călătorie la oslo (1). cu hamsun și ibsen

am făcut mai demult câteva excursii însoțit de unii scriitori, la paris cu balzac și proust, la barcelona cu carlos ruiz zafón sau la istanbul cu orhan pamuk, la bordeaux cu michel de montaigne (despre care n-am scris mare lucru, din păcate), la tirana cu ismail kadare, la budapesta pe györgy konrád iar, pentru excursia de săptămâna aceasta la oslo, i-am luat pe ibsen și pe hamsun.  

cu foamea lui knut hamsun

foamea a fost primul roman (autobiografic) pe care l-am citit de hamsun, când apăruse în 1995, la 19 ani. am rămas paf, citind despre eroul cărții, care, sub imperiul foamei, căuta adăpost în orașul cristiania (cum se numea în trecut oslo), fie să doarmă, fie să compună articole pe care să le vândă ziarelor. cartea m-a impresionat foarte tare - a fost reeditată la humanitas și la corint - și am continuat să cumpăr cărțile sale traduse într-o serie de autor - pan. victoria, mistere, rodul pământului (pentru care hamsun avea să primească premiul nobel în 1920). din păcate, traducătorul valeriu munteanu a murit și traducerile din hamsun s-au oprit. 

o anumită singurătate rece 

din păcate, dincolo de suferințele psihologice și fizice ale personajului andreas tangen, se simte singurătatea, alături de orgoliu. vizitând oslo, parcă am simțit și eu aceste sentiment de singurătate, dar nu pentru că eram turist și că nu cunoșteam pe nimeni, ci dintr-o anumită senzație a lui cum trebuie, a unei datorii reci, pe care doar anumiți imigranți și turiști o tulbură. 

prea sunt moderniste anumite locuri (vestitul cartier bjørvika cu opera, biblioteca deichman, muzeul munch), prea reci cu liniile lor drepte din marmură și sticlă. poate lemnul din interior mai încălzește puțin ochii, precum și lemnul din exterior al altor blocuri de locuințe. 

opera din oslo

cartierul bjørvika

interiorul bibliotecii deichman

interiorul bibliotecii deichman

revenind pe urmele personajului andrea tangen, din romanul foamea de knut hamsun, m-am plimbat pe principalul bulevard al orașului, karl johans (numită în onoarea regelui carol al III-lea ioan, rege și al suediei), arteră comercială principală, care trece pe lângă teatrul național și al cărui capăt este palatul regal, cu parcul în care își petrecea timpul și scriitorul / personajul din foamea - să-și scrie articolele de ziar, dar și tentativele dramatice.

strada karl johans

palatul regal

grădinile palatului regal

tot legat de foamea, am trecut prin piața sf. olaf, unde, la numărul 2, andreas tangen și-a așteptat iubita.

piața sf. olaf, așa cum arată azi

cu ibsen

pe ibsen l-am întâlnit prima oară în fața teatrului național, unde șade alături de prietenul său, bjørnstjerne bjørnson, și el dramaturg, primul norvegian laureat cu nobel. nu m-am putut abține să nu mă pozez la baza statuii lui ibsen.

cu statuia din fața teatrului național

cu câteva săptămâni înainte de plecare, am reluat ultimele piese de ibsen, cele intitulate drame simbolice (rața sălbatică, romsmersholm, femeia mării, hedda gabler) și dramele morții și ale artistului (constructorul solness) - toate acestea cuprinse în volumul 3 din seria de teatru a editurii pentru literatură universală (1966) - și ultimele, john gabriel borkman (editura dacia, 2010) și când noi, morți, înviem (editura biblioteca apostrof, 2009) - pe acestea două scriindu-le chiar în apartamentul pe care l-am vizitat.

de ce e important ibsen? pentru că este întemeietorul dramaturgiei moderne, a dramei psihologice intime / private, înainte de freud. a făcut cunoscută la nivel mondial limba norvegiană, prin valoarea pieselor sale. este cel mai montat dramaturg, după shakespeare.

după ce a lucrat la un teatru de provincie (norske teater din bergen),  unde a învățat despre teatru, s-a stabilit până la urmă în italia, apoi în norvegia, unde și-a scris majoritatea pieselor iar, după ce a devenit celebru, și-a cumpărat imobilul (acum muzeu) din oslo, unde și-a petrecut ultimii ani, scriind ultimele două piese, amintite anterior. 

era o persoană introvertită, nesociabilă, conformistă, cu tabieturi - de pildă, mergea zilnic într-o cafenea, grand café - unde l-a pictat munch - unde bea cafea și citea ziarul (nu citise mult decât în tinerețe) și observa. un fel de thomas mann sau caragiale, care și ei observau ceea ce se petrecea împrejurul lor. casa și-a mobilat-o cu opulență, ca să-și uite perioada de tinerețe, când tatăl său, negustor, sărăcise prin faliment. 

la bătrânețe, devenise, pentru turiști - alături de fiorduri - cel mai celebru obiectiv din norvegia. mulți oameni veneau să-l viziteze, de aceea își stabilise un program de vizitare.

edițiile românești ale ultimelor două piese, scrise de ibsen în casa tranformată în muzeu

intrarea în muzeul ibsen (henrik ibsengate nr. 26)

prima oară, se vizitează expoziția, cu scene din piese și informații despre autor. prețul intrării e 85 lei (195 coroane norvegiene)

portretele lui ibsen

hainele lui ibsen

edițiile originale ale pieselor lui ibsen

eu în expoziția muzeului

biroul lui ibsen

salonul de relaxare, cu sofale aduse din italia

una dintre bibliotecile lui ibsen

aparatul de cafea al lui ibsen

unul din volumele ediție complete de opere

micul teatru de la parterul muzeului ibsen

henrik ibsen la grand café, pictură de edvard munch (fotografie personală din muzeul munch)

