Se afișează postările cu eticheta capodopere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta capodopere. Afișați toate postările

20 aprilie 2020

„contractul desenatorului“ de peter greenaway

Un film metaforă despre contrângerile artei (cinemaului), între natural și artificial

acțiunea nu este foarte complicată: în secolul 17, un desenator este chemat prin contract să facă 12 desene a unei moșii englezești, în lipsa proprietarului, și în prezența soției și fiicei acestuia, pe care le și îngurluiește din când în când în temeiul aceluiași contract.
vor fi și crime și intrigi, dar nu vreau să dezvălui prea multe.

pe lângă faptul că:

  • este cel mai bun (și mai ironic) film de epocă pe care l-am văzut până acum
  • are cele mai spumoase eșantioane de artă a conversației în limba engleză clasică 

apare o teoriei a artei (reproducerii) versus realitate.

în prima parte a filmului, există scene ca într-o piesă de teatru în care desenatorul reproduce, folosindu-se de un cadru de împărțire a perspectivei, diverse tablouri ale moșiei. este interesant cum tot soiul de reguli - dincolo de acel instrument de împărțire, prezent în 80% din film - îl contrâng pe desenator să-și facă treaba: contractul însuși, viața cotidiană cu grădinari, animale domestice, slugi, musafiri și gazde. doar că toate aceste constrângeri - nu mai au de afacere cu realitatea, astfel încât desenatorul ajunge să deseneze realitatea artificială, și nu una a naturii.





filmul devine deîndată o metaforă a artei și a artistului care încearcă să supună ceea ce vede (chiar și realitatea artificială) la ceea ce face - să supună realitatea artei sale. fără să-și dea seama că aceste desene separate, luate împreună, aduc o nouă interpretare chiar a realității.

există un dialog în care fiica gazdei, îi expune desenatorului însuși această teorie:
Obiectele pot fi interpretate ca inocente numai dacă sunt luate unul câte unul, luate însă împreună, pot fi interpretate altfel.
Dacă un om inteligent face o pictură indiferentă - căci pictura necesită o oarecare orbire  și necesită un refuz parțial de-a observa toate opțiunile - acest om inteligent va ști mai mult despre ce desenează, decât despre ceea ce vede. 
În spațiul dintre a vedea și a ști, omul inteligent va deveni contrâns, incapabil să urmărească ferm o idee, de teama că discernământul privitorilor pe care vrea să-i mulțumească îl va considera deficitar dacă nu le arată nu doar ceea ce el știe, dar și ceea ce ei știu foarte bine.
problema desenatorului din film - și a oricărui artist - este că va continua să rămână orb (din cauza orgoliului său) chiar și la realitatea artificială pe care o reproduce. de aceea, va ajunge să plătească pentru asta. arta nu se face prin contract și nici siluind natura.

mai există totuși un anumit tip de raportare la realitate, unul inocent și mai puțin inteligent - reprezentat în film de un servitor care face pe mimul - el nu disprețuiește realitatea, ci încearcă să se cufunde în ea, să facă cu ea un tot. deși este disprețuit de ceilalți, este singurul care se va salva.


probabil că mesajul lui peter greenaway este întoarcerea la realitatea pură - la lumina lumânării, de exemplu, la cuvânt, la cadrul teatral, la ceea ce este nealterat și artificial. chiar și în cinema, atât cât se poate, desigur.

trailer:





1 mai 2019

„un cuib de nobili. rudin“ de ivan sergheievici turgheniev

ivan s. turgheniev
 un cuib de nobili, rudin
 (Дворянское гнездо. Рудин) 
editura litera, bucurești, 2016
 trad. de m. sevastos și v. stoian
 378 pagini legate
 coperta de flori zahiu
o minune de roman!

sunt la al doilea roman de turgheniev, după părinți și copii - despre care am scris aici și despre care - îmi amintesc recitind impresia de acum 9 ani - îl găsisem și pe el frumos!

