călătorie la oslo (2). cu edvard munch

alături de muzeul ibsen, am vrut să văd muzeul munch (se citește eduard munc). o imensă clădire pe malul apei, pe 12 etaje, am prins bilete gratis în fiecare miercuri, de la ora 19:00. la început, la câte tablouri și instrumente medicale erau prezente, am crezut că absolvise medicina, însă am aflat că avusese mult de-a face cu medicii: bolile familiale, depresia, paralizia - îi aduseseră mereu crize în viață, care probabil l-au făcut să trăiască atât de intens, așa cum se vede în tablourile lui. 

iată câteva tablouri care mi-au plăcut.

muzeul munch

cu tabloul meu preferat de munch

al doilea tablou preferat de munch

cel mai celebru tablou de munch
(cele 3 variante diferite se descoperă câte una, la 1/2 ore)

un colorit expresionist uimitor

călătorie la oslo (1). cu hamsun și ibsen

am făcut mai demult câteva excursii însoțit de unii scriitori, la paris cu balzac și proust, la barcelona cu carlos ruiz zafón sau la istanbul cu orhan pamuk, la bordeaux cu michel de montaigne (despre care n-am scris mare lucru, din păcate), la tirana cu ismail kadare, la budapesta pe györgy konrád iar, pentru excursia de săptămâna aceasta la oslo, i-am luat pe ibsen și pe hamsun.  

cu foamea lui knut hamsun

foamea a fost primul roman (autobiografic) pe care l-am citit de hamsun, când apăruse în 1995, la 19 ani. am rămas paf, citind despre eroul cărții, care, sub imperiul foamei, căuta adăpost în orașul cristiania (cum se numea în trecut oslo), fie să doarmă, fie să compună articole pe care să le vândă ziarelor. cartea m-a impresionat foarte tare - a fost reeditată la humanitas și la corint - și am continuat să cumpăr cărțile sale traduse într-o serie de autor - pan. victoria, mistere, rodul pământului (pentru care hamsun avea să primească premiul nobel în 1920). din păcate, traducătorul valeriu munteanu a murit și traducerile din hamsun s-au oprit. 

o anumită singurătate rece 

din păcate, dincolo de suferințele psihologice și fizice ale personajului andreas tangen, se simte singurătatea, alături de orgoliu. vizitând oslo, parcă am simțit și eu aceste sentiment de singurătate, dar nu pentru că eram turist și că nu cunoșteam pe nimeni, ci dintr-o anumită senzație a lui cum trebuie, a unei datorii reci, pe care doar anumiți imigranți și turiști o tulbură. 

prea sunt moderniste anumite locuri (vestitul cartier bjørvika cu opera, biblioteca deichman, muzeul munch), prea reci cu liniile lor drepte din marmură și sticlă. poate lemnul din interior mai încălzește puțin ochii, precum și lemnul din exterior al altor blocuri de locuințe. 

opera din oslo

cartierul bjørvika

interiorul bibliotecii deichman

interiorul bibliotecii deichman

revenind pe urmele personajului andrea tangen, din romanul foamea de knut hamsun, m-am plimbat pe principalul bulevard al orașului, karl johans (numită în onoarea regelui carol al III-lea ioan, rege și al suediei), arteră comercială principală, care trece pe lângă teatrul național și al cărui capăt este palatul regal, cu parcul în care își petrecea timpul și scriitorul / personajul din foamea - să-și scrie articolele de ziar, dar și tentativele dramatice.

strada karl johans

palatul regal

grădinile palatului regal

tot legat de foamea, am trecut prin piața sf. olaf, unde, la numărul 2, andreas tangen și-a așteptat iubita.

piața sf. olaf, așa cum arată azi

cu ibsen

pe ibsen l-am întâlnit prima oară în fața teatrului național, unde șade alături de prietenul său, bjørnstjerne bjørnson, și el dramaturg, primul norvegian laureat cu nobel. nu m-am putut abține să nu mă pozez la baza statuii lui ibsen.

cu statuia din fața teatrului național

cu câteva săptămâni înainte de plecare, am reluat ultimele piese de ibsen, cele intitulate drame simbolice (rața sălbatică, romsmersholm, femeia mării, hedda gabler) și dramele morții și ale artistului (constructorul solness) - toate acestea cuprinse în volumul 3 din seria de teatru a editurii pentru literatură universală (1966) - și ultimele, john gabriel borkman (editura dacia, 2010) și când noi, morți, înviem (editura biblioteca apostrof, 2009) - pe acestea două scriindu-le chiar în apartamentul pe care l-am vizitat.

de ce e important ibsen? pentru că este întemeietorul dramaturgiei moderne, a dramei psihologice intime / private, înainte de freud. a făcut cunoscută la nivel mondial limba norvegiană, prin valoarea pieselor sale. este cel mai montat dramaturg, după shakespeare.

după ce a lucrat la un teatru de provincie (norske teater din bergen),  unde a învățat despre teatru, s-a stabilit până la urmă în italia, apoi în norvegia, unde și-a scris majoritatea pieselor iar, după ce a devenit celebru, și-a cumpărat imobilul (acum muzeu) din oslo, unde și-a petrecut ultimii ani, scriind ultimele două piese, amintite anterior. 