„deșteptarea primăverii“ (franz wedekind) de vlad cristache

în noua direcțiune a lui gelu colceag, am poposit la teatrul mic, la „deșteptarea primăverii“ de franz wedekind.

nu știam piesa, ci doar autorul, pe vremea lui - începutul de secol 20 - scandalagiu prin temele tabu sexuale. însă pentru spectatorul saturat de pronografie de azi, destul de perimat ca temă.

totuși, tânărul regizor vlad cristache nu s-a speriat de text, ba chiar a plusat cu un „poem rock“, invitând trupa firma să-i asigure muzica pe un postament pe scenă.

cu o scenografie interesantă - deși destul de dificil, pentru spectatori, să observe piesa doar din profil: ferestre în podea, tablă școlară uriașă ca un zid, frunze pe jos etc, actorii au încercat să dea piesei un dinamism și o vibrație ce-i lipsește textului original (cred), sau mai precis s-o actualizeze conform așteptărilor spectatorului de azi.

în destul de multe scene, piesa m-a ținut: cu adolescenți care vorbesc ca străbunicul, dar curioși la fel ca cei de azi despre cum se fac copiii; școlărițe cu minijupe sar coarda și povestesc cum primesc bătaie de la părinții sadici; părinți care-și bat copiii sar le e rușine să povestească reproducerea; un puști se masturbează în cadă cu eroinele sale literare; un cuplu juvenil își consumă un act sexual mult dorit.

per ansamblu, vlad cristache mi-a oferit o perspectivă colorată și plină de energie a piesei dramaturgului german - câteva goliciuni, ceva escaladări ale scenei, țopăieli și tolăneli în țărână. însă deseori monologurile lungi ale textului au surpat orice străduință actoricească de-a le face cât de cât naturale, când foiala mea pe scaun a atins clipe maxime.

am remarcat interpretările excelente ale lui rareș florin stoica (moritz stiefel), alexandru voicu (melchior gabor) și liliana pană (doamna bergmann).

foto și trailer adi bulboacă

„teatru“ de chistopher marlowe

christopher marlowe 

 teatru 

(marlowe's plays) 

 editura univers, bucurești, 1998 

 traducere de leon levițchi,

 andrei bantaș și florentin toma

 462 de pagini broșate 

 coperta de vasile socoliuc

tamerlan cel mare - o piesă-tabloid cu omoruri

o piesă în două părți, în care tamerlan este un cuceritor de nestăvilit care învinge toate oștile, pe toți împărații și-și bate joc de învinși.
am numărat 8 morți „în direct“, pe scenă, în prima parte și tot atâtea în a doua parte (își omoară chiar unul din cei trei copii, doar pentru că nu cădea-n extaz după război).

piesa e compusă predominant în duelurile cocoșești dintre tamerlan, pe de-o parte, și feluriți împărați și regi, pe de altă parte, care urmează să fie bătuți, apoi, dacă nu mor, înhămați la carul regal al învingătorului. evident, și tiradele de megalomanie ale lui tamerlan însuși:

TAMERLAN:
Așa e, Theridamas! „Vreau“ și „voi“
Sunt vorbe care-l prind pe Tamerlan.
Prielnici aștri spun că va învinge
'Nainte de-a-și întâmpina dușmanul
Eu, bici, urgie-a Celui Prea-Înalt,
Unica spaimă și teroare-a lumii. (p.72)

mai e și o dragoste, între egipteanca zenocrate, prizonieră, soție pentru tamerlan, mamă a trei fii, dar care apoi moare, motiv pentru care tamerlan incendiază o cetate.

desigur că sunt câteva fragmente frumoase în piesă, însă personajele care tot intră și ies în și din scenă doar pentru a se duela verbal, apoi să se vaite c-au pierdut sau să se umfle-n pene c-au câștigat e cam plictisitor.

cum spuneam, cam mulți morți în piesă și, dacă ne-a convins în prima parte că dușmanii-i mor lui tamerlan ca muștele, nu ar fi trebuit să insiste cu asta și-n partea a doua. dacă nu aduce cu urzeala tronurilor, cel puțin seamănă cu o emisiune tabloid. nu mai zic de declamările bombastice, asemenea titlurilor „ediției“ sau ale burtierelor teve.

sursa foto

evreul din malta 

în piesă, marlowe folosește întreg arsenalul mental al epocii sale referitor la evrei: cămătari fabulos de bogați, dușmani ai creștinilor, otrăvitori de fântâni, oameni ce trăiesc doar ca să-i nefericească pe bunii creștini. nu mai spun de numele său, barabas, cel salvat în locul salvatorului nostru isus.

așadar, evreului barabas i se rechiziționează de către autorități toată averea, drept tribut pentru turci. desigur că el mai are rezerve, însa faptul îi adâncește ura și răzbunarea pe concetățenii creștini maltezi. asa ca începe să omoare, pe unul, pe doi, pe trei, chiar și pe fiică-sa. toate relele le aruncă marlowe în capul evreului.

