dramaticul drum al lui cormac mccarthy

nu contează ce-i în spatele scenei, nu importă ce-i în afara cărţii.

importantă e scena şi ce se întâmplă pe ea, cele două personaje - tatăl şi fiul. care pe decorul plin de cenuşă eternă, cascade, păduri îngheţate, moluri părăsite, case cu cadavre, merg. merg înainte, merg spre sud, they are walking dead in a horror film.

important e ce fac, dar mai presus ce văd, căci lui mccarthy îi place să descrie decoruri apocaliptice. important mai e şi ce zic, dialoguri scurte, frânte, chiar biblice, la cât sunt de simple şi profunde. importantă e impresia ce-ţi rămâne după închiderea cărţii. că indiferent de decor, omul rămâne acelaşi, nu absurd sau civilizat, ci mică făptură divină, cu mic foc lăuntric, de unde se hrăneşte să meargă mai departe. spre viitor.

n-are rost să povestesc despre oamenii răi, despre cataclismul ucronic, utopic, despre viziunea sumbră a lui mccarthy, acelaşi autor al cărţii după care s-a făcut filmul nu există ţară pentru bătrâni, despre stilul scriitoricesc simplu şi perfect.

ci are rost să spun că e cel mai bun scriitor american pe care l-am citit în ultimul timp. cu viziune proprie/originală, expresivitate, stil, lume ficţională coerentă şi tot tacâmul. am câteva imagini - când cei doi se spală-n cascadă, când mulţumesc pentru masă unor oameni imaginari, când întâlnesc pe omul bătrân şi credincios...

You think we're going to die, dont you?
I dont know.
We're not going to die.
Okay.
But you dont believe me.
I dont know.
Why do you think we're going to die?
I dont know.
Stop saying I dont know.
Okay.
Why do you think we're going to die?
We dont have anything to eat.
We'll find something.
Okay.
How long do you think people can go without food?
I dont know.
But how long do you think?
Maybe a few days.
And then what?
You fall over dead?
Yes. Well you dont. It takes. a long time. We have water. That's the most important thing. You dont last very long without water.
Okay.
But you dont believe me.
I dont know. (p.106 - 107)

Care e ţelul nostru?
Poftim?
Care e ţelul nostru?
Unde-ai auzit asta?
Nu ştiu.
Nu, unde-ai auzit-o?
La tine.
Când?
Acum ceva timp.
Şi care a fost răspunsul?
Nu ştiu.
Bine.
Nici eu. Hai. Se-ntunecă.

cormac mccarthy, the road, picador, london, 2007, 307 p

ps. anu' ăsta am citit 3 cărţi scrise admirabil (făcând abstracţie de flaubert) - elogiu mamei vitrege (fastuos), drumul şi celelate poveşti de dragoste.

pps - alte recenzii 1, 2, 3. şi cartea va apărea tradusă la humanitas.

evenimente livreşti înainte de vacanţă

pe torenţială, alaltăieri, am fost la cafeneaua critică cu câţiva scriitori basarabeni – mai bine zis români cu origini din basarabia.
câteva idei s-au desprins în legătură cu recuperarea în românia a amănuntelor de istorie literară basarabeană – a tradiţiei lor literare. am mai discutat şi de ce scriitorii basarabeni nu scriu în ruseşte – aşa ar avea mai mulţi cititori – şi de ce nu descriu realitatea de acum de acolo cu ochii unui tânăr. am aflat că există viaţă literară şi acolo, numai că noi nu ştim.

*

aseară, lectura publică a lui mircea cărtărescu de la clubul ţăranului român a fost foarte reuşită, deşi mă aşteptam la mai multă înghesuială. scriitorul a citit o povestire publicată mai demult în şapte seri, drumul foamei, în legătură cu o vizită de lucru ca tânăr poet prin bacău. a fost amuzantă şi pe placul publicului, s-a râs, parcă era un altfel de cărtărescu.
au fost şi întrebări – şi eu, fireşte, nelipsitul...
am aflat că mai avem de aşteptat până la altă carte, poate jurnalul de adolescenţă, că citeşte nu doar literatură – ştim din orbitor –, că reciteşte V-ul lui pynchon şi ceva de filip florian. că azi se debutează foare greu, că ai noştri critici nu mai sunt deloc responsabili de „verdictele” lor.
că nu mai vrea să scrie roman...

altfel de dragoste

cu lucian dan teodorovici a fost că l-am cunoscut dinainte de a-i citi cartea şi mă temeam că, de n-avea să-mi placă acest volum, se va supăra pe mine citindu-mi părerea despre.

ei bine, m-am liniştit. citindu-i cartea - prima - de povestiri - cu toate că eu nu mă-nebunesc după povestiri - m-am liniştit. căci am găsit un autor cu darul, dar mai ales cu plăcerea povestirii, destul de inteligent încât să găsească artificii şi să nu plictisească - rupe fire narative, le leagă, le croşetează, astfel încât să crezi că sunt şi povestiri, şi capitole de roman totodată, total coerente.