compus din 45 de capitole și un epilog, romanul este perfect construit: după ce fiecărui personaj îi descrie pe 2-3 pagini trecutul, autorul trece la treabă și spune apoi Întâmplarea.

la un conac de provincie rusească, unde personajele se cam plictisesc, un bărbat de 35 de ani, feodor ivanovici lavrețchi, sparge atmosfera lâncezitoare îndrăgostindu-se - evident - de-o fată tânără, cam bisericoasă de felul ei.

iar întreg romanul se construiește în jurul unei scene de dragoste, noapte, în curtea conacului - scenă care va rămâne în sufletul celor doi protagoniști ai poveștii. 

Lavrețchi ieși în grădină și cel dintâi lucru care-i atrase luarea-aminte a fost banca, aceeași bancă pe care petrecuse cândva cu Liza câteva clipe fericite, ce nu se mai puteau întoarce. Banca se înnegrise, se strâmbase. El însă o recunoscu; iar inima îi fu cuprinsă de un sentiment neasemuit de dulce și de amar: tristețea vie a tinereții dispărute, a fericirii de care te-ai bucurat cândva. (p. 217)

e tot ce-au avut ei mai bun, parafrazându-l pe flaubert, cu care turgheniev era mare prieten - c'est là ce que nous avons eu de meilleur!

un roman frumos, care spune că avem puține clipe frumoase în viață - și numai cu ele rămânem la sfârșit.

în volum mai e prezent primul roman al lui turgheniev, rudin. puțin cam tezist, are și el o poveste de dragoste, tot dintr-un matur și o tânără. a fost ok, dar nu mi-a plăcut la fel.

21 februarie 2019

ultimele volume din „o mie și una de nopți“


tocmai ce-am terminat ultimele trei volume din ciclul de povești „o mie și una de nopți“, în traducerea lui haralambie grămescu, după traducerea lui mardrus.

am bifat câteva povești excelente, care mi-au plăcut, unele nu chiar celebre.
dintre ele,

povestea sarailiei unse cu miere de albine și afurisita de nevastă a cavafului - o poveste din vol. 14, ce debutează cu cea mai rea nevastă dintre toate care-l va fi terorizat vreodată pe un soț, apoi continuă cu un naufragiu, cu o înșelătorie, cu o cavaful care devine ginere de sultan și o uimește  cu darurile sale erotice pe fiica acestuia, cu un ginn, supranumit Părintele Norocului și, în cele din urmă, cu nevasta pietrificată într-o statuie, într-o grădină.

mai sunt câteva povești erotice, cu două lesbiene, cu un sultan care-și oferă fundul soției sale, crezând că-i bărbat, cu un tânăr însurățel, al cărui berbece „bătu de cincisprezece ori la rând“.
Nu vrei să cugeți și să înțelegiCă orișice iubire se sfârșeșteSub zodia neînduratei legiCe-ntru plictis și silă-o veștejește,Și dragostele noastre, pân'la urmă,Cu voie, fără voie, tot ce se curmă. (vol. 1, p. 144)
la fel, pentru că ultimul citit a fost tocmai volumul 1, am aflat că motivul pentru care șahriar își omora nevestele era acela că o prinsese pe una într-o orgie sexuală cu femeile din harem și robii:
Ușa de la sarai se deschise și ieșiră douăzeci de roabe și douăzeci de robi; iar femeia regelui se afla printre ei, preumblându-se în toată frumusețea ei strălucitoare: când ajunseră la un havuz, se dezbrăcară toți și se amestecară laolaltă. Și deodată femeia regelui strifă:
- O, Massud! Ya,  Massud!
Și numaidecât se repezi la ea un harap negru și vânjos și care o și înșfăcă; iar ea îl înșfăcă la fel. Apoi harapul cel negru o răsturnă pe spate și o încălecă. La răsturnișul acela, toți robii ceilalți făcură și ei la fel cu femeile. Și toți o ținură așa multă vreme, și nu puseră capăt sărutărilor, îmbrățișărilor, târnoselilor și altor și altor lucruri asemenea decât când dete ziua în scapăt.
(vol. 1, p. 7)
per ansamblu, întreg ciclul este o lume mitică, pe care orientul (arabii, dar nu numai) a oferit-o occidentului și care - așa cum orice capodoperă adevărată face - oferă o imagine a umanității dintotdeauna, așa cum este ea. doar că sub semnul soartei și al milei lui Allah.