BARABAS:
Dar nu, Barabas e menit să aibă
Mai bună soartă, căci e plămădit
Din alt aluat ca oamenii de rând
Ce numai după azi măsoară totul.
Adâncul minții mele-i răscolit
De gânduri mari, ce foarte sus țintesc
Și viitoru-l chibzuiesc cu grijă
Căci relele pândesc în orice zi. (p.212)

interesant e că shakespeare îl umanizează pe personajul sau evreu din neguțătorul din veneția, shylock. aflat într-o criză asemănătoare, jelania lui omenească, de dincolo de evreitate, ți-l apropie și-ți trezește compătimire. în opoziție, barabas lui marlowe te înfurie.

nici piesa nu e grozav scrisă, unii critici presupun că altcineva a încheiat-o nu marlowe însuși - oricum e cunoscut că scriitorii mai aveau sclavi care-i ajutau la finalizare sau revizuire.
nu mi-a plăcut.

tragica istorie a doctorului faust

în afară de prezența lui mefistofel și a pactului lui john faust cu diavolului, aproape nimic din tragedia lui goethe nu e prezent în piesa lui marlowe.

structurată pe 14 scene, nicidecum pe acte, piesa englezului are în principal anecdoticul, și nimic din meditațiile filozofice ale eroului goethean. dorințele lui faust de a renunța la știință și la umanioare stau mai mult într-un moft, și el alege magia și pactul cu diavolul tot dintr-un moft.

PROLOG:
Când, iată, aripile lui de ceară, 
Umflate de știință și trufie, 
S-au avântat prea mult și s-au topit;
Căci, pasămite, -l urgisise cerul.
Lucrări diavolești ademenindu-l, 
Acum el se înfruptă cu nesaț
Din ale-nvățăturii scumpe daruri
Și cu necromancie se îmbată;
Nimic nu-i pare dulce ca magia,
Nimic nu-i dă atâta mulțumire. (p.296)

cam toată piesa se bazează pe spectaculos și anecdotic - bazate pe lumea diavolească (invocarea spiritelor, apariția diavolilor, personificarea păcatelor de moarte), și pe farsele pe care aceasta le face oamenilor răi sau corupți - de pildă, ajuns la papa de la roma, invizibilul faust îi strică masa și-l pălmuiește; sau aflat la împărat, reînvie spiritele lui alexandru cel mare și al amantei sale, iar unui cavaler îi pune coarne. elena din troia, care la goethe e personaj, la marlowe doar traversează, personaj mut, scena.

aflat între îngerul rău și îngerul bun, faust nu se mai salvează, ca la goethe, ci ajunge direct în iad.

FAUST:
(Intră diavoli)
Nu mă privi atât de aspru, Doamne!
Năpârci și șerpi, lăsați-mă să suflu!
Iad hâd, nu te căsca! Stai, Lucifer!
Sunt gata să-mi ard cărțile! Mefisto! 
(Ies diavolii cu Faust) (p.349)

mefistofel, sursa

eduard al ii-lea

piesa cea mai consistentă a lui christopher marlowe, e o cronică, în cinci acte, a „luptei“ dintre nobilii englezi și regele eduard al ii-lea care își iubea mai mult minionii (amanții) decât țara. prefera deci popoul decât poporul.

REGELE:
Așa ați hotărât, voi, nibili țanțoși?
Decât să-l las pe Gaveston să plece
Mai bine să plutească Anglia pe-ocean
Și-n Indii să ajungă... - țărm pustiu. (p.368)

nu am înțeles de ce se-nverșunau atâta nobilii împotriva plăcerilor regelui, marlowe nu ne spune. putem bănui că erau invidioși pe puterea pe care regele o dădea drăguților lui ariviști, mai întâi lui piers gaveston, apoi tânărului spenser (le despenser) - de unde se vede că regelui îi plăceau franțujii. în fine, cam toată intriga constă în acest duel: regele cu acoliții versus nobilii cu acoliții lor.

pot spune că e cea mai „piesă“ dintre cele patru din antologie, are tot ce trebuie. deși, aranjarea scenelor este uneori haotică, tiradele sunt mai firești, iar mai toată piesa putem spune că rezumă mișcările politice ale epocii eduardiene.

ceea ce mi se pare extrem de modern în piesă este faptul că marlowe este destul de obiectiv cu personajele sale, practic nu este nici un erou negativ. nici chiar regele eduard, cu pasiunea sa homosexuală nu pică prost, ci mai degrabă e un nefericit căzut pradă patimii.

REGELE:
Puteri eterne, știți cumplita grijă
Ce-mi chinuiește sufletul zdrobit!
Străpungeți cu privirea pe-ndrăzneții
Ce își rănesc stăpânul, suveranul!
De dragul tău, Piers Gaveston, îndur!
Doar pentru mine ați murit, și tu, și Spenserii,
Voi suferi-n miit eu pentru voi!
Oridunde-ar fi, cu duhurile lor,
Frățește pe al meu îl vor primi! Oricând li-l dau! (p.447)

sursa

colegul shakespeare

din aceeași generație fiind, e imposibil să nu-l compari pe marlowe cu shakespeare. și se cam vede diferența calitativă - pe când marlowe e preocupat mai mult de senzațional, shakespeare e un stilist mai bun, și mai ales este mai profund, mai plin de idei și de mesaje umaniste. e mult mai renascentist, decât primul, mai tributar instinctelor și prejudecăților.

nu-mi pare deloc rău că l-am citit pe marlowe, pentru că așa-l apreciez mult mai mult pe shakespeare și înțeleg mai bine evoluția teatrului englez și universal.

christopher marlowe

„trei piese utopice“ de aristofan

aristofan

 trei comedii utopice (lysistrata.

 adunarea femeilor. păsările)

 (Λυσιστράτη. Ἐκκλησιάζουσαι.