cum vede dragostea teodorovici?
ca pe o poveste, una discretă şi banală, dar care se insinuează subtil în viaţa banală şi plictisitoare a personajelor şi a noastră. şi care tulbură şi lasă nelinişte. o nelinişte inexplicabilă, iraţională, inexprimabilă. care schimbă ceva. înăuntru. în personaje şi în noi.

cum să in-exprimi, ca scriitor, aşa ceva? teodorovici nu găseşte răspuns, dar reuşeşte. printr-o amintire din copilărie cu un tânăr care se sinucide într-un pod, printr-o amintire a unei femei despre un act amoros sub o punte, printr-o altă amintire din copilărie cu un ţigan omorât în bătaie că nu-şi trădează iubita, sau pur şi simplu prin vieţile banale. trecute şi re-povestite de bărbaţi şi femei, de rude şi prieteni, de bunici şi copii, de amanţi şi amante.

evident, nu mi-au plăcut toate povestirile. dar dacă mă-ntrebaţi, aş enumera pozitiv pe catalige, nişte documente, o noapte la hotel, după gâşte, podul strâmb. şi ce nu mi-a mai plăcut a fost când stilul în mare simplu şi bine stăpânit - de maestru aş zice - lua câteodată tonuri prea melodramatice pentru gustul meu.

dar în/la sfârşit, închizând copertele, am rămas ca amanta din povestirea o noapte la hotel, care se întreabă de ce oare ne îndrăgostim de poveşti, în loc să ne petrecem pur şi simplul viaţa:

un om a fost bătut până la ultima suflare în faţa ta, aşa mi-ai zis. de ce? că n-a vrut s-o trădeze pe iubita lui. adică din dragoste, a zâmbit ea. altul s-a spânzurat pentru că n-avea cum să rămână cu aia pe care-o iubea. păi gândeşte-te la mine: cum puteam eu să reacţionez la asemenea poveşti? (p.125)

şi ca să reacţionaţi şi voi, citiţi cartea orinde, oricând. e şi simplu de citit, şi profundă. o minune!

lucian dan teodorovici, celelalte poveşti de dragoste, ed polirom, iaşi, 2009, 246 p

literatura basarabeană?

cafeneaua critică
miercuri 1 iulie 2009, orele 19.00-21.00 - galeria artsociety (bucureşti, str. logofăt luca stroici nr. 18)

literatura basarabeană
a optsprezecea întîlnire a proiectului de dezbateri culturale cafeneaua critică – şi ultima înainte de vacanţa de vară – va avea tema: literatura basarabeană. discuţia va avea loc la galeria bucureşteană artsociety, în cadrul expoziţiei bessarabia maia/basarabia mea, vernisată pe 23 iunie.

invitaţi: tinerii scriitori basarabeni liliana corobca, vasile ernu, mitoş micleuşanu şi igor mocanu, precum şi ruxandra garofeanu şi vladimir bulat, curatorii expoziţiei bessarabia maia/basarabia mea.

amfitrion: ion bogdan lefter

blogul meu, caţavencu şi becali

caţavencu e şi o revistă. care - cel puţin când eram eu ştudinte-n drept - era un bastion de râs contra puterii neocomuniste.

acum puterea e alta, bastionul s-a dus, dar funny tot a rămas. se ocupă chiar şi de bloguri - în secţiunea blog de blog - printr-unul, bebe sexoblogul. care, pentru că blogul meu are categorii cu budă şi sex, era inevitabil să nu mă fi băgat în seamă.

după dilema, iată şi caţavencu. + becali = o romanică perfectă.

cum am stârnit s.f.-ra românească - concluzii

chiar nu m-aşteptam la 103 comentarii la un articol scris de mine - cam profan într-ale sefeului - şi postat pe saitul SRSFF. comentarii din partea şi a unor oameni ce sunt adevărate legende ale genului.

evident, s-a întâmplat ca articolul meu să scoată la iveală orgolii şi cezuri, unele chiar urâte, despre care mai bine nu ştiam...

ce e important este ca scriitorii/sefiştii sa treacă la treabă, într-un dezirabil scop comun - crearea şi promovarea pentru public a unei literaturi sefe competitive la nivel internaţional pe care o asteptăm cu toţii. alţi tineri scriitori români cum reuşesc?: mircea cărtărescu, filip florian, lucian teodorovici, dan lungu, florina ilis etc.

noi le suntem alături, chiar dacă le mai spunem şi verde în faţă părerea noastră.

ce se întâlneşte în romanul lui dan brown

pe la 20 de ani, cehov scrisese o schiţă intitulată ce se întâlneşte de cele mai multe ori în romane, nuvele etc.
şi cum m-am apucat şi eu, noroc cu filmul, de mega-super-best-seller-ul îngeri şi demoni, iată, scriu acest post.

ce întâlnim în romanul lui dan brown:

• teme holywoodiene, de importanţă universală (biserica catolică, conclavul, ultimele descoperiri ştiinţifice, dar mai ales conspiraţii, mişcări oculte care se răzbună)
• un profesor pedant şi o femeie incredibil de deşteaptă şi sexy
• el e raţional, ea e, fireşte, emoţională, vrea să se răzbune
• toţi urmăresc o hartă a comorii contruite on-going
• personajele sunt conturate cu ajutorul amintirilor din copilărie
• acţiunea e rapidă, se petrece în cîteva ore
• în dialog apare mai întâi elementul surpriză - parcă spuneaţi că...; apoi totul se lămureşte imediat - este aşa...
• grămezi de explicaţii didactice, de ai impresia că iată, ai citit cartea şi eşti deja cult - hatha yoga? vechea artă budistă... sau acesta era locul din care...
• alăturări absurd-ironice: einstein şi peştii?
• potriveli miraculoase - soldaţii din garda elveţiană a papei vin imediat cu răspunsuri la întrebările profesorului universitar.

un citat care mi-a plăcut:
victoria ştiinţei... ne costă pe toţi. şi ne costă scump. ştiinţa a uşurat, într-adevăr, suferinţele cauzate de boli şi de mizerie şi ne-a oferit o sumedenie de maşinării pentru disctracţia şi confortul nostru, dar ne-a lăsat o lume lipsită de minunea frumuseţii. apusurile de soare au fost reduse la frecvenţe şi la lungimi de undă. complexitatea universului a fost transpusă în ecuaţii matematice. ne-a fost distrus chiar şi respectul nostru de sine, ca fiinţe umane... însăşi tehnologia care promite să ne unească, tocmai ea ne desparte. fiecare individ se află cum într-o interconexiune electronică cu întregul glob şi totuşi ne simţim mai singuri ca niciodată. de pretudindeni ne asaltează viloenţa, agresivitatea, dezbinarea şi trădarea. scepticismul a devenit o virtute. cinismul şi nevoia de dovezi şi certitudine înseamnă azi gândire avansată. e de mirare că oamenii se simt acum mai deprimaţi decât în orice alt moment al istoriei noastre? mai are ştiinţa ceva sacru? ea caută răspunsuri disecând pruncii încă nenăscuţi! ba chiar visează să ne restructureze până şi ADN-ul! ştiinţa sfărâmă lumea lui Dumnezeu în fragmente din ce în ce mai mici, din dorinţa de a-i pătrunde înţelesul... şi tot ce găseşte nu sunt decât alte întrebări. (p.365)

ce mi-a rămas e rugăciunea Sfântului Francisc: "Dumnezeule, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba!"

dan brown, îngeri şi demoni, ed rao, buc, 2004, trad. adriana bădescu, 538 p

am făcut 2 ani de blogărit

poezia de sâmbătă

pentru că de câteva luni e la modă pe bloguri postarea a câte unei poezii, m-am gândit ca şi eu.

balada gagicăresii păguboase

de george astaloş

cât a dat-o huţa-huţa şi i-a şi săltat maimuţa
maimuţa cu acareturi în care ţinea băneturi
ca să-şi cumpere ciorapi să facă fâş şi să crăpi
ciorapi de bulane lungi cu mătăsuri trase-n dungi

în dungile dinapoi împletite-n ochiuri moi
ca să mi te bage-n boale când te uiţi să ţi se scoale
ca foişoru de foc din pache până-n cocioc
căruia-i ţâşneşteşte duhu că aşa i s-a dus buhu

aoleu ce-am luat-o-aseară geto!

adezgo mânca-ţi-aş gura cum n-a văzut fundătura
fundătura făurari unde-s dudeştii mai mari
şi-ntunericu mai des când se iese la cules
cu musca pusă pe rele şi tocurile spre stele
..............................................

sus în buza lui vitan unde nentu plută-i han
cu haremuri drăgăstoase şi gagici gagicăroase
cărora le ia caimacul şi le pune-n scoică zmacu
cu strigăt de nuntă mare şi clăbuci la îmbucare

aoleu ce-am luat-o-aseară geto!
plută fiul lui mardare care uite-atât o are
şi ţi-o-nfige-n măruntaie curcubeu ca după ploaie
cometă pe firmament cu coadă şi supliment
că te stoarce până crapi şi te scoate din ciorapi

că la ce-o ma servi luxu dacă nu zbârnâie fluxu
în reflux de ţeavă plină pusă-n pielea de găină
creşte creşte dinăuntru când îţi bate plută untu
mai bine te laşi umplută decât să te dai stătută

aoleu ce-am luat-o-aseară geto!

plută din crucea de piatră care dacă ţi-o arată
vânătă şi jucăuşe îţi taie sughiţu-n guşe
şi glasu cu vino-ncoace călare şi dă-i şi stoarce
ca săă-ţi iei din drâmbă leac şi caise coapte-n fleac

mai bine cu banii luaţi şi cu zbenguială-n lapţi
decât cu ciorapi pe tine şi cu blana-n naftaline
decât cu rostu uitat şi ochiu neremaiat
de cornu descântecului în fântâna pântecului

aoleu ce-am luat-o-aseară geto!
............................................