prima ediție din ORBITOR de cărtărescu

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos C Butuzea (@dragos_butuzea)

traducere nouă a lui „ulise“ de joyce; la polirom

trebuia dară să mai și apară:

 

„contractul desenatorului“ de peter greenaway

Un film metaforă despre contrângerile artei (cinemaului), între natural și artificial

acțiunea nu este foarte complicată: în secolul 17, un desenator este chemat prin contract să facă 12 desene a unei moșii englezești, în lipsa proprietarului, și în prezența soției și fiicei acestuia, pe care le și îngurluiește din când în când în temeiul aceluiași contract.
vor fi și crime și intrigi, dar nu vreau să dezvălui prea multe.

pe lângă faptul că:

• este cel mai bun (și mai ironic) film de epocă pe care l-am văzut până acum
• are cele mai spumoase eșantioane de artă a conversației în limba engleză clasică 

apare o teoriei a artei (reproducerii) versus realitate.

în prima parte a filmului, există scene ca într-o piesă de teatru în care desenatorul reproduce, folosindu-se de un cadru de împărțire a perspectivei, diverse tablouri ale moșiei. este interesant cum tot soiul de reguli - dincolo de acel instrument de împărțire, prezent în 80% din film - îl contrâng pe desenator să-și facă treaba: contractul însuși, viața cotidiană cu grădinari, animale domestice, slugi, musafiri și gazde. doar că toate aceste constrângeri - nu mai au de afacere cu realitatea, astfel încât desenatorul ajunge să deseneze realitatea artificială, și nu una a naturii.

filmul devine deîndată o metaforă a artei și a artistului care încearcă să supună ceea ce vede (chiar și realitatea artificială) la ceea ce face - să supună realitatea artei sale. fără să-și dea seama că aceste desene separate, luate împreună, aduc o nouă interpretare chiar a realității.

există un dialog în care fiica gazdei, îi expune desenatorului însuși această teorie:

Obiectele pot fi interpretate ca inocente numai dacă sunt luate unul câte unul, luate însă împreună, pot fi interpretate altfel.

Dacă un om inteligent face o pictură indiferentă - căci pictura necesită o oarecare orbire  și necesită un refuz parțial de-a observa toate opțiunile - acest om inteligent va ști mai mult despre ce desenează, decât despre ceea ce vede. 

În spațiul dintre a vedea și a ști, omul inteligent va deveni contrâns, incapabil să urmărească ferm o idee, de teama că discernământul privitorilor pe care vrea să-i mulțumească îl va considera deficitar dacă nu le arată nu doar ceea ce el știe, dar și ceea ce ei știu foarte bine.

problema desenatorului din film - și a oricărui artist - este că va continua să rămână orb (din cauza orgoliului său) chiar și la realitatea artificială pe care o reproduce. de aceea, va ajunge să plătească pentru asta. arta nu se face prin contract și nici siluind natura.

mai există totuși un anumit tip de raportare la realitate, unul inocent și mai puțin inteligent - reprezentat în film de un servitor care face pe mimul - el nu disprețuiește realitatea, ci încearcă să se cufunde în ea, să facă cu ea un tot. deși este disprețuit de ceilalți, este singurul care se va salva.

probabil că mesajul lui peter greenaway este întoarcerea la realitatea pură - la lumina lumânării, de exemplu, la cuvânt, la cadrul teatral, la ceea ce este nealterat și artificial. chiar și în cinema, atât cât se poate, desigur.

trailer:

borges în biblioteca personală

„philip și ceilalți“ de cees nooteboom

cees nootebom

philip și ceilalți

(philip en de anderen)

editura univers, bucurești, 2013

traducere de luminița bobu

 127 de pagini broșate

 coperta de octavian cociș

twitterezumat:
să cauți ființa misterioasă care să-ți lumineze cu povestea ei viața.

este primul roman al scriitorului olandez cees nooteboom, pe care l-a scris la 22 de ani și a fost premiat cu premiul anne frank. îl reiau pentru că vreau să le citesc pe toate, în ordine, atât câte s-au tradus în românește.