Ὄρνιθες )

editura vitruviu, bucurești, 2010

 traducere de alexandru miran

 258 de pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

lysistrata

lysistrata este o femeie ateniană care organizează împreună cu nevestele din celelalte state un complot împotriva bărbaților lor, de fapt împotriva poftei lor desfrânate de-a organiza războaie unii cu alții. femeile părăsesc astfel cuibul conjugal și se retrag în temple, ținând post de sex.

vă dați seama cât e de greu, no sex no life, avem și câteva trădătoare care, sub pretextul treburilor casnice, vor să-și „vadă“ bărbații. nu mai spun de bărbați, care merg toată ziua cu penișii sculați, căutând „șiștare“ în care să și-i potolească, evident că nimeni nu poate sta stătut atâta timp, așa că bărbații renunță la războaie și se acuplează iarăși cu nevestele. totul într-un party apoteotic. căci treaz nu spui adevarul.

sunt multe poante erotice, cu aluzii la disperarea sexuală a protagoniștilor. și, de asemenea, multe „feminisme“, de fapt surse de umor, căci femei care să se implice - printr-o așa acțiune - în viața politică a cetății era ceva hilar, știut fiind statutul social al femeilor aproape inexistent la greci, în afara celui de procreere și a celui sacru.

despre alte piese (postmoderne) ale lui aristofan am scris aici.

ilustrație de norman lindsay, sursa

adunarea femeilor

piesa este mult mai „politică“ decât precedenta. femeile se deghizează în bărbați și participă la adunarea cetății și legiferează „o lume mai bună“, căci hotărârile pe care le iau bărbații când pui în cumpănă ce au făcut, îți par isprăvi de oameni beți și de smintiți (p. 83). ideile lor sunt, în mare, două:

1. Toți să-și pună averea-n comun și să aibă parte cu toții de-același trai. (p.103)
2. Orice bărbat va putea să se culce cu orice femeie, făcându-le slobod copii. Balcâzele, cârnele, vor zăbori lângă cele splendide, iar cel ce poftește una cu nuri, va mulțumi mai întâi o urâtă. (p.105)

cu alte cuvinte, punerea în comun a averii - comunismul - și liberalizarea sexului, prin care și urâtaniile și babornițele se vor bucura, și ele, de sex:

Vom da din belșug tuturor de toate,
încât fiecare, băut, se va-ntoarce-acasă
purtând cunună pe cap și faclă în mână.
Și iată, femeile, pe la răspântii,
ieși-vor în fața chefliilor și le vor spune:
„La noi lâncezește o mândră copilă.“
Și alta, de sus, din balcon va striga:
„La mine suspină o fată
nespus de frumoasă și albă.
Dar înainte de ea
trebuie-ntâi să te culci cu mine.“
Celor mai zdraveni, flăcăi și bărbați, 
în alai urmărindu-i, le vor zice urâtele:
„Degeaba, unde zoriți?
cu nimic nu v-alegeți acolo,
E lege pentru frumoase:
mai întâi să le facă hatârul
celor cârni și boccii.
Și-n răstimpul acesta, voi,
apucându-vă ramul cu două smochine,
veți altepta înaintea porții
și vă veți mulțumi cu voi înșivă“. (p.111)

ilustrație de pablo picasso la lysistrata, sursa

evident că totul de duce dracu', unii oameni nu vor să dea (cine-i prostul să-și dea avutul, când ar puea să-l primească pe-al altora mai întâi?), ci doar să primească, iar ăia îndrăgostiți de frumos nu vor să aibă mai întâi de-a face cu urâtul (odată obosiți cu ruinele, cine mai poate s-o facă cu bunăciunea?).

piesa se termină, la fel ca precedenta, într-un party apoteotic.
probabil că spectatorii, plecați de la piesă, mergeau să se-nfrupte cu de toate.


păsările

citită a doua oară - prima oară în volumul despre care am scris aici - mi s-a părut cea mai poetică piesă a lui aristofan. este o mare metaforă, în care păsările iau locul zeilor.

Iar noi nu ne vom duce nici la Delphi, nici la zeul Amon, ca să le jertfim, ci printre tufe și măslini sălbatici, stând în picioare, cu boabe de grâu în mâini, ne vom ruga și brațele vom înălța, cerând s-avem pururi parte de bine, și ruga noastră va fi împlinită în schimbul câtorva grăunțe pe care la vom risipi <în aer>. (p.179)

dincolo că actorii purtau măști de păsări, dincolo de legendele mitice despre păsări, despre amestecul păsărilor în treburile zeilor olimpieni (fulgerul lui zeus e înaripat, hermes are la picioare aripi etc.) - totul are la bază scenariul în care sacrul, întreaga religie greacă, se relativizează ironic.

astfel, aristofan are tupeul să creeze chiar o theogonie ornitologică, în locul celei „oficiale“.

         Nimic nu-i mai plăcut, mai dulce, decât să fii înzestrat cu aripi.
         Astfel, închipuiți-vă că unul din noi, spectatorii, ați fi aripați, dacă unul din voi ar fi ros de foame, și i s-ar fi lehămisit de coruri tragice, s-ar duce în zbor și-ar prânzi cu ai săi, pe urmă, cu gușa umplută, s-ar întoarce în zbor la noi.
         De se găsește printre voi un Patrokleides, zorit să ajungă la busă, în loc să asude sub mantia lui, s-ar înălța în văzduh și, după ce-ar slobozi un șir de vânturi, s-ar întoarce în zbor acasă.
         La fel, dacă vreunul din voi ar avea înțelegere cu o femeie, și ar vedea că s-ntoarce  bărbatul aceleia, s-ar înălța printre nori, bătând din aripi, și după ce ar isprăvi întâlnirea de dragoste, s-ar întoarce bătând din aripi acasă.
         Vedeți, a fi înaripat nu e un fleac. (pp. 185)

în cele din urmă, izbucnește chiar un adevărat război între zeii din olimp și păsări, în care primii vor să le-nlăture pe uzurpatoare. totul se termină cu un compromis, evident, iar zeus rămâne cel suprem.

aristofan nu este un revoluționar.
ci aristofan este un tip care, prin râs și ironie, pune probleme importante ale oamenilor lumii sale.
geniul său este unic, și nu e reluat de prea mulți, poate cehov sau hašek îl reîncarnează.