am citit de curând poveștile fraților grimm iar acestea pălesc în fața frumuseții poveștilor arabe. și nu vorbesc de limbaj, vădit arhaic și destul de popular al traductorului, ci de conținut. poveștile arabe sunt mai bogate în sensuri, mai pline de viață, de culoare, de ACȚIUNE - totul palpită ca o inimă îndrăgostită. cele nemțești sunt mai raționale, mai ironice și - parcă - mai lipsite de imaginație.


15 decembrie 2018

„duelul“ de anton pavlovici cehov

anton pavlovici cehov 
duelul 
(Дуэль)
editura corint, bucurești, 2016
traducere de anca irina ionescu
130 pag. broșate
coperta de andreea apostol
nuvela duelul este una dintre nuvelele mai puțin celebre ale scriitorului, în comparație cu dramă la vânătoare - considerat singurul său roman - sau stepa. deși e mai propice ecranizării - conține o legătură extraconjugală, un scandal amoros, discuții metafizice à la russe, o dușmănie "de moarte" și un duel. ba chiar happy end. - bună rețetă, deci, pentru un film în 2010 - a se vedea trailerul de mai jos - și o dramatizare, cum a făcut-o la național alexandru dabija.

în căutarea adevărului din interior

duelul din nuvelă este unul real - însă este unul mai ales interior, din conștiința personajului laevski care, crezându-se om superior, caută un mediu în care să-și trăiască adevărata vocație. doar că vocația n-o găsește nici la femeia pe care a luat-o de lângă soț - ușuratica nadejda fiodorovna - nici în literatură - nu e nici hamlet, nici varianta masculină a annei karenina - nici geografic, pe malul caucazian al mării negre.
Poate că era foarte inteligent, talentat, admirabil de cinstit; poate că, dacă nu ar fi fost înconjurat din toate părțile de munți și de mare, ar fi ajuns un excepțional fruntaș al zemstvei, un om de stat, un orator, publicist, erou. Cine știe! (p. 25)
iată-l deci aflat într-o eroare. iar diferența dintre posibilitate și realitate poartă numele de ratare iar un ratat e un ratat oriunde și - așa cum va spune în momentul culminant al nuvelei -
Salvarea trebuie s-o cauți în tine însuți (p. 111) 
astfel că se întâmplă un fapt - care îi zdruncină acestui laevski conștiința și-l face să întrevadă printre atâtea minciuni - umbra unui adevăr. adevăr care-l și schimbă. căci -
Te poți împiedica și pe un drum drept, asta este soarta omului: dacă nu greșești în ceea ce este esențial, poți greși în amănunte. Nimeni nu știe care este adevărul adevărat. (p. 127)
În căutarea adevărului, oamenii fac doi pași înainte și unul înapoi. Suferințele, greșelile și plictiseala vieții îi aruncă înapoi, dar setea de adevăr și voința încăpățânată îi mână înainte și tot înainte. Și cine știe? Poate într-o bună zi vor ajunge la adevărul adevărat... (p. 130)
iată mesajul pozitiv al lui cehov - nicidecum credințele sau teoriile științifice îl pot salva pe om, ci recunoașterea erorilor și voința de a căuta adevărul.

sunt interesante ideile din nuvelă despre cei puternici și cei slabi, despre teorii biologice și teologice, despre moralitate și dezmăț.
desigur că e menținută și aici sincronicitatea naturii cu stările sufletești ale personajelor - ceea ce am învățat - ca cititor - de la cehov.