era o persoană introvertită, nesociabilă, conformistă, cu tabieturi - de pildă, mergea zilnic într-o cafenea, grand café - unde l-a pictat munch - unde bea cafea și citea ziarul (nu citise mult decât în tinerețe) și observa. un fel de thomas mann sau caragiale, care și ei observau ceea ce se petrecea împrejurul lor. casa și-a mobilat-o cu opulență, ca să-și uite perioada de tinerețe, când tatăl său, negustor, sărăcise prin faliment. 

la bătrânețe, devenise, pentru turiști - alături de fiorduri - cel mai celebru obiectiv din norvegia. mulți oameni veneau să-l viziteze, de aceea își stabilise un program de vizitare.

edițiile românești ale ultimelor două piese, scrise de ibsen în casa tranformată în muzeu

intrarea în muzeul ibsen (henrik ibsengate nr. 26)

prima oară, se vizitează expoziția, cu scene din piese și informații despre autor. prețul intrării e 85 lei (195 coroane norvegiene)

portretele lui ibsen

hainele lui ibsen

edițiile originale ale pieselor lui ibsen

eu în expoziția muzeului

biroul lui ibsen

salonul de relaxare, cu sofale aduse din italia

una dintre bibliotecile lui ibsen

aparatul de cafea al lui ibsen

unul din volumele ediție complete de opere

micul teatru de la parterul muzeului ibsen

henrik ibsen la grand café, pictură de edvard munch (fotografie personală din muzeul munch)

jurnal de lectură 11. la final de „iliadă“ (varianta murnu / franga)

la final de iliadă

evident, o capodoperă pe care am citi-o în adolescență și nu-mi plăcuse. pentru tot pomelnicul de personaje care mureau în bătălie - de fapt, decor literar pentru personajele principale: ahile și hector și zeus, sprijiniți din jur de alte personaje: agamemnon, nestor, odiseu/ulise, patroclu, diomede, cei doi aiași, priam, paris, elena, eneas, și mulți zei, aliați sau contrari lui zeus.

istoric

istoric vorbind, avem o civilizație miceniană pe la sfârșit, influențată de cea minoică, în epoca bronzului. fondul literar este acela a trădării obiceiului universal de a cinsti oaspeții, cel istoric de a jefui o cetate puternică și bogată de vreo 6000 de oameni din grecia asiatică de către mai multe orașe-cetăți din grecia continentală. scopul grecilor este jaful - în urma uciderii om de om, cel ucis era dezbrăcat de arme, podoabe, iar dacă avea car și cai, erau luate și acestea. de asemenea, scopul era pătrunderea în cetate (de vreo 5-6 hectare), doar că aceasta avea ziduri groase de nepătruns.

armele nu erau din fier, ci doar vârful lăcilor de cupru. unele scuturi erau mari, altele mai mici, din mai multe straturi de piele alternate cu cele metalice. comparațiile literare ale lui homer sunt predominant păstorești, vânătorești sau animaliere - la fel ca personajele fabulelor lui esop. 

imaginarul

• structura lumii din iliada este aceasta: lumea umană, cu lumea zeilor deasupra și lumea morților dedesubt. deasupra tuturor, soarta (αἶσα, am zice azi haosul). omenirea se supune zeilor, dar aceștia acționează emoțional, imprevizibil.
• lumea morților nu e împărțită etic - toți cei morți sfârșesc în același loc - deși ritualurile (lui patroclu sau hector e posibil să fi influențat „drumul“ post mortem.
• lumea zeilor se supune unei ierarhii - toți acceptă planul zeului suprem, zeus iar, dacă îl încalcă (de exemplu, de hera), el se repară. 

povestea

stilistic, punctul forte al epopeii este hexametrul. traducerea lui george murnu, completată de liviu franga este superbă. poți citi liniștit cu voce tare hexametrul fiecărui vers iar povestea se derulează firesc, fără dificultăți de înțelegere, într-o limbă ușoară, chiar dacă uneori presărată cu regionalisme - pentru ritm - aflate într-un vocabular la finalul volumului.

totul începe cu mânia războinicului ahile în fața dorinței de șefie a conducătorului ahei, agamemnon. fapta lui ahile e un hybris. furios, ahile se plânge la mă-sa, care merge la zeus și, în numele unui ajutor vechi de preluare a puterii vrea să-i repereze onoarea copilului.

urmează apoi retragerea supărăcioasă a lui ahile și revirimentul oștirii troiene care, în frunte cu hector - ajutat de zeus - îi împinge pe ahei până la corăbiile cu care au venit. aici e grosul cânturilor / capitolelor până când prietenul lui ahile, patroclu, e trimis de acesta să-i ajute pe ahei. patroclu e omorât (și) de hector, de unde furia (nouă) a lui ahile. 

ahile intră în luptă, îi trimite pe troieni în cetate și se luptă cu hector în fața cetății după ce-l fugărește de trei ori. în ultimul capitol, tatăl lui hector, priam, regele troiei, se duce la ahile și cere cadavrul lui hector să-l înmormânteze.

continuarea?

aici se oprește iliada. despre calul troian aflăm din odiseea, iar despre ce se întâmplă cu eroii ahei din alte piese sau legende. 

ce mi-a plăcut?