„teatru“ de sofocle

sofocle

 aias. trahinienele. electra.

filoctet. oedip rege.

oedip la colonos. antigona

edit. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de george forino

502 pagini broșate

autorul copertei neprecizat

piesele tebane 

dincolo de faptul tragic ca atare, la sofocle mai sunt prezente două elemente:

1. poeticul - mi se pare ca sofocle are o poezie mai elaborată decât eschil (probabil și traducerea ritmată a lui george fotino - traducător al operei complete sofocliene - are aici un merit)
2. un mod Aristocratic de a suporta suferința, în cazul antigonei, de pildă, prin sinucidere. căci, în cazul ei, principiile - încarnate în poruncile zeilor - sunt mai presus de poruncile (mai ales tiranice) ale puterii contingente. 

mi s-a mai părut interesantă legătura dintre privat (problemele personale ale eroilor), public (puterea politică și viața cetății) și religie (zeii și ritualurile).

de pildă, în oedip rege, amenințarea cu ciumă a cetății teba e „cauzată“ de omorul ascuns al regelui oedip. deși acesta e descoperit, cetatea teba va mai suferi, cei doi fii ai lui oedip se vor război între ei (în oedip la colonos și antigona) și vor muri amândoi (întâmplare povestită și la eschil, în cei șapte contra thebei). până la urmă, dintre copiii lui oedip va rămâne doar ismena, de restul neamului se va alege praful.


aias

o piesă ciudată, metaforă despre ravagiile pe care războiul le face în mintea unor oameni, în cazul de față viteazul argian aias. în timpul luptei din troia, acesta se oftică pentru ingratitudinea tovarășilor săi atrizi care nu-i dau armele defunctului ahile lui, ci lui odiseu/ulise. așa încât, razna la cap, dorește să se răzbune și sare la omor, dar în loc de dușmani, zeița atena pe ochii-i rătăciți îi împânzește năluci, așa încât nebunul, în loc de oameni, omoară niște vaci.
când vede că și până și zeii fac mișto de el, se sinucide.

restul nu-i prea grozav, seamănă cu antigona - fra-su mortului dorește să-l îngroape, dar trufașii atrizi o interzic, să se dea jmekeri.
așa că intervine vicleanul odiseu (feblețea atenei) și rezolvă.

trahinienele

este despre finalul tragic al lui herakles. nevastă-sa, deianira e geloasă pe o tinerică aleasă de eros drept aventură pentru herakles. zice deianira:

                            ... Vreo vină soțului 
Să-i fac eu azi că-a fost de Eros săgetat?
Nebună-ar fi să fiu! Sau s-o învinuiesc 
Pe-această tânără? Dar ce rău mi-a făcut? (pp.86-87)

doar că-i dă o cămașă unsă cu o licoare anti-curvăsărie. doar că licoarea i-o oferise tocmai o victimă a lui herakles, centaurul nessus. proasta, deci, va fi instrumentul de peste ani a răzbunării unei victime.

Din val l-a și izbit; prin păr, lui sângele-i
S-a scurs învălmășit cu creierii albicioși.
Ah! Ce-a țipat norodul îngrozit... (p.98)

un adevărat scenariu horror pățește herakles de la nevastă-sa. dar și de la propriul tată, zeus, ce i-a păscut o așa soartă durereoasă.

Șirag de amaruri cumplite. Dar toate
Purces-au de sus, de la Zeus! (p. 118)

filoctet

nu e o piesă ce mi-a plăcut. filoctet și-a luat-o de la atrizi, ca aias. doar că ăștia mai au nevoie de el. așa că-l trimit pe fiul lui ahile, pe neoptolem, să-l păcălească și să-i fure arcul lui herakles. doar că tinerelului i se trezește conștiința și ezită.

e nevoie de fantoma lui herakles care să-l convingă pe filoctet să se ducă dracu' la troia și să termine odată cu războiul. ceea ce se dovedește că toate aolelile lui filoctet cu durerile de picior și cu lăsatul singur pe o insulă pustie e mai mult teatru (sic!).

Sărmanul, sărmanul de mine! De chinuri
Și-amaruri zdrobit mă voi stinge
Departe de oameni, în scorbura-aceasta,
Vai mie! Să-mi caut azi hrana,
Așa cum făceam odinioară, când repezi
Săgeți azvârleam eu cu mâna-mi
Vânjoasă, eu n-am să mai fiu vreodată
În stare. (p. 243)

filoctet amenință pe odiseu, desen de jacques reattu (1760-1833), sursa 

oedip rege - o piesă polițistă

tragedia e mai mult o piesă polițistă, în care oedip (oidypous înseamnă picior umflat), rege bengos al cetății teba, vrea să descopere cine e criminalul care l-a ucis pe regele laios, căruia el i-a moștenit cetatea și nevasta.

criminalul va fi el, dar asta va descoperi treptat-treptat, și noi alături de el, până la punctul culminant când își scoate singur ochii, cu un ac de pafta (întotdeauna m-am întrebat de ce și-a scos ochii și nu, bunăoară, și-a tăiat mâinile?) azi, să te culci cu propria mamă înseamnă incest, milf, în orice caz o perversiune plăcută, atunci ea era suprema rușine, și o-ncrengătură genealogică ce te ia de cap:

Și-așa, pe lume ai adus părinți care sunt
Și frați cu-i lor copii, copii care sunt și frați
Cu tatăl lor, femei ce și neveste-au fost, 
Și mame-aceluiași bărbat... Mai mari rușini
Nici s-au văzut pe-acest pământ. (p.329)

așa că regele puternic ajunge orb și auto-izgonit în lume. cu alte cuvinte, se duce dracului. morala e cea a lui solon: nu poți zice despre un om dacă a fost sau nu fericit decât după ce-a murit.