o capodoperă cehoviană de 130 de pagini.

iată trailerul ecranizării din 2010:


20 martie 2018

„visul unui om ridicol“ de feodor mihailovici dostoievski

feodor mihailovici
dostoievski
 visul unui om ridicol
(cон смешного человека)
în jurnal de scriitor, vol.2
 editura polirom, iași, 2006
 traducere de adriana nicoară,
 marina vraciu, leonte ivanov
 și emil iordache
20 pagini (pp. 388-408) broșate
o excelentă scurtă târzie povestire fantastică

aflată printre articolele publicate de dostoievski în foileton sub titlul de jurnal de scriitor și apărută în 1877 - între apariția romanelor adolescentul și frații karamazov - este o povestire romantic-idealistă, pe aproape 20 de pagini (format de buzunar).

„Idealismul meu este mai real decât al domniilor lor... Cu realismul lor nu poți explica nici a suta parte din faptele reale, întâmplate cu adevărat“ - scria într-o scrisoare dostoievski în 1868. și chiar acest instrument, idealismul, îl folosește în această povestire.

scrisă la persoana întâi, este povestea unui om nefericit. după multă suferință din pricina celorlalți, care râd de el, considerându-l ridicol, acest om ajunge un blazat, gândind că indiferent ce i se întâmplă, „îi e totuna“. până la urmă, decide să se sinucidă, gândindu-se că o dată cu el piere și lumea cea crudă și nedreaptă.

doar că, în seara în care se decide să se sinucidă, întâlnește pe stradă o fetiță ce-i cere ajutorul iar el se trage într-o parte. doar că mila și conștiința de după aceea îi trezesc instinctele umane, și nu se sinucide. în schimb adoarme și are un vis:

un vis cu ridicat din mormânt, cu o călătorie prin spații către alte planete, cu stea și cu o planetă similară pământului, unde ia parte la evoluția istorică a civilizației, în care cea mai importantă etapă e vârsta de aur, de început, a paradisului. vârstă ce, încet, se corupe până ajunge ca cea de azi.

și în acest vis, i se revelează omului nostru adevărul:
Pentru că am văzut adevărul, l-am văzut și știu că oamenii pot fi minunați și fericiți fără să-șipiardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu vreau și nu pot să cred că răul este starea firească a oamenilor. Iar ei nu fac decât să râdă de această credință a mea. (p. 407)
Principalul e să-iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. (p. 408)

  1. mi-a plăcut mult - din vis - tenebroasa ieșire din mormânt a eroului, ca și călătoria sa spațială cu însoțitorul misterios (o fi fost vergiliu?) ideea vârstei de aur corupte mai apoi o mai regăsisem în insula  fericiților a lui august strindberg. și-mi 
  2. și mi-a mai plăcut obstinația lui dostoievski de a construi personaje care să rostească idealisme - inspirate (după cum el însuși spunea despre prințul mîșkin) de la isus și de la don quijote.
  3. și mi-a mai plăcut finalul povestirii, de doar un rând - acela că omul nostru se va întoarce la fetiță s-o găsească.  


despre o altă povestire al lui dostoievski - o întâmplare penibilă - aici.



29 ianuarie 2018

„memoriile postume ale lui brás cubas“ de joaquim maria machado de assis


joaquim maria
machado de assis
 memoriile postume
 ale lui brás cubas
 (memórias póstumas
 de brás cubas)
editura leda, bucurești, 2005
312 pagini broșate
traducere de andrei ionescu
 coperta de walter riess
uitasem că băgasem cartea în lista mea de 100 de cărți ne-celebre de nelipsit unui cititor „profesionist“, deși n-o citisem. acum însă, după ce-am închis-o, mă pot mira în voie: sigur a fost scrisă în 1881?