1. opera în sine - cu ajutorul cuvintelor, geniul grec a construit o operă de reînviere a unor întâmplări de cucerire și jefuire a unei cetăți și le-a transformat în legendă. eroii luptă pentru faimă, renume (κλέος, kleos) iar epopeea chiar asta face, le asigură faima.

2. hexametrii - care ajutau la recitare, opera fiind recitaă / cântată de aezi, povestitori itineranți. 

3. mi-a plăcut teatralitatea personajelor și a discursurilor lor, având pe fundal nenumăratele ucideri. 

4. mi-a plăcut că citesc una din operele întemeietoare ale culturii europene și universale, pe care o vor cunoaște toți cărturarii greci, pe care avea s-o stimeze alexandru cel mare, de la care au vrut să se revendice filosofi, oameni politici, scriitori etc.

5. așa cum lectura de acum a fost atât de diferită de cea de acum 30 de ani, aș putea spune că iliada are resursele oricărei opere de geniu - de a găsi în ea plăceri diferite (emoționale, raționale) la fiecare lectură. 

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos C Butuzea (@dragos_butuzea)

jurnal de lectură 10 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 6

în bătălie, cel învingător, dacă n-avea un alt pericol pe-aproape, se ocupa de jefuirea învinsului: îi lua caii, carul de luptă, armura și ce mai avea de preț cu el. 

Ci pe dușmani să-i ucidem întâi și apoi, pe-ndelete,
Voi despoia-veți pe morți care s-află răzleți pe câmpie (VI, 70-71) 

luptele continuă, iar troienii se gândesc să trimită femeile la templul zeiței atena să-i facă din cele mai frumoase veșminte daruri și din junci niște jertfe. 

se remarcă din nou tidid diomede cu vitejia lui, neîntrecut în putere, parcă mai ceva ca ahile.

avem aici o întâlnire a lui diomede cu glaukos hipolohianul. diomede îl întreabă pe acesta dacă nu cumva e zeu, că o sfârșească prost - cum era cât p-aci în cântul precedent. mai povește apoi legenda lui licurgos tracul care se pune rău cu zeul dionysos, cuprins de extaz și a cortegiului său de zâne-doici, alungându-i pe toți în practicarea cultului. în cele din urmă, pe licurgos l-a orbit zeus. 

Cum e cu frunzele, așa-i și cu neamul sărmanilor oameni;
Unele toamna le scutură vântul și cad ofilite,
Altele codrul le naște-nverzind, dacă dă-n primăvară;
Astfel pe lume și valul de oameni se naște și moare (VI, 146-149)

glaukos se apucă să povestească despre strămoșul lui, vestitul erou belerofonte din argos, care, la fel ca iosif din biblie cu femeia lui putifar, o refuză pe nevasta regelui care vrea să-l seducă și e trimis spre moarte în altă țară. aici însă nu moare, căci trece toate probele morțișe la care e supus - învingerea himerei, a amazoanelor, apoi a unor ucigași trimiși. până la umră, devine craiul țării unde e trimis, iar din acest belerofonte s-a născut, după generații, glaukos. 

belerofonte și himera (tiepolo, sec. 18)

diomede descoperă că un strămoș de-al său se cunoștea cu belerofonte, și atunci decide ca acum ei doi să facă schimb de arme și să devină prieteni și nu dușmani.

diomede și glaukos fac schimb de arme (sec. 4 a.C.)

între timp, hector se duce la cetatea troiei și aici își întâlnește soția, pe andromaca, care are cu ea copilul încă sugar. cuvintele pe care i le adresează sunt impresionante: 

Inima ta te va pierde, sărmane, și n-ai măcar milă
De un copil care-i prunc și de mine, o biata femeie.
Văduvă fi-voi curând, că toți au să tabere în tine
Și-au să te-omoare vrăjmașii îndată; iar dacă te-oi pierde,
Fi-mi-ar mai bine să intru-n pământ, că vr'o altă nădejde
N-o să-mi rămâie, când tu vei muri, fără numai
Plâns și suspinuri. Că nu mai trăiește nici tata, nici mama. (VI, 405-411)

vorbind cu ea, hector zice că luptă pentru a părintelui meu și a mea înaltă mărire (VI, 440). în grecește, termenul κλέος (kleos) înseamnă faimă, renume (ap. dicționar grec-român, vol.6) - iar aceasta, spune hector, va dăinui și după dispariția cetății și poporului troian.
mă întreb dacă faima aceasta era pe atunci o virtute sau, cum e acum, un păcat. cert este că și atunci și acum e singurul lucru care-l face pe om nemuritor întrucâtva. 

hector îl ia și pe paris iubărețul și se-ntorc în luptă. doar că atena nu le primește darurile.

hector și andromaca (serghei postnikov, sec. 19)