În toate călătoriile mele, pentru că eu întotdeauna pierd, mă atașez prea mult de oameni sau de lucruri, iar atunci călătoriile nu mai sunt călătorii, cu despărțiri. Mi-am petrecut timpul despărțindu-mă, amintindu-mi și adunând adrese în agendă, ca niște pietre mici de mormânt. (p. 74)

1. un unchi bătrân, pe nume antonin alexander, ciudat, pianist - ce păstrează memoria unui băiat ciudat, pe care l-a întâlnit pe când el avea treizeci - și care crede că noi, oamenii, ne-am născut să devenim divinități.

2. în provence, în mijlocul naturii răscolite de mistral, un francez obez, pe nume maventer, simte nevoia să-i povestească lui philip despre o copilă stranie, marchiză, ce-a trăit alături de el într-o altă lume, „cea adevărată, viața din spatele celeilalte realități“.

3. la paris, aventura cu irlandeza bătrână, pe nume vivien, cu un trecut dureros în spate, doritoare de căldură umană.

De ce? De ce nu mă aflam și eu precum ceilalți într-un birou. de ce stăteam în ploaie la marginea drumului în timp ce ei lucrau? Un drum, acum știu ce e un drum, pentru că le-am văzut și le-am cunoscut, binecuvântate în roșu și roz de întâiul sau de ultimul soare, înfundându-se în orizontul înlănțuit de ploaie, grăunțoase, fisurate, pline de praf înecăcios, care se învârtejește în jurul meu, drumețul, pătrunzându-mă; sau târându-se și rotindu-se, cu un chip mai dur decât munții dimprejur; drumuri cuprinse în taina pădurilor, ori schimbându-se pe neașteptate din drum de zi în drum de noapte, cu tot aleanul cuvenit. Numai drumuri ca să mergi pe ele, când ai venit deja de departe și ești obosit. Obosit. (p. 80)

sursa

5. un tânăr epileptic, pe nume sargon, povestește copilăria sa în mănăstire, iar altul, pe nume heinz, povestește cum vocea de la radio a crainicei îi provoacă vise mistice.

Lumea este tot timpul [fericită], noi o zugrăvim cu propriile noastre culori ale fricii sau nefericirii - dar, de fapt, lumea este tot timpul așa. De aceea îmi este și atât de greu să descriu lumea aceasta, pentru că ar trebui să mă descriu pe mine însumi, căci lumea își însușește culorile noastre. (p. 100)

6. o femeie belgiancă pe nume fey, culege flori, trandafiri și liliac și se joacă cu mingea, închipuindu-și că e fericirea.

7. fata chinezoaică pe care philip o tot caută de-a lungul călătoriei, și care-l părăsește, doritoare să rămână singură.

un roman compus din fragmente, adeseori mici poeme în care alternează uimirea față de realitate și miraculosul oniric. nu mi-a plăcut în întregime, însă la închiderea copertei a patra am avut senzația că niciodată nu voi percepe o călătorie așa cum a văzut-o cees nooteboom până la 22 de ani, când a scris-o.

Farmecul lumii o ia de la început cu fiecare om în parte, nu se poate explica și, mai mult, chiar lângă lumea noastră sălășluiește un paradis. Noi suntem fragili, niște divinități ratate, pierduți de la început, fiecare dintre noi. Dar întotdeauna putem juca teatru, toată lumea poate juca teatru. (p. 124)

cartea poate fi citită parțial pe googlebooks aici.

autorul la 23 de ani

„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald

sebald, un autor de cărți cult 

am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitz, despre care am scris imediat entuziast aici.

sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.


dare de seamă despre comitatul suffolk

inelele lui saturn e al treilea roman din cele 4 scrise de autor (a murit într-un accident de mașină în 2001, la 54 de ani). titlul se referă la inelele lui saturn, formate din cristale și particule ce orbitează în jurul planetei - așa cum poveștile din acest roman orbitează în jurul unui nucleu principal - călătoria pe care autorul însuși a făcut-o în comitatul englez suffolk în 1992.

deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:

• profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
• anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
• maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
• sfântul sebald cu legenda și minunile lui
• roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold 
• joseph conrad și începuturile sale marinărești
• împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
• poetul romantic algernon swinburne
• scriitorul michael hamburger și viața lui