lasă că romanul sparge liniaritatea realistă, căci începe cu sfârșitul, cu moartea povestitorului;

lasă că stilul de scriere este unul ironic și auto-ironic, demn de cărțile postmoderniste:
Este vorba despre o operă difuză, în care, chiar dacă eu, Brás Cubas, am adoptat forma liberă a unui Sterne ori a unui Xavier de Maistre, nu știu dacă i-am adăugat sau nu râia pesimismului. Poate că da. Operă de defunct. Am scris-o cu pana glumei și cu cerneala melancoliei... (p. 7)
lasă că fiecare capitol surprinde un aspect subiectiv al realității, astfel încât întreaga viață a lui brás cubas e alcătuită din cioburi de amintiri (așa cum se intitulează capitolele): urechea unei doamne, un delir, prima sărutare, cărăușul, trist dar scurt, scurt dar vesel, floarea din grădină, fluturele negru etc.

lasă că autosatisfacția și cinismul personajului apar ca potrivite mediului social în care trăiește:
Nu e cinstit să atribuim firii unui om ceea ce nu este altceva decât efectul relațiilor sociale (p. 262)
lasă că avem și partea romanțioasă a personajului: povestea sa de dragoste cu virgília, cea cu care trebuia să se căsătorească, poveste înfiripată după ce aceasta s-a căsătorit cu altul - poveste care până la urmă îmbătrânește ca orice lucru și, nu-i așa? - cine a cerut vreodată asfințitului efluviile tinereții (p. 247)

secvență din ecranizarea din 2001 (imdb)
lasă că avem și o teorie - expusă de un filozof, fost cerșetor - a umanitismului (humanitas), teorie ce acceptă și justifică lucrurile așa cum sunt. concepție ce nu presupune o îndreptare activă, ci o acoperire teoretică a lucrurilor care există. astfel că lucrurile, care sunt cum sunt, sunt o expresie a afirmării omenirii:
În această biserică nouă nu există aventuri facile, nici căderi, nici tristeți, nici bucurii puerile. Iubirea, de exemplu, e un sacerdoțiu, reproducerea, un ritual (p. 250)  
lasă că uneori, în căutarea resorturilor interioare ale faptelor sale, te întrebi cum de brás cubas nu l-a citit pe freud?
Se cuvine să spunem că această carte e scrisă cu nepăsare, cu nepăsarea unui om lecuit de mult de iuțeala cu care aleargă secolul, o operă eminamente filozofică, cu o filozofie inegală, când austeră, când jucăușă, ceea ce nu edifică, dar nici nu distruge, nu înflăcărează, dar nici nu îngheață, și care este fără îndoială mai mult decât o simplă distracție și mai puțin decât un apostolat. (p. 17) 
Mare lucru e să fi primit din cer o părticică de înțelepciune, darul de a fla relațiile dintre lucruri, facultatea de a le compara și talentul de a trage concluzii! Eu am avut această însușire psihică; și mulțumesc pentru ea și acum, de aici, din fundul mormântului meu. (p. 266) 
estetica (post)modernă lui machado de assis

doar că personajul brás cubas nu este un mizerabil sau o victimă a societății, ci un om bogat, un fainéant (adică unul care nu face nimic), însă înzestrat cu cunoștințe enciclopedice, rod al culturii occidentale pe care o aplică societății burgheze braziliene a timpului său. iese de aici un mesaj preocupat puternic spre viața privată, spre deosebire de cel predominant al romanului realist de până atunci, orientat spre viața publică.

astfel că realitățile sumbre ale braziliei - sclavia, patriarhatul, conservatorismul - sunt doar amintite, însă ele sunt mediul în care unui om cât de cât avut și beneficiar al acestora nu se alege cu mai mult decât cu moartea și cu câteva clipe de satisfacție (erotică sau de celebritate). rolul individului este unul incert, relativ, cum este și al bătrânei donei placida, bătrâna codoașă a amantlâcului său.

