case livreşti - george bacovia

mi-am petrecut 3 luni din viaţă - în armată - doar cu bacovia, într-un volumaş strecurat în buzunarul uniformei şi ţi minte că le citeam colegilor din poezii.

aşa că ieri am pornit în căutarea casei construite de el pe "strada bacovia" o stradă întortocheată intersectată cu şoseaua giurgiului.
casa era deschisă - nu m-aşteptam -, era călduroasă şi alături de administrator, a cărui zi de naştere era, am pătruns în intimitatea poetului lacustru.

ştiam că era cam beţiv, nu şi că era tutungiu, şi am rămas plăcut surprins aflând că era de condiţie modestă, dar iată, şi-a construit o casă - spre deosebire de rebreanu care a primit apartamentul de la stat. am mai aflat că a terminat dreptul (numele real e george andone vasiliu), şi ştia să cânte la vioară. cel mai mult mi-au plăcut biblioteca (foto) din dormitorul doamnei şi cămăruţa mică - dormitorul domnului - în care compunea literatură, în care dormea şi în care a şi murit. mi-au mai plăcut, de asemenea, tablourile.
intrarea 5 lei.

scrisori către un tânăr cititor. scrisoarea V

cum să citim?

nu ne-am mai auzit demult*, şi tare mi-era dor să mai vorbim despre citit. într-o întâlnire, un scriitor tânăr, cezar paul bădescu, se întreba de ce ar trebui ca lumea să citească, spunea că nu e obligatoriu ca lumea să citească.

evident că am sărit să-l contrazic, să spun că măcar din punct de vedere politic, citind câte ceva din istorie – despre revoluţia franceză, despre democraţia în america (minunata carte a lui tocqueville) despre războaiele secolului 20 –, cam ce înseamnă liberalismul la englezi, conservatorismul, sau ce naiba spunea marx ăsta – am putea să înţelegem ce mai e şi cu politica asta. deşi, aş putea spune că nu pot paria că nu vei ajunge să crezi, ca alţii, că politicienii sunt şefii unei societăţi ideale în care fiecare trebuie să primim după merit, că nu trebuie să te zbată fiecare pentru un trai normal. că democraţia e o orânduire ideală, nu doar una printre altele, singura care poate să-mpiedice – şi nu mereu, din păcate - dictatura şi totalitarismul.

dar dă-o dracului de politică, să revenim la cărţile noastre.

cum să citim cărţile? să-ncepem cu beletristica.

aş paria că majoritatea cititorilor o citesc de plăcere. roman de dragoste sau de aventuri, poliţist sau science fiction, povestire sau poezie, o reped rând cu rând, căutăm să ascultăm limba autorului, să facem alianţe cu eroii principali, să nu pierdem firul acţiunii. de la romanele medievale - decameronul sau gargantua şi pantacruel, până la don quijote, cei trei muşchetari sau crimă şi pedeapsă, romanele sunt ca nişte papiote ce nu-ţi scapă din mână până nu se deşiră până la final. nu te lasă să te întrerupi, chiar şi descrierile – à la balzac – sunt noduri ce întăresc firul să nu se rupă.

am învăţat cu toţii la şcoală bucăţile unei opere literare: introducere, cuprins şi încheiere. totuşi, sunt puţine bucăţile literare care le mai respectă, alternanţa planurilor, a timpurilor, a personajelor, intertextualitatea – toate ameţesc această structură, dându-i originalitate. de exemplu, în don quijote, ca şi în 1001 de nopţi, cervantes scrie ce povesteşte un alt povestitor, cide hamete berengeli, despre don quijote, care la rândul lui povesteşte şi el despre o altă poveste, care şi ea are un alt povestitor. pas de mai ştie unde e începutul. eşti într-un vârtej ficţional. intră în molloy-ul lui beckett, în care molloy e personajul doar în jumătate de roman, în cea de-a doua lipseşte aproape cu desăvârşire. în schimb apare într-un alt roman beckettian, nenumitul. iar, de fapt, molloy nici nu e un personaj, cum este (sau pare a fi), de pidlă, quijote. e o adunătură de ironii şi paradoxuri ale lui beckett despre lume. firul constă în pre-textul vizitei lui molloy la mama sa. unde e aici introducerea, unde e cuprinsul, unde e încheierea? al cui cuprins, a cui încheiere? a căror poveşti, căror paradoxuri? să renunţăm deci la astfel de structuri preconcepute.