Zile și săptămâni în șir îți tot chinui mintea degeaba, neștiind, dacă te-ar întreba cineva, dacă mai continui să scrii din obișnuință sau pentru că vrei să te impui, ori pentru că nu ai învățat nimic altceva, ori poate din cauză că te miri atâta de viață, din dragoste de adevăr, din disperare sau revoltă, după cum nu ai fi în stare să spui nici dacă scrisul te face mai deștept sau mai nebun. (p. 185)

• scriitorul singuratic edward fitzgerald
• ciudata familie ashbury
• alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
• rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani

mai avem labirinturi, istoria parcurilor, heringilor și a viermilor de mătase, o insulă a operațiunilor secretă, o furtună de nisip, camere de hotel, poduri, plaje pustii -  o mică enciclopedie pe 300 de pagini. 

totul trece lin, nu știi când ieși dintr-o istorie și intri în alta, pare că intri și scormonești în mintea lui winfried georg sebald printr-o vrajă, îi cauți amintirile de călătorie și dai de curiozități și scântei de istorie umană, de ore astrale ale anonimilor sau creatorilor mai obscuri - fără să întrebi ce gen literar citești, ci doar că citești ceva din cale afară.

nu contează până la urmă categoriile - importantă e experiența. 

iar sebald oferă cititorului o EXPERIENȚĂ, una unică.

coperta ediției germane

au mai scris vladimir bulat, blue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine.

3 venin și umbră și adio

 (tu rostro mañana

3 veneni y sombra y adiós)

 editura polirom, iași, 2016

 traducere de andrei ionescu

 561 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.

ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:

• javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
• nu cred că va mai scrie ceva mai bun
• este un roman total - despre individul contemporan
• că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.

trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.

javier marías, sursa

„chipul tău, mâine. dans și vis“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 2 dans și vis

 (tu rostro mañana 2 baile y sueño)

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de andrei ionescu

 406 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

twitterezumat:

totul se află în noi, și nu în afară.

umorul lui javier marías

volumul al doilea al trilogiei (după febră și lance, despre care am scris aici) începe mai lent decât primul, pare mai slab din punct de vedere al plotului, însă ajunge repede la o misiune adevărată: misiunea „discoteca“ - în care povestitorul nostru, jaime/jacobo deza va trebui s-o distreze, într-o discotecă, pe consoarta unui personaj dubios interlop.

doar că pe fir apare personajul-clovn al cărții, un don juan-ul de doi bani, pe numele său rafita de la garza. acesta o suflă pe consoarta în cauză și dispare cu ea, iar povestitorul, dă-i și căută-i pe cei doi, pe sedus și pe sedusă, prin veceurile discotecii.

până la urmă cei doi fugari vor fi găsiți iar răpitorul, rafita de la garza, urmează să plătească cu viața îndrăzneala.

volumul e cel mai plin de umor și cel mai dinamic - javier marías știe să-l construiască, introducând personajul clovn, veșnic nesătul de femei, amuzant prin limbajul său colorat, prin îmbrăcămintea fistichie, ornată cu plasă de păr, cercel de țigan și briliant în buric, ce devine în dansul de pe ring un adevărat bici șfichiuitor.

și, la fel, știe să lege prin ițe numai de el știute întâmplările de primul roman, febră și lance, dar și de romanul oxfordului, și mai cugetă la temele sale, ce se vor prelungi și în al treilea roman al acestei trilogii excelente.

și mai avem amintirile a doi bătrâni despre război și mai ales despre atrocitățile gratuite din războiul civil spaniol - războiul civil spaniol franchist, umbra ce planează din când peste paginile întregii trilogii -, eseuri despre morțile violente ale oamenilor nevinovați, dar mai ales despre cruzimile oamenilor obișnuiți, căci fiecare avem în noi faptele bune și pe cele rele, depinde de împrejurări să iasă la iveală unele sau altele, dar e cumplit când te împăunezi cu cele rele după ce le-ai comis, și nu-ți îndemni conștiința să te facă să taci cu privire la ele.

dar ce să-i faci când fiecare de noi e cuprins de panica narativă de a ieși din anonimat.
când fiecare din noi e convins că poate avea o poveste sau că alcătuiește materia posibilă a unei povești, și e de ajuns ca cineva să o relateze, să se hotărască s-o relateze.

urmează volumul al treilea

coperta ediției spaniole

m-am apucat de tot cees nooteboom

beginning nooteboom #bookstragram #favouritewriters #ceesnooteboom

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 24 Sep 2017 la 04:26 PDT

„chipul tău, mâine. febră și lance“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 1 febră și lance

 (tu rostro mañana 1 fiebre y lanza)

 editura polirom, iași, 2005

 traducere de andrei ionescu

464 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:
purtăm în vene chipul nostru probabil de mâine - iar timpul, ispita și împrejurările duc la înfăptuirea lui.

eseu despre vorbire

vreo 2000 de pagini are trilogia lui javier marías, tradusă complet anul acesta despre extraordinarul nostru hispanist andrei ionescu.

mulțumit că recunosc câteva personaje din tocmai finalizatul roman al oxfordului, sunt de-a dreptul cufundat în proza păstoasă și lipicioasă a spaniolului.

romanul are două părți. prima, febră, este de fapt un prolog ce conține ancora în romanul oxfordului, din care preia anumite personaje, mai ales personajul principal.

totul pornește de la o cină găzduită de bătrânul frate al unui profesor universitar. aici, povestitorul nostru, numit jaime/jacobo deza, intră în legătură cu bertram tupra, ce îi va oferi un post într-o organizație secretă.

ei bine, în partea a doua, ceea ce va face povestitorul este să gloseze pe marginea unor persoane pe care fie le vede în cadrul unor interogatorii, fie cu camera ascunsă: va deveni un „interpret de persoane și traducător de vieți omenești“ - a ascult și a observa și a interpreta și a relata. și iată cum încep să curgă poveștile ipotetice despre oameni, ficțiuni pornind de la realitate.

nu știm - și nici personajul nu știe - ce se întâmplă cu aceste ficțiuni pe care el le pronostichează, însă geniul de povestitor al lui javier marías te face să le citești, pentru că te regăsești și tu puțin, în fiecare. și pe fiecare pagină șade ca o mică pepită ascunsă în piatră câte-un panseu ce te face să te gândești la lume și la propria-ți viață.

sunt vieți narative cu protuberanțe și orori, înșirate ca mărgelele pe un șir, și nu știm unde duce șirul și la ce folosește salba, doar că-ți ia ochii și gândurile ție, cititorule. și te face să treci repede la volumul al doilea. pentru că temele începute aici sunt reluate în următoarele volume - și alcătuiesc astfel un întreg, o lume proprie lui javier marías, făcută din gânduri și din cuvinte.

coperta ediției spaniole

pentru că nu tăcem (și de ce ne este imposibil să tăcem?), și adesea nu știm ce să facem cu ce auzim, pentru că ne afectează mai mult ceea ce se spune decât ceea ce se întâmplă (sau de ce dracu' vorbei îi dăm mai mare importanță decât faptei)?:

Ceea ce se întâmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decât ceea ce nu se întâmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ceea ce nu se întâmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învârtească leneșa și șubreda roată a lumii. (pp. 23-24)

pentru că suntem mai curioși cu privire la trecut și el ne afectează când și cum nici nu gândim, că în loc să ne preocupe prezentul, căutăm corespondențe și cauze cu trecutul și ne chinuim să născocim ipoteze, prin care ne iluzionăm că putem pronostica viitorul - și totul tot prin gânduri transformate în cuvinte. sau...

Nici o situație anterioară nu ne obligă la nimic, nici nu ne osândește să repetăm întocmai purtarea din trecut, și cine a fost ieri mărinimos și viteaz se poate dovedi mâine turnător și la, cine a fost fricos și turnător odată poate fi azi loial și integru, și poate că viitorul ne condiționează și ne obligă mai mult decât trecutul, ceea ce urmează să cunoaștem mai mult decât decât am cunoscut... Și, deopotrivă, totuși, nimic din ceea ce s-a întîmplat nu se șterge niciodată cu totul... (pp. 177-178)

Epoca noastră s-a consacrat prostiei, lucrurilor moderate și de prisos (p. 212)

Vremurile noastre au devenit serbede, fandosite, de-a dreptul habotnice. Nimeni nu vrea să vadă nimic din ceea ce trebuie să vedem, nici nu îndrăznească să privească, cu atât mai puțin să facă un pariu, să riște, să se păzească, să prevadă, să judece... Nimeni nu vrea să știe; iar să știi dinainte, ce să mai vorbim, trezește groază... Pentru orice lucru se cer demonstrații și dovezi; beneficiul îndoielii, ceea ce a fost numit așa, a invadat totul, fără a lăsa un singur loc neocupat, și a ajuns să ne paralizeze, să ne facă de-a dreptul imparțiali, și meticuloși, și naivi, iar în practică idioți, complet nătărăi. (p. 291)