iată (post)modernismul pe care îl creează machado de assis:

  • individului nu i-a mai rămas decât ironia, de aplicat chiar și vieții sale private;
  • rolul social este unul relativ, aproape nul, iar individului nu-i mai rămân decât micile satisfacții (erotice, de celebritate); 
  • clasele sociale nu mai contează, poți fi nefericit și în upper class;
  • singurul lucru care mai rămâne este grija față de conștiință (singurul lucru metafizic care-i mai rămâne)
o capodoperă universală - mereu de recitit, cred, cu alți ochi.






joachim maria machado de assis 






21 decembrie 2017

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov
o mică glumă
 editura allfa, bucurești, 2012
traducere de antoaneta olteanu
112 pagini broșate
coperta al. novac
o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.


anton cehov și soția sa, actrița olga knipper

28 octombrie 2017

„vermeer“ de wisława szymborska

Cât timp femeia din Rijksmuseum,
în liniștea pictată și în concentrare,
toarnă laptele, zi după zi, 
din ulcior în castron, 
Lumea nu merită
sfârșitul lumii.

wisława szymborska, vermeer, trad. constantin geambașu, 
în portret din memorie, ed. lider, 2014, p. 111

Dopóki ta kobieta z Rijksmuseum
w namalowanej ciszy i skupieniu
mleko z dzbanka do miski
dzień po dniu przelewa,
nie zasługuje Świat
na koniec świata. 

lăptăreasa de johannes vermeer (1658), sursa

23 octombrie 2017

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías
chipul tău, mâine.
3 venin și umbră și adio
 (tu rostro mañana
3 veneni y sombra y adiós)
 editura polirom, iași, 2016
 traducere de andrei ionescu
 561 pagini broșate
coperta de radu răileanu
twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.



ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:
  • javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
  • nu cred că va mai scrie ceva mai bun
  • este un roman total - despre individul contemporan
  • că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.
trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.


javier marías, sursa

19 septembrie 2017

„chipul tău, mâine. febră și lance“ de javier marías

javier marías
chipul tău, mâine. 1 febră și lance
 (tu rostro mañana 1 fiebre y lanza)
 editura polirom, iași, 2005
 traducere de andrei ionescu
464 pagini broșate
coperta de radu răileanu
twitterezumat:
purtăm în vene chipul nostru probabil de mâine - iar timpul, ispita și împrejurările duc la înfăptuirea lui.

eseu despre vorbire

vreo 2000 de pagini are trilogia lui javier marías, tradusă complet anul acesta despre extraordinarul nostru hispanist andrei ionescu.

mulțumit că recunosc câteva personaje din tocmai finalizatul roman al oxfordului, sunt de-a dreptul cufundat în proza păstoasă și lipicioasă a spaniolului.

romanul are două părți. prima, febră, este de fapt un prolog ce conține ancora în romanul oxfordului, din care preia anumite personaje, mai ales personajul principal.

totul pornește de la o cină găzduită de bătrânul frate al unui profesor universitar. aici, povestitorul nostru, numit jaime/jacobo deza, intră în legătură cu bertram tupra, ce îi va oferi un post într-o organizație secretă.

ei bine, în partea a doua, ceea ce va face povestitorul este să gloseze pe marginea unor persoane pe care fie le vede în cadrul unor interogatorii, fie cu camera ascunsă: va deveni un „interpret de persoane și traducător de vieți omenești“ - a ascult și a observa și a interpreta și a relata. și iată cum încep să curgă poveștile ipotetice despre oameni, ficțiuni pornind de la realitate.

nu știm - și nici personajul nu știe - ce se întâmplă cu aceste ficțiuni pe care el le pronostichează, însă geniul de povestitor al lui javier marías te face să le citești, pentru că te regăsești și tu puțin, în fiecare. și pe fiecare pagină șade ca o mică pepită ascunsă în piatră câte-un panseu ce te face să te gândești la lume și la propria-ți viață.

sunt vieți narative cu protuberanțe și orori, înșirate ca mărgelele pe un șir, și nu știm unde duce șirul și la ce folosește salba, doar că-ți ia ochii și gândurile ție, cititorule. și te face să treci repede la volumul al doilea. pentru că temele începute aici sunt reluate în următoarele volume - și alcătuiesc astfel un întreg, o lume proprie lui javier marías, făcută din gânduri și din cuvinte.


coperta ediției spaniole

pentru că nu tăcem (și de ce ne este imposibil să tăcem?), și adesea nu știm ce să facem cu ce auzim, pentru că ne afectează mai mult ceea ce se spune decât ceea ce se întâmplă (sau de ce dracu' vorbei îi dăm mai mare importanță decât faptei)?:

Ceea ce se întâmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decât ceea ce nu se întâmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ceea ce nu se întâmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învârtească leneșa și șubreda roată a lumii. (pp. 23-24)

pentru că suntem mai curioși cu privire la trecut și el ne afectează când și cum nici nu gândim, că în loc să ne preocupe prezentul, căutăm corespondențe și cauze cu trecutul și ne chinuim să născocim ipoteze, prin care ne iluzionăm că putem pronostica viitorul - și totul tot prin gânduri transformate în cuvinte. sau...

Nici o situație anterioară nu ne obligă la nimic, nici nu ne osândește să repetăm întocmai purtarea din trecut, și cine a fost ieri mărinimos și viteaz se poate dovedi mâine turnător și la, cine a fost fricos și turnător odată poate fi azi loial și integru, și poate că viitorul ne condiționează și ne obligă mai mult decât trecutul, ceea ce urmează să cunoaștem mai mult decât decât am cunoscut... Și, deopotrivă, totuși, nimic din ceea ce s-a întîmplat nu se șterge niciodată cu totul... (pp. 177-178)

Epoca noastră s-a consacrat prostiei, lucrurilor moderate și de prisos (p. 212)

Vremurile noastre au devenit serbede, fandosite, de-a dreptul habotnice. Nimeni nu vrea să vadă nimic din ceea ce trebuie să vedem, nici nu îndrăznească să privească, cu atât mai puțin să facă un pariu, să riște, să se păzească, să prevadă, să judece... Nimeni nu vrea să știe; iar să știi dinainte, ce să mai vorbim, trezește groază... Pentru orice lucru se cer demonstrații și dovezi; beneficiul îndoielii, ceea ce a fost numit așa, a invadat totul, fără a lăsa un singur loc neocupat, și a ajuns să ne paralizeze, să ne facă de-a dreptul imparțiali, și meticuloși, și naivi, iar în practică idioți, complet nătărăi. (p. 291)

Pentru aproape toți oamenii, dificultățile, limitările lor provin din lipsa de stăruință, din lenea sau mulțumirea lor facilă, precum și din frică. Aproape toată lumea străbate o distanță mică și pune frână, se oprește curând și ia loc și își revine din spaimă și adoarme, iar atunci se zăpăcește. (pp. 334-335)

Mustrările de cuget și căința sinceră nu mai aparțin vremii noastre. (p. 348)


sursa

16 ianuarie 2017

„cartea celor o mie și una de nopți“, volumul 12

***
cartea celor o mie și una de nopți, vol.12
 editura minerva, bpt, buc., 1987
traducere de h. grămescu
301 pagini broșate
coperta de andrei ionescu
n-am reținut decât 3 povești din acest volum, pe care l-am citit parcă mai flow decât pe-altele.

cele două vieți ale sultanului mahmud - poveste pentru depresivi
e parabola unui sultan nemulțumit de viața pe care-o duce, înecat în depresii, oftaturi și-alte mofturi. până când
un bătrân înțelept îl face să priceapă „binefacerile Atoatedătătorului“  asupra capului lui.

și-l pune să vadă, sub vrajă, ca aievea, cum o revoluție îi ia puterea, cum un incendiu îi arde tot, cum nilul îl inundă și cum seceta îl arde.

apoi, prin aceeași vrajă, îl ia și-l duce într-o altă existență, unde e mai întâi măgar de cârcă, apoi proaspăt soț al unei „baboșnițe îngrețoșătoare“.

evident că sultanului îi vine mintea la cap și-și dă seama că lucrurile pot fi întotdeauna mai rele decât sunt, iar dacă nu se bucură de ceea ce are acum e-un prost. ca noi toți, de altfel.

ali baba și cei patruzeci de hoți
morala poveștii ăsteia nu-i de găsit în toate variantele ecranizate, povestite și răspovestite: aceea că adevărata comoară nu e cea de departe, ci e istețimea omului de lângă tine.

pentru că, după ce găsește și se-nfruptă din comoara celor 40 de hoți, ali baba e cât p-aci să fie de câteva ori ucis de păgubiți, dacă n-ar fi fost fiica sa de pripas, morgana. isteață și harnică, ea dezleagă și dejoacă toate șiretlicurile hoților.

câți dintre noi nu-i credem pe străini mai deștepți și mai frumoși decât cei pe care-i avem aproape: soții, soțiile, copiii, rudele sau prietenii?

povestea horror a tânărului sidi numan, stăpânul iepei bălane 
din povestea asta n-am reținut mare morală, decât că să nu-ți fugă ochii după străine, că poți să dai de-o vampiră. așa că iată o poveste horror: un tip bogat, sidi numan, râvnește să-și ia de nevastă o roabă străină, o occidentală blondă cu ochi albaștri. numai că blonda e ciudată, rece, și-i plac cimitirele. urmărind-o, descoperă că e femeia-i vampir și mușcă din tigve de mort. ba mai mult, printr-o vrajă, îl preface în câine.
Și iacătă că dintre morminte se ridică o umbră pe care nu puteam s-o ghicesc ce-o fi, și care veni în întâmpinarea soției mele. Iar după grozăvenia înfățișării ei și după capul de hienă prădalnică, în umbra aceea de cimitir cunoscui că era o gulă (vampir, din ebr. ghoul).
Și căzui la pământ, lângă un mormânt, cu picioarele mulate sub mine și tremurând. Și putui astfel, datorită acelei împrejurări. cu toată uluiala înfricoșată în care mă aflam, să văd gula, care nu mă vedea, cum se apropie de soția mea, spre a o duce spre marginea unei gropi... Iar gula se plecă înspre pământ și se ridică apoi ținând în mâini ceva rotund pe care, fără o vorbă, i-l întinse soției mele. Și văzui că era o căpățână de om tăiată de curând de la vreun trup fără de viață. Și soția mea, dând un țipăt de fiară lacomă, își înfipse dinții în carnea de pe căpățână și începu să ronțăie amarnic. (p. 271)



alte câteva expresii plastice (cu rimă) pentru a face sex
Și trei zile, din zori în seară, fără tihnă, nici odihnă, lăsară apa să învârtească roata la moară, să sfârâie fusul flăcăului iară, să sugă mielul la mă-sa mioară, să doarmă pruncul în copaia ușoară, să se ia în brațe gemenii-amândoi, menghina să strângă de priboi, cămila să-și salte gâtul bârzoi, vrăbiuța să-l ciugulească pe vrăbioi, păsărelul să ciripească sprințar în cuibul lui ca de jar, porumbelul gușa să și-o ghiftuiască, iepurașul otava să-și pască, vițelul să rumege pe săturate, iedul să zburde cât poate, pielea pe piele să ardă, până ce tătânele bătăliilor la toartă, fără de ofuri deșarte, își puse fluierul deoparte. (p. 183) 
despre alte volume din „cartea celor o mie și una de nopți“ iată: vol.2vol.3vol.4, vol.5vol.6vol.7, vol. 10.



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...