să vorbim acum despre personaje. spuneam despre molloy că e mai mult o mulţime de ironii şi paradoxuri. dacă în romanele „clasice”, astfel de gânduri apar din când în gând în capul vreunui d’Artagnan tânăr şi îndrăgostit de camerista reginei, galopând după eghileţi, gândurile umblă aici liber, fără personaj ca mijlocitor între autor şi cititor. personajul ca „om” dispare. n-are chip, n-are vârstă, nu-l „vezi”, ci doar îl „asculţi”. ca să te gândeşti după aceea. (sau nu.) carevasăzică nu mai VEZI personajul, îl conceptualizezi. destul de raţional, nu-i aşa? întrebarea ce vine din urmă este unde mai e atunci emoţia? în „vocea” autorului, răspund eu, în cuvinte, în efortul lecturii de a relua ce n-ai înţeles de prima dată, din cauza „interpretărilor” inoculate de şcoală (gen introducere, cuprins şi încheiere, personaj principal şi secundar şi alte bazaconii pe care autorii le-au uitat de secole – nu şi criticii români). autorul vrea să-ţi spună ceva, cu instrumentele care i s-au părut lui adecvate. dacă l-ai avea în faţă, l-ai pune să repete, că n-ai înţeles, sau i-ai adresa o întrebare lămuritoare. dar autorul e mort poate de mult, ai doar cartea în faţa ta. cu ea e mai greu – trebuie să reciteşti rândurile, să descâlceşti poate aţa papiotei, poate şi să-ntorci câteva pagini înapoi. dar e greu, te sună poate cineva la telefon. sau trebuie să cobori la prima staţie.

şi autorul rămâne mut, iar tu, ca cititor, surd.

concluzii:
- lăsăm deoparte grilele de lectură învăţate în şcoală
- ne lăsăm cu totul în voia autorului, străduindu-ne să-i înţelegem mesajul
- ne înarmăm cu răbdare, ca şi cum am fi pe vremea bunicilor.
_____________________________
  *celelalte scrisori aici

despărţirea de matiora de valentin rasputin

valentin rasputin
despărţirea de matiora
Прощание с Матёрой)

editura minerva, bucureşti, 1981

col. "biblioteca pentru toţi"
traducere de mircea aurel buiciuc

280 de pagini broşate

coperta de vasile socoliuc

capodopera siberiană

 
citindu-l pe zahar prilepin, mi s-a făcut dor de nişte ruşi, din cei contemporani, dar nu chiar recenţi.
şi l-am găsit pe valentin rasputin este un scriitor rus din siberia, ca şi viktor astafiev, din a cărui generaţie şi este. cu acest roman, şi-a pus amprenta de neşters asupra literaturii ruse, pe care a îmbogăţit-o cu siberianisme, dar mai ales cu tema cărţii - ce facem cu părinţii şi cu strămoşii?

matiora nu, nu este o femeie, ci un sat dintr-un ostrov, pe râul angara. sat care, pentru construirea unei hidrocentrale, va trebui să fie înecat. aşadar, locul pustiit, pârjolit şi curăţat. dar nu sunt mulţi locuitori aici, mai mult bătrâne bătrâni. unde să se ducă ei, când neamul lor a trăit de sute de ani pe pământurile astea, de la întemeiere?

o interpretarea sovietică a romanului - scris în 1976, când m-am născut eu - ţine de pericolul mecanicizării şi a capitalismului, cea democratică ţine de socialismul care impune decizii totalitare. nimic din toate acestea, doar o capodoperă - am rămas cu gura căscată citind recviemul naturii ameninţate cu dispariţia, mi s-a pus un nod în gât când bătrâna daria îşi găteşte casa, zugrăvind-o singură şi pregătind-o de petrecanie. o carte perpetuă despre locurile de care ne lipim şi cărora nu vrem să le dăm niciodată drumul. 

avem câteva personaje: cel principal, bătrâna daria, fiul comunist pavel şi nepotul andrei, bătrâna nastasia cu soţul egor, bogodul - bătrânul sălbatic -, bătrâna sima cu micuţul ei nepot kolenka, bătrâna katerina cu fiul piroman petruha; mai sunt stăpânul ostrovului - o jiganie micuţă, "ceva mai răsărită decât o pisică şi nesemănând cu nici o altă jivină" - zădunul împărătesc - un arbore atât de gros şi de bătrân că nu poate fi nici tăiat, nici luat de foc. evident, şi un secretar de partid.

