de amor în 26 mai 1975 cu iubita care nu-ţi este logodnică şi pe care o chemi în apartamentul mamei care-ţi dă cheia şi partidele de dup-aceea, 

alteori înseamnă chiar pierderea iubitei şi chinul de a o recuceri timp de 2864 de zile,

uneori  înseamnă printr-o ferestruică întredeschisă a băii, vocea unei femei trudite, dar pline de speranţă, care spunea "dragostea, dragostea e obârşia oricărui lucru pe lume", prilejuind una dintre clipele cele mai profund spirituale ale vieţii pricepând că lumea şi lucrurile din care se alcătuieşte lumea constituie un întreg - nu doar obiectele, de la periuţele de dinţi şi farfuria cu cireşe de pe masă, agrafa iubitei, zăvorul de la uşa băii, ci şi oamenii -, sensul vieţii noastre depinde de capacitatea de a percepe această comuniune prin forţa dragostei.

alteori înseamnă semnificaţia privirii iubitei - care grimasă corespundea căror sentimente transmise de un film, încât poţi să deduci ce anume se petrece chiar dacă nu urmăreşti emisiunea cu atenţie, doar iscodindu-i chipul din profiul, cu coada ochiului.

uneori  înseamnă obiceiul de-a strecura în buzunar şi de-a lua cu tine tot soiul de fleacuri din casa familiei iubitei, aducând în loc daruri cu mult mai preţioase şi mai scumpe, 

alteori înseamnă relatarea printr-un roman sau printr-un muzeu, cu deplină sinceritate, a aminitirilor care ne-nsoţesc, astfel ca fericirea noastră să fie şi fericirea altora

uneori  înseamnă învârtoşarea mădularului în momentul în care, atingând braţul iubitei, sorbi rachiu cu gheaţă, contempli clarul de lună şi te lasi purtat de reverii, cum ar fi că te căsătoreşti cu ea şi ce bine vă va fi 

alteori înseamnă realizarea că pe iubită o poţi descoperi doar în tine, dragostea neputând fi împărtăşit, în deplină libertate, în această lume.

uneori înseamnă afirmaţia tatălui tău că viaţa e ceva frumos şi scopul ei e să fii fericit, numai că, mai apoi, doar proştii sunt fericiţi şi cum oare se explică asta?

iar alteori înseamnă pur şi simplu să termini cartea, care uneori te-a disperat prin mulţimea amănuntelor legate de obiecte, gesturi, străzi, personaje, istanbul, cuvinte, regrete, bucurii, serii de tristeţe cu nestemate mici de bucurie - toate în descrierea unei vieţi nespus de fericite.

şi poate însemna un bilet la muzeul inocenţei din istanbul, bulevardul çukurcuma

din care, iată câteva obiecte în filmuleţul de mai jos.

orhan pamuk, muzeul inocenţei (masumiyet müzesi), editura polirom, iaşi, 2010, traducerea de luminiţa munteanu

concurs!

ofer volumul "istanbul" de orhan pamuk primei persoane care răspunde corect, mai jos, la întrebarea:

care sunt alte două cărţi, aparţinând altor doi autori, traduse din limba turcă recent la alte edituri de către traducătoarea lui orhan pamuk în româneşte, luminiţa munteanu?

aştept răspunsul în două zile. 

cartea este oferită de