Pentru aproape toți oamenii, dificultățile, limitările lor provin din lipsa de stăruință, din lenea sau mulțumirea lor facilă, precum și din frică. Aproape toată lumea străbate o distanță mică și pune frână, se oprește curând și ia loc și își revine din spaimă și adoarme, iar atunci se zăpăcește. (pp. 334-335)

Mustrările de cuget și căința sinceră nu mai aparțin vremii noastre. (p. 348)

sursa

„romanul oxfordului“ de javier marías

javier marías

romanul oxfordului

(todas las almas)

editura univers, buc., 1999

 trad. tudora șandru-mehedinți

coperta de augustin ioan

toate sufletele

twitterezumat:
repertoar de bârfe cu englezi, cu marginalii filozofice

mai întâi trebuie să spun că, la prima lectură, acum vreo 10 ani, romanul m-a plictisit. acum însă, hotărât să reiau autori favoriți, m-am gândit să-i mai dau o șansă.

• mai întâi am descoperit că obsesiile lui javier marías sunt cam aceleași: moartea, dragostea, coincidențele, pe cale le repetă sub formă de variațiuni - probabil să ne spună că, oricât ar scrie el, temele sunt inefabile. așa cum spune în îndrăgostirile:

E o carte și ceea ce ți se întâmplă în ea ți-e indiferent și uiți îndată ce o termini. Interesante sunt posibilitățile și ideile pe care ni le sugerează și ni le inoculează prin intermediul cazurilor lor imaginare, ni se întipăresc în minte cu mai multă claritate decât întâmplările reale și ținem seama mai mult de ele. (trad. lavinia similaru, îndrăgostirile, editura univers, bucurești, 2015, pp. 120-121)

• mai apoi că titlul original al romanului, „toate sufletele“ (todas las almas) este unul ironic: este numele unui colegiu oxfordian (all souls). dar, cum întreg romanul încearcă să portretizeze trăsături ale oamenilor întâlniți în timpul unui stagiu de profesorat de 2 ani la oxford, poate însemna încercări de portretizare a sufletelor lor. 

• romanul începe nostalgic, însă intră curând de-a dreptul în amintirea personajelor: portarul will care încurcă timpurile, trecutul cu prezentul; o femeie necunoscută din gara didcot; un om cu un câine șchiop pasionat de un scriitor obscur; scriitorul obscur însuși (john gawswort); o florăreasă; cerșetorii dandy de oford; profesorul cromer-blake; profesorul alex dewar inchizitorul imigranților ruși; profesorul (fost spion) toby rylands, specialist în sterne; 

• există și umor burlesc: cum, ca profesor, povestitorul inventează etimologii fanteziste ale cuvintelor spaniole; cum o cină snoabă universitară, high table, devine un fiasco ridicol; cum punga de gunoi poate fi considerată reper al trecerii timpului; cum o anticăreasă are un zâmbet de sugrumător, cum o discotecă se umple de grăsane, ce caută distracție și cum una semi-grăsană îi face un sex oral. 

• însă, dincolo de anecdoticul vieții universitare britanice, autorul încearcă și o poveste de dragoste:

Și, după ce voi fi plecat de aici, ce importanță va avea tot ce se întâmplă acum? N-o să las nici o urmă. Pentru mine e un teritoriu de trecere, dar e vorba despre o trecere suficient de îndelungată pentru a trebuie să-mi scoată în cale o așa-numită iubire în cursul trecerii mele aici. (p. 56)

poveste de dragoste care nu e eviscerată, ba chiar e stinsă brusc, pentru construirea unei alte povești, triste și nostalgice.

coperta ediției originale (1989)

în stilul lui javier marías, povestea este prilej de meditații fluviale pe fraze atent îngrijite, deloc bolovănoase, dar improprii totuși unei lecturi fără răgaz. literatura lui javier marías nu e una propice trenului, ci una de seară; după ce o citești, între veghe și somn, te pui pe câteva gânduri stârnite de cuvinte și te învârți în jurul lor până ce o plăcută amețeală te duce de mână la somn.