oedip la colonos și dispariția sa misterioasă

o piesă cam ciudată. cam dislike.
chestia mișto a fost numai scena în care oedip dispare dintr-o dată, pf! fie în vreo peșteră, fie printr-o deschizătură în pământ, în lumea de dincolo. un loc secret, știut numai de regele atenei, teseu:

Că n-a pierit prin trăsnetul
Lui Zeus; nici vijelii nu s-au pornit pe mări
Să-l fi răpit. Vrun zeu l-a luat, ori s-a deschis 
Pământu-n fața lui și l-a-nghițit; cruțat
De suferințe-a fost; și-așa, el nejălind,
Nici chinuit de boli, s-a dus - e uimitor - 
Cum nimeni nu s-a dus. Veți crede că-s smintit. (p.414)

antigona

evident că cea mai bună piesă este vestita antigona, după numele fecioarei care, împiedicată de unchiul ei, creon, să-și îngroape unul din frați, pe polinike, se spânzură. este un duel între unchi, ai cărui mușchi vrea să-l lase pe nepotul nesuferit să putrezească - și nepoată, care nu poate să-și calce datoria zeiască de soră. puterea profană va birui, însă conștiința va „râde“ la urmă. e drept că în împărăția subpământeană a lui hades și a persefonei.

mesajul piesei este nu fiți nesăbuiți! 

CORIFEUL:
Ah, chibzuința-i har zeiesc... Și cel
Cui soarta va fi dat-o-n dar va fi
Găsit și taina fericirii... Dar
Acei trufași ce-or înfrunta pe zei
Vor fi cumplit loviți... Și-abia atunci
Vor învăța a fi-nțelepți... târziu, 
Târziu...când bătrânețea i-a ajuns. (p.480)

antigona la corpul lui polinike, pictura de nikiphoros lytras (1865), sursa 

antigona consolatoare, pictura de giorgio de chirico (1973) sursa

„orestia“ de eschil

eschil

orestia (agamemnon.
hoeforele. eumenidele)

 editura univers, bucurești, 1979

 traducere de alexandru miran

 222 pag. broșate

 coperta vasile socoliuc

agamemnon - cel ucis de nevastă în baie

după 10 ani de război troian, agamemnon, după ce a cucerit bogata cetate troia, se-ntoarce acasă.

criminala clitemnestra
prefăcându-se că nu mai putuse de dorul lui, nevastă-sa, clitemnestra, îl întâmpină pe covor roșu. dar ea e sora curviștinei elena care-a provocat războiul, și n-are scrupule, așa că-l omoară pe agamemnon în cadă, la prima baie, în mod sadic. o omoară și pe una dintre amantele pe care învingătorul și-o adusese cu el, pe prorocița blestemată să nu fie crezută, casandra. iată, criminala sadică, cum povestește isprava:

CLITEMNESTRA
Atunci, zăcând, el își dă duhul, iar sângele, țâșnind din rănile străpunse, mă împroașcă, picături întunecate, nu mai puțin plăcute pentru mine, decât e roua sclipitoare, dar dumnezeiesc, pentru semințele din muguri. (p.79)

iaca și amantul
aflăm apoi că în vremea asta, cât timp bărba-su se războia departe, ea și-a tras amant, pe vărul mai laș al soțului, egist. nu era el prea bun la războaie - căci n-a plecat la troia - însă era expert, se pare, în sexul cu femeia altuia iar mai apoi convingerea ei să-l omoare.

uciderea lui agamemnon, desenatorul grec nu citise piesa, căci în locul clitemnestrei, el îl pune pe egist

ceea ce corul bătrânilor cetății îi reproșează:

    Ești o muiere! Ai rămas acasă, pândind să se
întoarcă luptătorii din război!
    Ai pângărit culcușul unui bărbat de seamă, ai pus
la cale moartea maimarelui oștirii! (p.89)

oare merita războinicul agamemnon să fie ucis de nevastă-sa în baie, după 10 de ani de lupte cu troienii?
- ucigașa zice că da, pentru că și-a jertfit fiica, pe ifigenia, înainte de plecarea la război.
- amantul ucigașei zice că da, pentru că tatăl lui agamemnon i i-a servit tatălui lui egist, la masă, pe propriii copii la dejun, așa că blestemat să fie!

Va dăinui o lege, cât Zeus va dăinui pe tron:
„Vinovatului pedeapsă!“ (p.86)

hoeforele

a doua piesă e cea mai slabă din trilogie. are două părți principale:
1) una în care cei doi copii orfani de tată - oreste și electra - își plâng peste ani tatăl
2) oreste, fiul ucisului agamemnon, îndemnat de oracolul din delphi, își ucide mama și pe amantul acestuia, egist.
nimic spectaculos.

eumenidele - cea mai mișto piesă a lui eschil

fără îndoială, mai abitir decât prometeu înlănțuit, eumenidele (binevoitoarele) este cea mai șmecheră din piesele lui eschil.
de ce?

cine erau eriniile? 
pentru că personajele sunt eriniile (furiile la romani), care pornesc după ucigașul de mamă, oreste, să-l înnebunească de cap, ca pedeapsă pentru matricid.

eriniile sunt personaje horror, care fac parte din zeitățile vechi, născute (potrivit theogoniei lui hesiod) din picăturile de sânge scurse în gaia, de la castrarea lui uranos.
sunt ființe înaripate, cu șerpi împletiți în păr sau în mâini și au în mâini torțe sau bice.
au lăcaș în erebos sau în tartaros.

