labirintul lui pamuk - 2

urmare de aici.

amintirile: oraşul Istanbul să se confunde cu duioasele amintiri ale bărbatului. stilul: indiciile cuprinse în amintirile sufocate de cuvinte pompoase să semnaleze neantul. ignoranţa asumată: bărbatul să nu ştie la cine a fugit soţia sa. paradoxul: rezultă că persoana la care a fugit soţia bătbatului este el însuşi. (p.138)

cam acesta e rezumatul romanului cartea neagră de orhan pamuk. cum spuneam în prima parte, punctele forte ale romanului sunt povestirile unui ziarist, celâl, povestiri heteroclite, borgesiene, pe anumite teme, poveşti orientale uimitoare. din multe, nu înţelegi nimic, dar arabescurile verbale te ameţesc ca opiul, că eşti nevoit să recunoşti - da domnule, tare pamuk ăsta! pentru că visul lui pamuk este ca la sfârşitul labirintului său de cuvinte să ieşi o cu totul altă persoană decât cea care a intrat - acesta e, după pamuk (şi după mine deopotrivă) rostul cărţii.

povestea manechinelor din underground

una dintre cele mai frumoase poveşti/articole ale cărţii estea cea a lumii manechinelor din underground: un meşter de manechine, supărat că nimeni nu-i cumpără manechinele pentru că acestea seamănă cu oamenii obişnuiţi, din lumpen, construieşte prin canalele oraşului o altă lume, populată cu manechinele sale - oglindă îngheţată şi eternă a lumii reale din acel moment - în contrapondere cu lumea de deasupra ce se modernizează continuu, după cea occidentală. istoria turciei va coborî în subterane, semn prevestitor al ruinei de la suprafaţă.

imaginea lui pamuk e impresionantă, ca armata din teracotă a regelui qin, o ippostază înmanechinită a lumii.

povestea prinţului osman celâlettin efendi

mai e o poveste, cea a prinţului care doreşte să fie el însuşi. îl apucă dintr-o dată ideea că, de fapt, trăieşte viaţa altora, iar secretul vieţii este să fii tu însuţi. aşa că se izolează de lume şi se înstrăinează. nu are nevoie să citească ce-au scris alţii, nu are nevoie să se înconjoare de obiecte care-l atrag din el însuşi, nu are nevoie de amintiri care-l distrag cu amănuntele lor, nu are nevoie de oameni. ci doar de un secretar, alături de care să caute tăcerea. de ce? PENTRU A-ŞI PUTEA AUZI PROPRIA VOCE ŞI PROPRIILE POVEŞTI.

şi două citate:

1) important nu e să creezi ceva nou, ci să poţi spune ceva cu totul inedit, modificând un colţişor, o margine a vreuneia dintre capodoperele zămislite înaintea ta, vreme de mii de ani, de mii de inteligenţe. (p.343) şi într-adevăr, fiecare capitol porneşte de la om poveste din edgar allan poe, lewis carroll, o mie şi una de nopţi - am recunoscut povestea tânărului cel galben -, patricia highsmith, dante şi multe-multe cărţi islamice necunoscute.

2) sfat: scrie pe potriva propriei inteligenţe, nu pe potriva inteligenţei cititorului.

despre povestea bătrânului istanbulez care-l citea pe proust, în acest post viitor.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu