cum se lucrează la stat. dintotdeauna

ROBERT MUSIL, Omul fără însușiri, vol. 1 (trad. M. Ivănescu & M. M. Aldea)

 

jurnal de lectură 4 („omul fără însușiri“ de robert musil)

elitele austro-ungare organizează un comitet prin care să sărbătorească 70 de ani de domnie a împăratului franz josef, acțiune supremă care să impresioneze o lume întreagă:

• amfitrioana evenimentelor - diotima tuzzi - își dorește o acțiune „spirituală“, pornind de la scriitori, pictori sau de la alți artiști; (mondenii au tot timpul impresia că evenimentele lor au menirea de a schimba societatea); 
• un general - stumm von bordwehr - își dorește înarmarea imperiului cezaro-crăiesc (kaiserlich und königlich) pentru pace; el este desconsiderat, dar mi-aduc aminte că el va avea dreptate;
• secretarul comisiei - și personajul principal al romanului, „omul fără însușiri“ ulrich - nu-și dorește ceva anume, dar se manifestă „gică contra“ la toate inepțiile pe care la aude în jur, cu pretenții de măreție; el nu face prea multe, dar nici nu (mai) are ce să facă ca individ inteligent în epoca modernă din care face parte - îi rămâne eseul;
• sondajele populare propun două direcții (direcțiile dintotdeauna ale mentalului colectiv):

1) una considera că o anumită entitate era răspunzătoare de starea proastă a lucrurilor în vremurile acelea și cerea abolirea acelei entități

2) cealaltă grupare, dimpotrivă, tindea spre un țel de viitor , a cărui atingere ar fi fost cu totul îndeajuns pentru a rezolva totul (p. 349)

 

 

 

jurnal de lectură 1 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

ciudat titlul traducerii în românește, „rătăciri“: englezii și francezii traduc verwirrugen cu „confuziile“, așa cum e și în dicționarul german al lui isbășescu, alături de „zăpăceli“. 

*

pandant al suferințelor (romantice) ale lui werther (din romanul lui goethe), verwirrug-urile lui törless țin mai mult de mental, de diferențele dintre trup și minte specifice adolescenței, când trupul o ia razna, în răspăr cu viața socială - aici o școală militară de provincie plictisitoare (și școala și provincia). ce contrast între natura în care ajunsese werther-ul lui goethe și prăfoșenia deșertică din provincia imperiului în care ajunge törless.

*

adolescența, când „vrei să te afirmi, dar ești încă prea nepregătit pentru a te afirma cu adevărat“ (pp. 14-15)

*

„Aștepta ceva, ceva suprinzător, nemaivăzut; un spectacol fantastic pe care nu și-l putea imagina nicicum; un eveniment de o senzualitate cumplită, bestială, care să-l apuce parcă cu ghearele și să-l sfâșie, începând cu ochii“ (p. 21)

*

destul de multă psihologie juvenilă pentru un autor care nu se declara psiholog - cel puțin în omul fără însușiri. 

 

„oblomov“ de goncearov

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos C Butuzea (@dragos_butuzea)

„suferințele tânărului werther“ de johann wolfgang goethe

 

1. este a doua lectură, după cea de adolescență, când încercam să cuprind marile capodopere literare. acum însă, mai ales după lectura amintirilor scrise la bătrânețe sub titlul poezie și adevăr, am o altă impresie despre această mică capodoperă literară. mai întâi că este profund sentimentală, de un romantism atât de accentuat, încât parcă-ți strepezește mintea, însă doar stilul cumpănit al lui goethe reușește să-l tempereze - de unde reușita romanului. 