• alte citate:

Ne condamnăm veșnic prin ce spunem, nu prin ce facem. Prin ce spunem sau prin ce spunem că facem, nu prin ce spun ceilalți, nici prin ce am făcut. (p. 26)

Adulții din vremea noastră sunt educați - suntem educați - pentru a fi tot copii. Pentru a fi emoționați de întrecerea sportivă și geloși din orice. Pentru a trăi veșnic în alarmă și a vrea totul. Pentru a ne teme și a ne înfuria. Pentru a ne pierde curajul. Pentru a ne supraveghea. Dintre țările noastre, Anglia a fost cea care a urmat cel mai puțin această tendință modernă, și până de foarte curând încă își mai bătea cu plăcere și asprime vlăstarii cei mai fragezi, cu devierile corespunzătoare cunoscute de toată lumea (sexuale) descoperite la cetățenii cei mai respectabili. (p. 75)

alte impresii despre carte am mai găsit doar la mihaela buruiană.

eu am mai scris despre alte romane ale lui javier marías aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine
- îndrăgostirile
- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

javier marías, sursa foto

călătorie la istanbul cu orhan pamuk

mi-am planificat călătoriile în străinătate ca fan al unor scriitori, bălind după străzi și clădiri pe care mi le-am imaginat dinăuntrul cărților lor - ale lui balzac și proust, la paris, a lui carlos ruiz zafón la barcelona, iar, de această dată - acum 2 săptămâni - purtând în rucsac două volme de orhan pamuk.

istanbulul lui orhan pamuk

cartea istanbul este o carte nu despre tot istanbulul, ci mai mult despre partea de nord-est a lui (cartierul beyoğlu), unde orhan pamuk s-a născut, a crescut și a locuit (și încă locuiește). evident că este vorba și despre centrul istoric - piața sultan ahmet, palatul topkapî sau moscheile mari - dar de ele voi vorbi cu altă ocazie.

așa încât am pornit-o pe urmele vieții sale din cartea istanbul. am luat-o mai întâi cu cartierul luxos cihangir, la care se ajunge pe înalte și lungi trepte vopsite în culorile curcubeului, până la o buză de pe care vezi bosforul. în capăt, o moschee iar în celălalt, un hotel. pe această stradă a locuit mătușa lui pamuk. blocurile sunt selecte, cartierul e curat și trăiești experiența din orice cartier occidental.

blocurile din cihangir - un cartier occidental 

am trecut mai departe prin parcul maçka, prin care copilul orhan a trecut cu mama ori de câte ori voia să ajungă în centru, parc prin care tânărul orhan și-a plimbat iubitele, parc prin care kemal (din muzeul inocenței) s-a plimbat cu füsun. și m-am speriat de un parc pustiu de oameni și cam chel de pomi. în rest, nimic impresionant, doar parfumul cărții.

parcul maçka, pustiu și cam chel de pomi

am urcat, pe dreapta, în cartierul nişantaşî, unde-și are locuința și acum scriitorul pamuk. am intrat deci pe bulevardul teşvikiye, un furnicar de oameni și mașini, care te smulge repede în torentul lui. de-o parte și de alta, înecându-l cu umbrele lor, îl păzesc blocurile în stil occidental, cu magazine de lux la parter. pe dreapta, nu pot să nu remarc moscheea în fața căreia mă opresc, dorindu-mi să mă răcoresc, asemenea credincioșilor ce se purifică pe față, pe mâini și picioare cu apă rece. urcușul străzilor - căci în istanbul, străzile sunt în pantă, ca la munte - m-a epuizat.

moscheea galbenă teşvikiye

pe partea stângă, bingo! blocul pamuk, la mansarda căruia locuiește și acum scriitorul. mă bate gândul să sun - hello, mr. pamuk, i am a big romanian fan of yours and i'm disturbing you because... - dar nu găsesc nici o explicație, în afara aceleia că sunt unul din milioanele de cititori, ba chiar poate unul groupie. dar poate nu-i acasă, mă consolez, un premiat cu nobel nu prea șade pe-acasă, așa că trag o poză la bloc și merg mai departe...

