„rugătoarele. perșii. șapte contra thebei. prometeu înlănțuit“ de eschil

eschil 

rugătoarele. perșii. 

cei șapte contra thebei. 

prometeu înlănțuit 

editura univers, bucurești, 1982, 

traducere de alexandru miran

 286 pag. broșate 

coperta vasile socoliuc

mai citește cineva piesele lui eschil? mai ales că atunci, mii de ani înainte, mai toată piesa era cântată (autorii dramatici erau și compozitori) - și ce ar însemna textele oratoriului de bach fără partitura muzicală?
să mai amintim, de asemenea, și desfășurarea piesei, cu corul său mulțime, pe care eschil l-a făcut „actor“, implicându-l în tragedie și nu comentator de pe margine, cum fusese până atunci.

rugătoarele
cincizeci de muieri egiptene, fiicele lui danaos, sunt „ursite“ să se mărite cu verii lor tuciurii. lor le e scârbă, așa c-o rup pe mare până ajung pe țărmul helladei, mai precis în argolida, unde șef este pelasgos. tot văitându-se în cor, că vai! că oh!, ele ajung la templu și solicită în numele lui zeus, protecție ca suplicante (rugătoare). ceea ce și primesc. iar când tuciuriii vin disperați după ele, pavăză le stă rezistența băștinașilor argolizi (nimeni nu refuză o femeie, darmite cinciezeci!).

genial este că aproape nu există acțiune, parcă e o piesă de beckett, scena e formată dintr-un gorgan, pe care actorii ba urcă, ba coboară (asta când nu ies din scenă).

uimitoare este religiozitatea piesei, în care sunt adunați sodom de zei, ceea ce dă piesei caracter sacru. la mijloc, stă mitul lui io, tipa sedusă de zeus, transformată apoi în vacă fugară în egipt. de unde „rudenia“ dintre greci și egipteni.

tonul rugătoarelor este unul negativist, plângăreț, contestatar, ele se opun bunului mers al lumii (căsătoria), sunt un fel de feministe avant la lettre, și așa ele atrag hybrisul, și nenorocirea, așa cum se va întâmpla în celelalte piese pierdute ale trilogiei.

                 Să scape urmașele 
                 mamei slăvite 
                 de-a împărți cu bărbații culcușul,
                 scutite să fie de nuntă
                 și de-mblânzire! (p.36)
                 Privește spre noi, rugătoarele,
                 fugare gonind pretutindeni, așa cum aleargă juninca vânată de lup,
                 sărind sub perete de stânci să-și afle scăpare,
                 și-i spune, mugind, 
                 păstorului caznele sale. (p.48)

• nu încape nici o dezlegare fără suferință (p.53) este mesajul piesei (dar și cel tragic, al lui eschil), iar cele cincizeci vor atrage suferința multora.
• femeia, singură, este nimic. (p.67)
• a cinsti, mai tare decât însăși viața, cumpătarea.(p.79)

eschil conducând o trupă de satiri

perșii
deși considerată cea mai bună dintre tragedii (în afară de tragedia orestia), nu mi-a plăcut din cale afară. poate tocmai pentru că e etalon al tragediei grecești și-i excită pe clasiciști).

în urma victoriei navale a grecilor de la salamina, învingătorul xerxes (îl știți, ăla chelu' din 300), conducătorul imperiului persan, și perșii (adunarea bătrânilor) se tânguie împreună. nu doar pentru pierderea tinerimii războinice - aici eschil înșiră de două ori pomelnicul vitejilor - dar tânguirea reprezintă de fapt șocul psihologic al oamenilor pricinuit de eșec.

• și aici stă măreția lui eschil, în reprezentarea perșilor nu doar ca învinși cretini, ci ca neam viteaz și glorios. 
• de asemenea, mi-a plăcut introducerea fantomei (umbrei) unui mort, a marelui rege dareios, tatăl lui xerxes, care iese din infern: De-acolo nu se pleacă prea ușor, pentru că zeii din adâncuri știu mai bine să apuce, decât să sloboadă. / Eu totuși am venit, având destulă trecere la ei. (p.113)
• am mai aflat ce anume puneau în ofrande zeilor cei antici: laptele alb și dulce la băut al unei vaci neprihănite-n jug, atotscânteietoarea miere stoarsă de lucrătoarea florilor, albina, prinos de apă curgător din șipot feciorelnic, și-această băutură neamestecată, luminoasă, din mumă câmpenească, dintr-o viță veche, și rodul cu mireasmă bună al măslinului bălai, care-și întinde viața frunzelor tot anul, și împletite flori, vlăstare ale gliei roditoare. (p.109-110)

cum am mai spus, e multă religie în piesă, deși este una istorică, de fapt documentar-patriotică (încă un plus pentru eschil). 