2. scris la 25 de ani, cuprinde în el exaltările fiecărui om aflat la prima dragoste, nu cred că s-ar mai putea scrie după asta așa ceva - iar meritul lui goethe este c-a reușit s-o facă într-un mod plauzibil. de aceea, romanul parcă nu are vârstă, iar scurtimea se potrivește chiar și unui cititor grăbit, de azi. 

uimitor ce influență a avut romanul în epocă - unii chiar s-au sinucis, inspirați de sinuciderea eroului werther, care n-a mai putut suporta faptul că dragostea (chiar și împărtășită) îi rămânea inaccesibilă. însă puterea sentimentelor - amestecul de orgoliu și lipsa de stăpânire - nu-l lăsa să meargă mai departe. 

iar ceea ce-i cere iubita lui, lotte, căsătorită cu altul (un om bun și iubitor de altfel), pentru el e ceva imposibil:

Poți și trebuie să mă mai vezi, Werther, numai că e nevoie să te stăpânești! O, de ce oare a trebuit să te naști cu firea asta violentă, cu pasiunea asta nestăpânită care te face să nu mai lași din mânăce ai apucat o dată? [...] Numai o clipă de gândire calmă, Werther! spuse ea. Nu vezi că te amăgești, că te distrugi cu voință? De ce tocmai pe mine, care sunt a altuia? De ce tocmai eu? Tare mă tem că numai faptul că nu poți să mă ai te face să ții atât de mult la dorința asta. (p. 183)

 știm că goethe a scris romanul în 4 săptămâni:

Am adunat laolaltă tot ce avea ceva comun cu proiectul meu și am retrăit în închipuire toate întâmplările apropiate ale existenței mel, cărora nu le dădusem încă o întrebuințare poetică. În aceste împrejurări, după multe pregătiri tainice, am scris romanul Werther în patru săptămâni, fără să fi așternut mai dinainte pe hârtie o schiță a întregului sau fără să fi tratat separat vreo parte a lui. [...] Nu puteam să nu dau operei pe care tocmai o scriam acea înflăcărare care șterge orice deosebire dintre poezie și realitate. [...] M-am simțit ca după o spovedanie, din nou voios, liber și pregătit pentru o nouă viață. (p. 169-170, Poezie și adevăr, vol. 3, Editura pentru Literatură, trad. Tudor Vianu) 

inspirat dintr-o întâmplare reală, a unui amic care trăia într-un fel de ménage à trois și care s-a sinucis în cele din urmă, goethe s-a folosit de întâmplare pentru scopul său - după părerea mea - de a lecui lumea de sentimentalisme. astfel că ceea ce va scrie mai târziu va fi ceva cumpănit, nu mai puțin poetic, dar ceea ce va deveni în cultura germană și europeană clasic. 

3. mi-a plăcut cel mai mult din carte prima parte - descoperirea de către werther / goethe a libertății și a naturii înconjurătoare - principii pe care le descoperise goethe însuși după plecarea din casa părintească din frankfurt (cum arată casa azi link aici). 

entuziasmul față de natură poate fi repetat de oricare dintre noi care ajunge în mijlocul ei, înstrăinat de urbanism și de epoca (post)modernă. 

Asta m-a întărit în hotărârea mea ca, de aci înainte, să nu mai urmez decât natura. Numai ea este nesfârșit de bogată și numai ea formează pe artistul mare (p. 25) 

„Noi, oamenii, începui eu, ne plângem adeseori că zilele bune sunt atât de puține și cele rele atât de multe; dar, după părerea mea, n-avem întotdeauna dreptate. Dacă ne-am bucura cu dragă inimă de lucrurile bune pe care ni le dă Dumnezeu în fiecare zi, am avea și puterea să le îndurăm pe cele rele atunci când vin.“ (p. 55-56) 

Cred că toată lumea ar trebui să-l citească pe Werther - pentru că-i un roman frumos, mic și puternic sentimental. Poate fi un instrument de a scăpa de sentimentalismele exagerate pe care le avem fiecare dintre noi, după maturitatea emoțională a fiecăruia.

goethe, suferințele tânărului werther, editura rao, bucurești, 1996, trad. alexandru philippide, 220 pagini broșate, coperta de done stan cu un tablou de caspar david friedrich

prima ediție din ORBITOR de cărtărescu

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos C Butuzea (@dragos_butuzea)

Cartea la minut - cu Dragos C: #Kafka: Procesul 5***** /5

Cehov, scriitorul meu preferat

 

Filozofia practică a lui Michel de Montaigne (și cum m-a influențat ea)

Cartea la minut - cu Dragos C: “20000 de leghe sub mări” de Jules Verne ...