Născute pentru rele, hălăduiesc în umbra din care
se împărtășește răul și sub pământ, în Tartaros, 
de oameni urgisite și de zeii din Olimp. (p.151)

rolul eriniilor este de a-i pedepsi pe oameni: pe prorocii care prevestesc prea mult, dar mai ales pe criminali, care zdruncină echilibrul omenirii și care trebuie să purifice prin canoane, dacă nu înnebunește.

cum le „rezolvă“ atena pe erinii și le face blânde?
ele nu se supun zeilor, nici chiar lui zeus, și se iau în gură chiar cu apolo sau cu atena. doar că șmechera atena le transformă din răuvoitoare în binevoitoare, care-i binecuvântează pe greci. astfel, folosindu-se de unealta tribunalului areopagilor, soarta lui oreste este luată din mâna eriniilor (a blestemului crimei) și dată pe mâna oamenilor.

judecata lui oreste, între apolo și atena

este o acțiune de îmblânzire a stihiilor originare, a schimbării legilor talionului în legile jurisprudenței. iar oreste este prilejul oportun.

nu mai spun despre prezența în piesă a templului de la delphi, centrul lumii elene, unde preoteasa pythia, muritoarea care ședea deasupra crăpăturii din pământ care emana aburi, și care profețea destinele elenilor, se sperie ea însăși de erinii.

oreste la delphi, între atena și apolo, cu eriniile dormind

iată ce spun eriniile despre dreapta măsură:
- Nici anarhie, nici puteri despotice, iată măsura. (p.180)
- Neîngrădit de teamă, care muritor mai știe să rămână drept? (p. 180)
- Nu te-nvoi să-ți petreci în
  orânduire anarhică viață,
  dar nici sub noime despotice,
  Cumpănește în toată măsura,
  așa-i rânduiala divină
  împotriva puterii cu toane. (p.171)
- Cel care, singur, fără să fie silit, 
  se poartă cu dreptate, 
  va dobândi fericirea;
  el nu va pieri niciodată cu totul,
  În schimb, răzvrătitul obraznic,
  care a strâns, împotriva dreptății,
  de-a valma, atâtea grămezi
  de comori ticăloase, 
  fără-ndoială, va fi nevoit
  să-și coboare pânza, cu vremea, 
  când va sta îngrozit
  lângă verga corăbiei ruptă. (p.172)

dincolo de acțiunea plină de personaje mitologice și de zei, eschil pune niște probleme. este, dincolo de poet, un filozof care aduce în mintea spectatorilor idei și probleme ce țin de viața oamenilor în genere și de cea de zi cu zi.

„rugătoarele. perșii. șapte contra thebei. prometeu înlănțuit“ de eschil

eschil 

rugătoarele. perșii. 

cei șapte contra thebei. 

prometeu înlănțuit 

editura univers, bucurești, 1982, 

traducere de alexandru miran

 286 pag. broșate 

coperta vasile socoliuc

mai citește cineva piesele lui eschil? mai ales că atunci, mii de ani înainte, mai toată piesa era cântată (autorii dramatici erau și compozitori) - și ce ar însemna textele oratoriului de bach fără partitura muzicală?
să mai amintim, de asemenea, și desfășurarea piesei, cu corul său mulțime, pe care eschil l-a făcut „actor“, implicându-l în tragedie și nu comentator de pe margine, cum fusese până atunci.

rugătoarele
cincizeci de muieri egiptene, fiicele lui danaos, sunt „ursite“ să se mărite cu verii lor tuciurii. lor le e scârbă, așa c-o rup pe mare până ajung pe țărmul helladei, mai precis în argolida, unde șef este pelasgos. tot văitându-se în cor, că vai! că oh!, ele ajung la templu și solicită în numele lui zeus, protecție ca suplicante (rugătoare). ceea ce și primesc. iar când tuciuriii vin disperați după ele, pavăză le stă rezistența băștinașilor argolizi (nimeni nu refuză o femeie, darmite cinciezeci!).

genial este că aproape nu există acțiune, parcă e o piesă de beckett, scena e formată dintr-un gorgan, pe care actorii ba urcă, ba coboară (asta când nu ies din scenă).

uimitoare este religiozitatea piesei, în care sunt adunați sodom de zei, ceea ce dă piesei caracter sacru. la mijloc, stă mitul lui io, tipa sedusă de zeus, transformată apoi în vacă fugară în egipt. de unde „rudenia“ dintre greci și egipteni.

tonul rugătoarelor este unul negativist, plângăreț, contestatar, ele se opun bunului mers al lumii (căsătoria), sunt un fel de feministe avant la lettre, și așa ele atrag hybrisul, și nenorocirea, așa cum se va întâmpla în celelalte piese pierdute ale trilogiei.

                 Să scape urmașele 
                 mamei slăvite 
                 de-a împărți cu bărbații culcușul,
                 scutite să fie de nuntă
                 și de-mblânzire! (p.36)
                 Privește spre noi, rugătoarele,
                 fugare gonind pretutindeni, așa cum aleargă juninca vânată de lup,
                 sărind sub perete de stânci să-și afle scăpare,
                 și-i spune, mugind, 
                 păstorului caznele sale. (p.48)

• nu încape nici o dezlegare fără suferință (p.53) este mesajul piesei (dar și cel tragic, al lui eschil), iar cele cincizeci vor atrage suferința multora.
• femeia, singură, este nimic. (p.67)
• a cinsti, mai tare decât însăși viața, cumpătarea.(p.79)

eschil conducând o trupă de satiri

perșii
deși considerată cea mai bună dintre tragedii (în afară de tragedia orestia), nu mi-a plăcut din cale afară. poate tocmai pentru că e etalon al tragediei grecești și-i excită pe clasiciști).

în urma victoriei navale a grecilor de la salamina, învingătorul xerxes (îl știți, ăla chelu' din 300), conducătorul imperiului persan, și perșii (adunarea bătrânilor) se tânguie împreună. nu doar pentru pierderea tinerimii războinice - aici eschil înșiră de două ori pomelnicul vitejilor - dar tânguirea reprezintă de fapt șocul psihologic al oamenilor pricinuit de eșec.