blocul pamuk, reședința scriitorului

caut apoi blocul compasiunea, unde, tot în  muzeul inocenței, kemal trăiește cea mai fericită clipă din viața lui, împreună cu füsun. însă numărul blocului, 131, nu există. un motiv în plus pentru a-mi confirma că plotul romanului este o ficțiune.

la muzeul inocenței 

la muzeul inocenței ajungi cu ajutorul hărții din carte și poți intra cu biletul tipărit în interiorul ei. ți se pune o ștampilă roșie cu cercelul lui füsun și intri în universul material al romanului propriu-zis.

caut destul de mult strada çukurcuma pe care se află casa ce-adăpostește muzeul (în care kemal a vizitat-o odinioară obsesiv pe füsun), deși nu e departe de taksim. însă nimeresc muzeul de îndată ce găsesc strada. și intru într-o atmosferă obscură, cu exponate luminate, adăpostite în nișe cu sticlă, ca-n niște acvarii.

așa cum scrie în roman, se pare că pamuk și-a dorit să conserve timpul, fragmentele sale de viață istanbuleză în chihlimbare de ficțiune. Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire. (p.340) așa scrie orhan pamuk în roman, iar exponatele din muzeu îmi reprezintă, toate, întreaga fericire a scriitorului. un scriitor copleșit de memoria tinereții sale, asemenea lui marcel proust.

iată câteva exponate, toate în legătură cu romanul, fiecare vitrină ilustrând un capitol din carte:

biletul de intrare tipărit în carte

obiectele prin care kemal a cunoscut-o pe füsun 

restaurantul foaierul

rochia lui füsun, când se pregătea pentru permis

obiectele de toaletă ale lui füsun

trecerea timpului în pahare de lapte băute, așteptând pe füsun

câinii de pe televizorul din casa lui füsun

ce servești când o aștepți pe füsun

baia casei lui füsun

patul în care personajul romanului, kemal basmaci, i-a povestit - cică - lui pamuk
povestea dragostei lui cu füsun. kemal a murit la 12 aprilie 2007

muzeul inocenței

manuscrisul romanului muzeul inocenței

dar ce este muzeul inocenței?

acum, după ce l-am vizitat, este o incursiune în mintea unui mare scriitor. obiecte din istoria sa personală îngemănate cu cele din povestea pe care el o creează, obiecte reale și vizibile - alcătuiesc o lume mixtă - imaginară și reală. nu știm dacă pamuk a creat romanul pornind de la obiecte sau dacă a adunat obiectele pornind de la roman. dar nici nu ne interesează, până la urmă. putem să credem sau nu că personajele au existat. și le putem vedea, iată, și fotografiile.

cert este însă romanul și muzeul ne formează o lume, una unică, independentă de lumea reală, o lume în lume, în care suntem martori și în care trăim emoțiile lui kemal - dragostea, dezamăgirea, obsesia, fericirea.

prin muzeul inocenței, orhan pamuk crează o experiență literară complexă, ce nimeni până la el nu a creat, o transpunere independentă a unei ficțiuni în realitate. practic, ceea ce s-a întâmplat până la el - ca opera să se inspire din realitate - se inversează: realitatea e pătrunsă - în mod real - de operă.

Tolstoi a făcut o școală. Alți scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e școala mea, e revista, e filmul și e politica mea. E o parte din mine. 

ce este asta? sau ce înseamnă asta?

m-am chinuit să înțeleg cunoscuta afirmație a lui susan sontag cu care își încheie cel mai cunoscut eseu al ei, împotriva interpretării. afirmația sună așa:

În locul unei hermeneutici avem nevoie de o erotică a artei.

în paragraful anterior, criticul american recheamă simțurile noastre, pe care ni le-am tocit prin cantitatea lucrurilor cu care le bombardăm zilnic - ascultăm decibelic, ne uităm fără să privim, luăm contact fără să atingem. parcă nu mai avem puterea să simțim ca înainte, și, dacă luăm ca exemplu văzul, nu mai vedem clar. de aceea începem să ghicim și să construim cu elemente din mintea noastră ALTCEVA. în loc să PRIVIM, noi învăluim, alegem să vedem prin oglinda a ceea ce suntem noi de fapt, prin oglindă, ca în ghicitură, și nu direct, față către față, cum bine spunea pavel în epistola către corinteni.