Cartea la minut - cu Dragos C: TOP 3 CĂRȚI CITITE ÎN 2020

Cartea la minut - cu Dragos C: “Despre eroi si morminte” de Ernesto Sabato

„contractul desenatorului“ de peter greenaway

Un film metaforă despre contrângerile artei (cinemaului), între natural și artificial

acțiunea nu este foarte complicată: în secolul 17, un desenator este chemat prin contract să facă 12 desene a unei moșii englezești, în lipsa proprietarului, și în prezența soției și fiicei acestuia, pe care le și îngurluiește din când în când în temeiul aceluiași contract.
vor fi și crime și intrigi, dar nu vreau să dezvălui prea multe.

pe lângă faptul că:

• este cel mai bun (și mai ironic) film de epocă pe care l-am văzut până acum
• are cele mai spumoase eșantioane de artă a conversației în limba engleză clasică 

apare o teoriei a artei (reproducerii) versus realitate.

în prima parte a filmului, există scene ca într-o piesă de teatru în care desenatorul reproduce, folosindu-se de un cadru de împărțire a perspectivei, diverse tablouri ale moșiei. este interesant cum tot soiul de reguli - dincolo de acel instrument de împărțire, prezent în 80% din film - îl contrâng pe desenator să-și facă treaba: contractul însuși, viața cotidiană cu grădinari, animale domestice, slugi, musafiri și gazde. doar că toate aceste constrângeri - nu mai au de afacere cu realitatea, astfel încât desenatorul ajunge să deseneze realitatea artificială, și nu una a naturii.

filmul devine deîndată o metaforă a artei și a artistului care încearcă să supună ceea ce vede (chiar și realitatea artificială) la ceea ce face - să supună realitatea artei sale. fără să-și dea seama că aceste desene separate, luate împreună, aduc o nouă interpretare chiar a realității.

există un dialog în care fiica gazdei, îi expune desenatorului însuși această teorie:

Obiectele pot fi interpretate ca inocente numai dacă sunt luate unul câte unul, luate însă împreună, pot fi interpretate altfel.

Dacă un om inteligent face o pictură indiferentă - căci pictura necesită o oarecare orbire  și necesită un refuz parțial de-a observa toate opțiunile - acest om inteligent va ști mai mult despre ce desenează, decât despre ceea ce vede. 

În spațiul dintre a vedea și a ști, omul inteligent va deveni contrâns, incapabil să urmărească ferm o idee, de teama că discernământul privitorilor pe care vrea să-i mulțumească îl va considera deficitar dacă nu le arată nu doar ceea ce el știe, dar și ceea ce ei știu foarte bine.

problema desenatorului din film - și a oricărui artist - este că va continua să rămână orb (din cauza orgoliului său) chiar și la realitatea artificială pe care o reproduce. de aceea, va ajunge să plătească pentru asta. arta nu se face prin contract și nici siluind natura.

mai există totuși un anumit tip de raportare la realitate, unul inocent și mai puțin inteligent - reprezentat în film de un servitor care face pe mimul - el nu disprețuiește realitatea, ci încearcă să se cufunde în ea, să facă cu ea un tot. deși este disprețuit de ceilalți, este singurul care se va salva.

probabil că mesajul lui peter greenaway este întoarcerea la realitatea pură - la lumina lumânării, de exemplu, la cuvânt, la cadrul teatral, la ceea ce este nealterat și artificial. chiar și în cinema, atât cât se poate, desigur.

trailer:

„un cuib de nobili. rudin“ de ivan sergheievici turgheniev

ivan s. turgheniev

 un cuib de nobili, rudin

 (Дворянское гнездо. Рудин) 

editura litera, bucurești, 2016

 trad. de m. sevastos și v. stoian

 378 pagini legate

 coperta de flori zahiu

o minune de roman!

sunt la al doilea roman de turgheniev, după părinți și copii - despre care am scris aici și despre care - îmi amintesc recitind impresia de acum 9 ani - îl găsisem și pe el frumos!

compus din 45 de capitole și un epilog, romanul este perfect construit: după ce fiecărui personaj îi descrie pe 2-3 pagini trecutul, autorul trece la treabă și spune apoi Întâmplarea.

la un conac de provincie rusească, unde personajele se cam plictisesc, un bărbat de 35 de ani, feodor ivanovici lavrețchi, sparge atmosfera lâncezitoare îndrăgostindu-se - evident - de-o fată tânără, cam bisericoasă de felul ei.

iar întreg romanul se construiește în jurul unei scene de dragoste, noapte, în curtea conacului - scenă care va rămâne în sufletul celor doi protagoniști ai poveștii. 

Lavrețchi ieși în grădină și cel dintâi lucru care-i atrase luarea-aminte a fost banca, aceeași bancă pe care petrecuse cândva cu Liza câteva clipe fericite, ce nu se mai puteau întoarce. Banca se înnegrise, se strâmbase. El însă o recunoscu; iar inima îi fu cuprinsă de un sentiment neasemuit de dulce și de amar: tristețea vie a tinereții dispărute, a fericirii de care te-ai bucurat cândva. (p. 217)

e tot ce-au avut ei mai bun, parafrazându-l pe flaubert, cu care turgheniev era mare prieten - c'est là ce que nous avons eu de meilleur!

un roman frumos, care spune că avem puține clipe frumoase în viață - și numai cu ele rămânem la sfârșit.

în volum mai e prezent primul roman al lui turgheniev, rudin. puțin cam tezist, are și el o poveste de dragoste, tot dintr-un matur și o tânără. a fost ok, dar nu mi-a plăcut la fel.

ultimele volume din „o mie și una de nopți“

tocmai ce-am terminat ultimele trei volume din ciclul de povești „o mie și una de nopți“, în traducerea lui haralambie grămescu, după traducerea lui mardrus.

am bifat câteva povești excelente, care mi-au plăcut, unele nu chiar celebre.
dintre ele,

povestea sarailiei unse cu miere de albine și afurisita de nevastă a cavafului - o poveste din vol. 14, ce debutează cu cea mai rea nevastă dintre toate care-l va fi terorizat vreodată pe un soț, apoi continuă cu un naufragiu, cu o înșelătorie, cu o cavaful care devine ginere de sultan și o uimește  cu darurile sale erotice pe fiica acestuia, cu un ginn, supranumit Părintele Norocului și, în cele din urmă, cu nevasta pietrificată într-o statuie, într-o grădină.

mai sunt câteva povești erotice, cu două lesbiene, cu un sultan care-și oferă fundul soției sale, crezând că-i bărbat, cu un tânăr însurățel, al cărui berbece „bătu de cincisprezece ori la rând“.

Nu vrei să cugeți și să înțelegiCă orișice iubire se sfârșeșteSub zodia neînduratei legiCe-ntru plictis și silă-o veștejește,Și dragostele noastre, pân'la urmă,Cu voie, fără voie, tot ce se curmă. (vol. 1, p. 144)

la fel, pentru că ultimul citit a fost tocmai volumul 1, am aflat că motivul pentru care șahriar își omora nevestele era acela că o prinsese pe una într-o orgie sexuală cu femeile din harem și robii:

Ușa de la sarai se deschise și ieșiră douăzeci de roabe și douăzeci de robi; iar femeia regelui se afla printre ei, preumblându-se în toată frumusețea ei strălucitoare: când ajunseră la un havuz, se dezbrăcară toți și se amestecară laolaltă. Și deodată femeia regelui strifă:
- O, Massud! Ya,  Massud!
Și numaidecât se repezi la ea un harap negru și vânjos și care o și înșfăcă; iar ea îl înșfăcă la fel. Apoi harapul cel negru o răsturnă pe spate și o încălecă. La răsturnișul acela, toți robii ceilalți făcură și ei la fel cu femeile. Și toți o ținură așa multă vreme, și nu puseră capăt sărutărilor, îmbrățișărilor, târnoselilor și altor și altor lucruri asemenea decât când dete ziua în scapăt. (vol. 1, p. 7)

per ansamblu, întreg ciclul este o lume mitică, pe care orientul (arabii, dar nu numai) a oferit-o occidentului și care - așa cum orice capodoperă adevărată face - oferă o imagine a umanității dintotdeauna, așa cum este ea. doar că sub semnul soartei și al milei lui Allah.