coperta ediţiei în engleză, col. european classics

la ce bun să cauţi bătrâneţea, de vreme ce tot adevărul stă în faptul că nu mai eşti de nici un folos acum şi nu vei fi nici mai încolo, că toate celea pentru care ai venit pe lume le-ai făcut demult, iar rostul tău de-acum nu-i altul decât să-i necăjeşti pe cei din jur? oare aşa să fie? aşa să fie? (p.47)

cât de buni suntem noi, oamenii, luaţi fieşcare în parte, şi cât de mare şi necugetat, într-adins parcă, e răul pe care-l săvârşim toţi laolaltă! (p.238)

pe fondul rezistenţei vechiului la "nou", tot geniul cărţii stă fie în descrierile locului, ale ostrovului / satului - el însuşi personaj - fie în gândurile şi discursurile bătrânei daria, mai profund decât ilie moromete, egal lui hamlet, un hamlet al siberiei. iată monologul ei din cimitir:

cine anume ar şti să spună adevărul despre om: a ce o fi trăind el pe lume? de dragul vieţii înseşi, de dragul copiilor, pentru ca şi copiii să lase-n urma lor copii, iar copiii copiilor să lase şi ei copii, ori poate mai e la mijloc ceva? şi va fi oare veşnică această perindare? şi dacă trăieşte de dragul copiilor, al acestei perindări, al acestui necontenit scăpătat, ce rost mai are să vie la aceste morminte? iată-i aici pe cei care zac într-însele - o întreagă oştire matioreană - zac în tăcere, după ce i-au dăruit ei, dariei, şi altora aidoma ei, tot ce-au avut, şi care-i rezultatul? ce s-ar cădea să simtă omul de dragul căruia au trăit atâtea generaţii? nimic nu simte. nimic nu pricepe. şi se poartă ca şi cum de la el ar fi început viaţa şi cu el s-ar sfârşi pentru totdeauna. spuneţi voi, morţilor: aflat-aţi au ba, dincolo de acest hotar, întreg adevărul? la ce aţi trăit pe lume? nouă, celor de aici, ne e teamă să-l aflăm, şi-apoi, nici n-avem vreme. ce anume o fi fost asta, căreia i se spune viaţă, şi cui i-o fi de trebuinţă? şi o fi ea oare de trebuinţă la ceva sau nu? căci până şi copiii noştri, din noi-înşine născuţi, când or obosi mai apoi şi-or sta să cugete, au să ne întrebe de ce i-am născut. (p.222)

sau monologul ei în faţa nepotului andrei, "omul nou", un recurs la suflet: (p.158-159)

ps. un cuvânt de mulţumire, pentru asimilarea culturii ruse în cea română, se cuvine adresat traducătorului, mircea aurel buiciuc, redactor cu ştate vechi la câteva edituri de top, antologator şi traducător de literatură rusă. în cazul acestei cărţi, încercarea de a echivala o limbă rusă siberiană s-a dovedit o reuşită - o limbă moale şi curgătoare. o altă reuşită s-a dovedit traducerea sectanţilor lui iuri mamleev, dar şi antologiile din mihail bulgakov, dostoievski, turgheniev etc. probabil că alături de regretatul emil iordache şi albert kovacs, face parte din puţinii fini specialişti în literatură rusă de la noi.

scrie pe blogul tău despre o carte din LITERATURA RUSĂ

BookMag încurajează în continuare creativitatea literară a bloggerilor şi îi premiază pe cei mai buni!

după cărţile de dragoste, de aventuri, româneşti, englezeşti, motivaţionale, ne-am gândit la cărţile de literatură rusă! aşadar, dacă ţi-a plăcut o carte de literatură rusă (poezie, proză, eseu, contemporană sau clasică), scrie despre ea pe blogul tău (sau pe al unui amic)! cea mai bună impresie de lectură va fi postată pe BookMag şi va fi premiată cu cărţi la alegere în valoare de 150 de lei!

regulile concursului nostru sunt următoarele: a) scrieţi recenzia pe blogul vostru, având grijă să precizaţi undeva că este participantă la concursul nostru, b) înscrieţi BookMag în blogroll, c) postaţi linkul recenziei voastre în secţiunea de comentarii a anunţului de concurs.

concursul este valabil în perioada 21 februarie – 3 martie, iar câştigătorul va fi anunţat pe data de 5 martie. recenzia câştigătoare va apărea pe BookMag în ziua anunţului. materialele voastre vor fi jurizate de virginia costeschi (director editorial BookMag & elefant.ro), alexandra rusu (publisher booktopia) şi dragoş c. butuzea (blogger chestii livreşti).

chiar dacă nu câştigaţi de la prima participare, cititorii blogului vostru vor câştiga din experienţa voastră de cititor!