o pipă pe care o ții în mână ESTE o pipă. una pictată de magritte nu mai e o pipă până la urmă, și autorul are dreptate. dar lucrul însuși la care ne uităm - nu trebuie să ne înșelăm - și nu trebuie să vedem altceva este o pipă (într-un tablou). sau un tablou despre o pipă. atât.

sursa

comportându-ne erotic cu acest tablou, după îndemnul lui susan sontag, înseamnă să admirăm formele pipei desenate de artist, umbrele, de ce a fost pictată așa și nu altfel, atât de mare și nu mai mică, să admirăm fondul gălbui. și poate că vom simți ceva. dar până aici! altceva - ce a vrut poate să zică artistul, de ce anume fondul e gălbui și nu albastru, de ce naiba mă uit la o pipă cu scris dedesubt - aceste ultime întrebări sunt interpretări, hermeneutici, care împiedică, învăluie în loc să dezvăluie, umbresc în loc să lumineze, îmbâcsesc în loc să curețe.

susan sontag ne îndeamnă să se întoarcem la goliciunea împăratului și să vedem, poate ne excită și ne place, mai mult decât imaginația de supus umil și pupincurist care vede haine noi acolo unde nu sunt.

Funcția criticii ar trebui să fie aceea de a ne arăta cum este ceea ce este și chiar că este ceea ce este, mai degrabă decât să ne arate ce înseamnă. (p.25)

susan sontag, împotriva interpretării (against interpretation), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu.

susan sontag, sursa

cum îl admir eu pe adrian enescu

sunt la club A, la cafeneaua critică a lui bogdan lefter. amfitrionul nu a sosit încă.
pe lângă mine trece un om corpolent, sâcâit puțin de căldura subsolului. el nu știe, dar muzica pe care a dăruit-o urechilor noastre mi-a marcat adolescența - de la melodiile pop ale loredanei, ale lui cotabiță, până la muzica de film. este ADRIAN ENESCU și am venit să-i cumpăr ultimul său CD cu muzică de film - invisible movies (poate fi cumpărat de pe cărtureşti) - și să-l ascult.

povestește.
născut pe lângă podul basarabi, e impresionat de mic de polifonia gării - scrîșnet, fluierătură, strigătură, zgomot simplu -, polifonie pe care și-o accentuează la spectacolele de teatru, muzică și film la care îl tot trimite tatăl său, simplu împingător de vagoane, dar mare iubitor de frumos. și, la fel ca puștiul din cinema paradiso, se împrietenește cu proiecționistul cinema-ului de cartier, de la care ia fotograme cu își construiește dintr-o veioză rotativă un proiector, lângă care cântă la acordeon triluri copilărești.

pleacă la liceul ciprian porumbescu și ajunge să absolve cei șase ani - în opt - conservatorul. lecțiile cele mai importante le ia de la aurel stroe, cu care petrece sâmbetele până duminică, și cu care se apleacă, cu o curiozitate analitică, asupra fenomenelor muzicale contemporane.

mă uit la omul fermecător, cu o vervă ce se degajă deîndată ce vorbește despre muzică și film. e vivace și are siguranța valorii sale. nimic fals, doar pasiune și firesc
. spune că în viață l-au preocupat 3 lucruri: 1) să fac cu plăcere muzică; 2) să fiu cel mai bun; 3) dacă se poate, să fac și bani.

habar n-am cum de e așa de convingător când vorbește despre profesionalism, despre muncă, despre meritele sale dar și despre ale altora care au contribuit la ceea ce reprezintă el ca muzician.

aflu că a compus o coloană sonoră teatrală, cu alexandru darie, la bulandra - orfeu și euridice - cu ceva timp în urmă.

despre numele său, enescu, o anecdotă. pe patul de spital, înaintea unei operații, mama compozitorului e încurajată de medici: curaj, doamnă, nu vă temeți, doar purtați numele unui compozitor celebru. da, știu, răspunde ea, e fiul meu!

mă bucur că îl am aproape pe un om pe care îl admir și care încă îmi încântă sufletul. mă bucur că a ieșit din conul de umbră în care a intrat, că-și face cunoscute operele sale inovatoare, simfonic-electronice.

această bucată găsită pe youtube, din filmul hotel de lux (1992), îmi aduce cu tema lui hans zimmer din gladiatorul (2000).