am citit de curând poveștile fraților grimm iar acestea pălesc în fața frumuseții poveștilor arabe. și nu vorbesc de limbaj, vădit arhaic și destul de popular al traductorului, ci de conținut. poveștile arabe sunt mai bogate în sensuri, mai pline de viață, de culoare, de ACȚIUNE - totul palpită ca o inimă îndrăgostită. cele nemțești sunt mai raționale, mai ironice și - parcă - mai lipsite de imaginație.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Nov 22, 2017 at 11:22 PST

aniversarea de 210 de ani de la nașterea lui edgar allan poe

Vezi această postare pe Instagram

210th anniversary of Edgar Allan Poe #bookstagram #chestiilivresti #edgarallanpoe #poe #polirom #favouritewriters #americanliterature

„duelul“ de anton pavlovici cehov

anton pavlovici cehov 

duelul 

(Дуэль)

editura corint, bucurești, 2016

traducere de anca irina ionescu

130 pag. broșate

coperta de andreea apostol

nuvela duelul este una dintre nuvelele mai puțin celebre ale scriitorului, în comparație cu dramă la vânătoare - considerat singurul său roman - sau stepa. deși e mai propice ecranizării - conține o legătură extraconjugală, un scandal amoros, discuții metafizice à la russe, o dușmănie "de moarte" și un duel. ba chiar happy end. - bună rețetă, deci, pentru un film în 2010 - a se vedea trailerul de mai jos - și o dramatizare, cum a făcut-o la național alexandru dabija.

în căutarea adevărului din interior

duelul din nuvelă este unul real - însă este unul mai ales interior, din conștiința personajului laevski care, crezându-se om superior, caută un mediu în care să-și trăiască adevărata vocație. doar că vocația n-o găsește nici la femeia pe care a luat-o de lângă soț - ușuratica nadejda fiodorovna - nici în literatură - nu e nici hamlet, nici varianta masculină a annei karenina - nici geografic, pe malul caucazian al mării negre.

Poate că era foarte inteligent, talentat, admirabil de cinstit; poate că, dacă nu ar fi fost înconjurat din toate părțile de munți și de mare, ar fi ajuns un excepțional fruntaș al zemstvei, un om de stat, un orator, publicist, erou. Cine știe! (p. 25)

iată-l deci aflat într-o eroare. iar diferența dintre posibilitate și realitate poartă numele de ratare iar un ratat e un ratat oriunde și - așa cum va spune în momentul culminant al nuvelei -

Salvarea trebuie s-o cauți în tine însuți (p. 111) 

astfel că se întâmplă un fapt - care îi zdruncină acestui laevski conștiința și-l face să întrevadă printre atâtea minciuni - umbra unui adevăr. adevăr care-l și schimbă. căci -

Te poți împiedica și pe un drum drept, asta este soarta omului: dacă nu greșești în ceea ce este esențial, poți greși în amănunte. Nimeni nu știe care este adevărul adevărat. (p. 127)

În căutarea adevărului, oamenii fac doi pași înainte și unul înapoi. Suferințele, greșelile și plictiseala vieții îi aruncă înapoi, dar setea de adevăr și voința încăpățânată îi mână înainte și tot înainte. Și cine știe? Poate într-o bună zi vor ajunge la adevărul adevărat... (p. 130)

iată mesajul pozitiv al lui cehov - nicidecum credințele sau teoriile științifice îl pot salva pe om, ci recunoașterea erorilor și voința de a căuta adevărul.

sunt interesante ideile din nuvelă despre cei puternici și cei slabi, despre teorii biologice și teologice, despre moralitate și dezmăț.
desigur că e menținută și aici sincronicitatea naturii cu stările sufletești ale personajelor - ceea ce am învățat - ca cititor - de la cehov.

o capodoperă cehoviană de 130 de pagini.

iată trailerul ecranizării din 2010:

„visul unui om ridicol“ de feodor mihailovici dostoievski

feodor mihailovici
dostoievski

 visul unui om ridicol

(cон смешного человека)

în jurnal de scriitor, vol.2

 editura polirom, iași, 2006

 traducere de adriana nicoară,

 marina vraciu, leonte ivanov

 și emil iordache

20 pagini (pp. 388-408) broșate

o excelentă scurtă târzie povestire fantastică

aflată printre articolele publicate de dostoievski în foileton sub titlul de jurnal de scriitor și apărută în 1877 - între apariția romanelor adolescentul și frații karamazov - este o povestire romantic-idealistă, pe aproape 20 de pagini (format de buzunar).

„Idealismul meu este mai real decât al domniilor lor... Cu realismul lor nu poți explica nici a suta parte din faptele reale, întâmplate cu adevărat“ - scria într-o scrisoare dostoievski în 1868. și chiar acest instrument, idealismul, îl folosește în această povestire.

scrisă la persoana întâi, este povestea unui om nefericit. după multă suferință din pricina celorlalți, care râd de el, considerându-l ridicol, acest om ajunge un blazat, gândind că indiferent ce i se întâmplă, „îi e totuna“. până la urmă, decide să se sinucidă, gândindu-se că o dată cu el piere și lumea cea crudă și nedreaptă.

doar că, în seara în care se decide să se sinucidă, întâlnește pe stradă o fetiță ce-i cere ajutorul iar el se trage într-o parte. doar că mila și conștiința de după aceea îi trezesc instinctele umane, și nu se sinucide. în schimb adoarme și are un vis:

un vis cu ridicat din mormânt, cu o călătorie prin spații către alte planete, cu stea și cu o planetă similară pământului, unde ia parte la evoluția istorică a civilizației, în care cea mai importantă etapă e vârsta de aur, de început, a paradisului. vârstă ce, încet, se corupe până ajunge ca cea de azi.

și în acest vis, i se revelează omului nostru adevărul:

Pentru că am văzut adevărul, l-am văzut și știu că oamenii pot fi minunați și fericiți fără să-șipiardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu vreau și nu pot să cred că răul este starea firească a oamenilor. Iar ei nu fac decât să râdă de această credință a mea. (p. 407)

Principalul e să-iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. (p. 408)

1. mi-a plăcut mult - din vis - tenebroasa ieșire din mormânt a eroului, ca și călătoria sa spațială cu însoțitorul misterios (o fi fost vergiliu?) ideea vârstei de aur corupte mai apoi o mai regăsisem în insula  fericiților a lui august strindberg. și-mi 
2. și mi-a mai plăcut obstinația lui dostoievski de a construi personaje care să rostească idealisme - inspirate (după cum el însuși spunea despre prințul mîșkin) de la isus și de la don quijote.
3. și mi-a mai plăcut finalul povestirii, de doar un rând - acela că omul nostru se va întoarce la fetiță s-o găsească.  

despre o altă povestire al lui dostoievski - o întâmplare penibilă - aici.

#bookstagram #boccaccio #decameron

#giovanniboccaccio #ildecamerone #decameron #bookstagram #mycurrentread

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Feb 13, 2018 at 9:30 PST

„memoriile postume ale lui brás cubas“ de joaquim maria machado de assis

joaquim maria

machado de assis

 memoriile postume

 ale lui brás cubas

 (memórias póstumas

 de brás cubas)

editura leda, bucurești, 2005

312 pagini broșate

traducere de andrei ionescu

 coperta de walter riess

uitasem că băgasem cartea în lista mea de 100 de cărți ne-celebre de nelipsit unui cititor „profesionist“, deși n-o citisem. acum însă, după ce-am închis-o, mă pot mira în voie: sigur a fost scrisă în 1881?

lasă că romanul sparge liniaritatea realistă, căci începe cu sfârșitul, cu moartea povestitorului;

lasă că stilul de scriere este unul ironic și auto-ironic, demn de cărțile postmoderniste:

Este vorba despre o operă difuză, în care, chiar dacă eu, Brás Cubas, am adoptat forma liberă a unui Sterne ori a unui Xavier de Maistre, nu știu dacă i-am adăugat sau nu râia pesimismului. Poate că da. Operă de defunct. Am scris-o cu pana glumei și cu cerneala melancoliei... (p. 7)

lasă că fiecare capitol surprinde un aspect subiectiv al realității, astfel încât întreaga viață a lui brás cubas e alcătuită din cioburi de amintiri (așa cum se intitulează capitolele): urechea unei doamne, un delir, prima sărutare, cărăușul, trist dar scurt, scurt dar vesel, floarea din grădină, fluturele negru etc.

lasă că autosatisfacția și cinismul personajului apar ca potrivite mediului social în care trăiește:

Nu e cinstit să atribuim firii unui om ceea ce nu este altceva decât efectul relațiilor sociale (p. 262)

lasă că avem și partea romanțioasă a personajului: povestea sa de dragoste cu virgília, cea cu care trebuia să se căsătorească, poveste înfiripată după ce aceasta s-a căsătorit cu altul - poveste care până la urmă îmbătrânește ca orice lucru și, nu-i așa? - cine a cerut vreodată asfințitului efluviile tinereții (p. 247)

secvență din ecranizarea din 2001 (imdb)

lasă că avem și o teorie - expusă de un filozof, fost cerșetor - a umanitismului (humanitas), teorie ce acceptă și justifică lucrurile așa cum sunt. concepție ce nu presupune o îndreptare activă, ci o acoperire teoretică a lucrurilor care există. astfel că lucrurile, care sunt cum sunt, sunt o expresie a afirmării omenirii:

În această biserică nouă nu există aventuri facile, nici căderi, nici tristeți, nici bucurii puerile. Iubirea, de exemplu, e un sacerdoțiu, reproducerea, un ritual (p. 250)  

lasă că uneori, în căutarea resorturilor interioare ale faptelor sale, te întrebi cum de brás cubas nu l-a citit pe freud?

Se cuvine să spunem că această carte e scrisă cu nepăsare, cu nepăsarea unui om lecuit de mult de iuțeala cu care aleargă secolul, o operă eminamente filozofică, cu o filozofie inegală, când austeră, când jucăușă, ceea ce nu edifică, dar nici nu distruge, nu înflăcărează, dar nici nu îngheață, și care este fără îndoială mai mult decât o simplă distracție și mai puțin decât un apostolat. (p. 17) 

Mare lucru e să fi primit din cer o părticică de înțelepciune, darul de a fla relațiile dintre lucruri, facultatea de a le compara și talentul de a trage concluzii! Eu am avut această însușire psihică; și mulțumesc pentru ea și acum, de aici, din fundul mormântului meu. (p. 266) 

estetica (post)modernă lui machado de assis

doar că personajul brás cubas nu este un mizerabil sau o victimă a societății, ci un om bogat, un fainéant (adică unul care nu face nimic), însă înzestrat cu cunoștințe enciclopedice, rod al culturii occidentale pe care o aplică societății burgheze braziliene a timpului său. iese de aici un mesaj preocupat puternic spre viața privată, spre deosebire de cel predominant al romanului realist de până atunci, orientat spre viața publică.

astfel că realitățile sumbre ale braziliei - sclavia, patriarhatul, conservatorismul - sunt doar amintite, însă ele sunt mediul în care unui om cât de cât avut și beneficiar al acestora nu se alege cu mai mult decât cu moartea și cu câteva clipe de satisfacție (erotică sau de celebritate). rolul individului este unul incert, relativ, cum este și al bătrânei donei placida, bătrâna codoașă a amantlâcului său.

iată (post)modernismul pe care îl creează machado de assis:

• individului nu i-a mai rămas decât ironia, de aplicat chiar și vieții sale private;
• rolul social este unul relativ, aproape nul, iar individului nu-i mai rămân decât micile satisfacții (erotice, de celebritate); 
• clasele sociale nu mai contează, poți fi nefericit și în upper class;
• singurul lucru care mai rămâne este grija față de conștiință (singurul lucru metafizic care-i mai rămâne)

o capodoperă universală - mereu de recitit, cred, cu alți ochi.

joachim maria machado de assis