• și aici stă măreția lui eschil, în reprezentarea perșilor nu doar ca învinși cretini, ci ca neam viteaz și glorios. 
• de asemenea, mi-a plăcut introducerea fantomei (umbrei) unui mort, a marelui rege dareios, tatăl lui xerxes, care iese din infern: De-acolo nu se pleacă prea ușor, pentru că zeii din adâncuri știu mai bine să apuce, decât să sloboadă. / Eu totuși am venit, având destulă trecere la ei. (p.113)
• am mai aflat ce anume puneau în ofrande zeilor cei antici: laptele alb și dulce la băut al unei vaci neprihănite-n jug, atotscânteietoarea miere stoarsă de lucrătoarea florilor, albina, prinos de apă curgător din șipot feciorelnic, și-această băutură neamestecată, luminoasă, din mumă câmpenească, dintr-o viță veche, și rodul cu mireasmă bună al măslinului bălai, care-și întinde viața frunzelor tot anul, și împletite flori, vlăstare ale gliei roditoare. (p.109-110)

cum am mai spus, e multă religie în piesă, deși este una istorică, de fapt documentar-patriotică (încă un plus pentru eschil). 

piesa are de toate: vise premonitorii, fast vs. umilință, slavă vs. nenorocire, știre documentară vs. aolire, multe dualisme izvorâte - de ce nu, se întreabă traducătorul alexandru miran în prefață - din religia dualistă iraniană, zoroastrismul.

teatrul lui dionysos din atena

cei șapte contra thebei

spre deosebire de celelalte piese, aceasta nu are aproape deloc acțiune, deși mersul soldaților de pe meterezele cetății sau zgomotul bătăliei însoțesc cântările corului pe o bună parte din spinarea piesei. 

1. cetatea theba, condusă de fiul blestematului oedip, eteocles, este atacată la cele șapte porți de către dușmanii argieni conduși de fratele lui, polyneikes. intriga este dată de văicărelile corului de femei, căruia regele le închide gura, ca să nu slăbească moralul războinicilor cetății: Când biruie, femeia nu-i decât neobrăzare, și nu te poți apropia de ea cu vorba. / Când o cuprinde teama, pacostea e și mai mare, pentru casă, pentru obște. / Bărbatul e răspunzător de cele ce se pun la cale în afara casei, aici femeia nu are nici un cuvânt. (p. 145)
2. un spion vestește despre cei șapte războinici contra thebei, cărora regele le pregătește câte un apărător theban. avem aici un duel al descrierilor aprigelor vitejii ale fiecăruia în parte, în opoziție. practic, așa creează eschil „lupta“, prin dialog.
3. theba scapă de atacatori, dar cei doi frați mor amândoi în luptă, ca efect al hybrisului părintelui incestuos și bunicului lor pederast. de asemenea, nici cei doi nu sunt chiar „inocenți“ - de pildă, eteocles parcă chiar își dorește să-și ucidă fratele (are o mâncărime a fratricidului), în ciuda rugăminților corului femeilor thebane.
4. piesa se termină cu petrecania celor doi frați, împreună cu cele două surori, ismena și antigona (se spune că fragmentul e adăugită)

se spune că dintr-o cetate cucerită zeii pleacă. (p. 146)
e în câștig acel ce moare mai devreme decât mai târziu. (p. 165)
  

prometeu înlănțuit - cel mai mișto personaj al lui eschil

prometeu este, fără îndoială, personajul care mi-a plăcut cel mai mult dintre personajele celor patru piese ale volumului. nu pentru că este personaj civilizator al oamenilor - care nu doar că le-a adus focul, dar le-a dat scrierea, ingineria, meșteșugurile, calendarul, domesticirea animalelor - cu alte cuvinte, oameni i-a făcut.

dar prometeu e dat dracului. face ce vrea, are limba lungă, ce-i în gușă și-n căpușă, și-i pedepsit de noul șef al zeilor, zeus, care se dovedește cam tiranic și-l osândește să stea legat în lanțuri și un vultur să-i mănânce ficații: De-aceea vei fi pedepsit să stai de veghe pe stânca dușmănoasă, în picioare, veșnic fără somn, și fără să-ți îndoi genunchii. / Vei înălța potop de plângeri și zadarnici suspine. (p. 192) .

iar prometeu acceptă, acceptând firea de rahat a ingratului de zeus: acesta, după ce bine mersi a primit ajutorul lui zeus pentru a-l detrona pe tat-su, cronos, s-a ofticat brusc pe mila lui prometeu față de oameni. care oameni:
la început vedeau fără să vadă și ascultau fără să audă, aidoma cu plăsmuirile stârnite în vise, se petreceau de-a lungul vieții fără sens și în amestec. (p. 211)

se plânge el, dar își acceptă soarta. știe că va fi eliberat, mai târziu, de hercule. și că are un secret, care e atuul lui în fața lui zeus.  

și fiicele lui okeanos, zânele apelor, se tot învârt cu corul lor, și-i cântă soarta, în fâlfâit de valuri. 

     Să cadă asupră-mi mănunchiul de foc împletit, tresară eterul în zgomot de trăsnete, sub vifor de vânturi sălbatice; suflările lor, zguduind pământul, să-l smulgă din rădăcini și străfunduri; talazul mării, cu vuiet năprasnic și aspru, umflat pân' la cer, să șteargă cărările stelelor, nemernicu-mi trup să-l azvârle adânc în bezna din Tartaros, în vârtejirile unei neîndurate ursite!

     Dar nu voi putea fi atins niciodată de moarte. (p. 238)