piesa are de toate: vise premonitorii, fast vs. umilință, slavă vs. nenorocire, știre documentară vs. aolire, multe dualisme izvorâte - de ce nu, se întreabă traducătorul alexandru miran în prefață - din religia dualistă iraniană, zoroastrismul.

teatrul lui dionysos din atena

cei șapte contra thebei

spre deosebire de celelalte piese, aceasta nu are aproape deloc acțiune, deși mersul soldaților de pe meterezele cetății sau zgomotul bătăliei însoțesc cântările corului pe o bună parte din spinarea piesei. 

1. cetatea theba, condusă de fiul blestematului oedip, eteocles, este atacată la cele șapte porți de către dușmanii argieni conduși de fratele lui, polyneikes. intriga este dată de văicărelile corului de femei, căruia regele le închide gura, ca să nu slăbească moralul războinicilor cetății: Când biruie, femeia nu-i decât neobrăzare, și nu te poți apropia de ea cu vorba. / Când o cuprinde teama, pacostea e și mai mare, pentru casă, pentru obște. / Bărbatul e răspunzător de cele ce se pun la cale în afara casei, aici femeia nu are nici un cuvânt. (p. 145)
2. un spion vestește despre cei șapte războinici contra thebei, cărora regele le pregătește câte un apărător theban. avem aici un duel al descrierilor aprigelor vitejii ale fiecăruia în parte, în opoziție. practic, așa creează eschil „lupta“, prin dialog.
3. theba scapă de atacatori, dar cei doi frați mor amândoi în luptă, ca efect al hybrisului părintelui incestuos și bunicului lor pederast. de asemenea, nici cei doi nu sunt chiar „inocenți“ - de pildă, eteocles parcă chiar își dorește să-și ucidă fratele (are o mâncărime a fratricidului), în ciuda rugăminților corului femeilor thebane.
4. piesa se termină cu petrecania celor doi frați, împreună cu cele două surori, ismena și antigona (se spune că fragmentul e adăugită)

se spune că dintr-o cetate cucerită zeii pleacă. (p. 146)
e în câștig acel ce moare mai devreme decât mai târziu. (p. 165)
  

prometeu înlănțuit - cel mai mișto personaj al lui eschil

prometeu este, fără îndoială, personajul care mi-a plăcut cel mai mult dintre personajele celor patru piese ale volumului. nu pentru că este personaj civilizator al oamenilor - care nu doar că le-a adus focul, dar le-a dat scrierea, ingineria, meșteșugurile, calendarul, domesticirea animalelor - cu alte cuvinte, oameni i-a făcut.

dar prometeu e dat dracului. face ce vrea, are limba lungă, ce-i în gușă și-n căpușă, și-i pedepsit de noul șef al zeilor, zeus, care se dovedește cam tiranic și-l osândește să stea legat în lanțuri și un vultur să-i mănânce ficații: De-aceea vei fi pedepsit să stai de veghe pe stânca dușmănoasă, în picioare, veșnic fără somn, și fără să-ți îndoi genunchii. / Vei înălța potop de plângeri și zadarnici suspine. (p. 192) .

iar prometeu acceptă, acceptând firea de rahat a ingratului de zeus: acesta, după ce bine mersi a primit ajutorul lui zeus pentru a-l detrona pe tat-su, cronos, s-a ofticat brusc pe mila lui prometeu față de oameni. care oameni:
la început vedeau fără să vadă și ascultau fără să audă, aidoma cu plăsmuirile stârnite în vise, se petreceau de-a lungul vieții fără sens și în amestec. (p. 211)

se plânge el, dar își acceptă soarta. știe că va fi eliberat, mai târziu, de hercule. și că are un secret, care e atuul lui în fața lui zeus.  

și fiicele lui okeanos, zânele apelor, se tot învârt cu corul lor, și-i cântă soarta, în fâlfâit de valuri. 

     Să cadă asupră-mi mănunchiul de foc împletit, tresară eterul în zgomot de trăsnete, sub vifor de vânturi sălbatice; suflările lor, zguduind pământul, să-l smulgă din rădăcini și străfunduri; talazul mării, cu vuiet năprasnic și aspru, umflat pân' la cer, să șteargă cărările stelelor, nemernicu-mi trup să-l azvârle adânc în bezna din Tartaros, în vârtejirile unei neîndurate ursite!

     Dar nu voi putea fi atins niciodată de moarte. (p. 238)