cum se lucrează la stat. dintotdeauna

ROBERT MUSIL, Omul fără însușiri, vol. 1 (trad. M. Ivănescu & M. M. Aldea)

 

jurnal de lectură 4 („omul fără însușiri“ de robert musil)

elitele austro-ungare organizează un comitet prin care să sărbătorească 70 de ani de domnie a împăratului franz josef, acțiune supremă care să impresioneze o lume întreagă:

• amfitrioana evenimentelor - diotima tuzzi - își dorește o acțiune „spirituală“, pornind de la scriitori, pictori sau de la alți artiști; (mondenii au tot timpul impresia că evenimentele lor au menirea de a schimba societatea); 
• un general - stumm von bordwehr - își dorește înarmarea imperiului cezaro-crăiesc (kaiserlich und königlich) pentru pace; el este desconsiderat, dar mi-aduc aminte că el va avea dreptate;
• secretarul comisiei - și personajul principal al romanului, „omul fără însușiri“ ulrich - nu-și dorește ceva anume, dar se manifestă „gică contra“ la toate inepțiile pe care la aude în jur, cu pretenții de măreție; el nu face prea multe, dar nici nu (mai) are ce să facă ca individ inteligent în epoca modernă din care face parte - îi rămâne eseul;
• sondajele populare propun două direcții (direcțiile dintotdeauna ale mentalului colectiv):

1) una considera că o anumită entitate era răspunzătoare de starea proastă a lucrurilor în vremurile acelea și cerea abolirea acelei entități

2) cealaltă grupare, dimpotrivă, tindea spre un țel de viitor , a cărui atingere ar fi fost cu totul îndeajuns pentru a rezolva totul (p. 349)

 

 

 

jurnal de lectură 3 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

după vreo 145 de pagini de concetrare asupra gândurilor personajului principal törless, iată moț o experiență sexuală pe care-o are cu un coleg efeminat, basini - „lucru care nu rareori se întâmplă în internatele școlare“.

Autorul și zice câteva pagini mai încolo: se obișnuise să spere în descoperire extraordinare pline de mister și nu ajunsese decât în strâmte labirintul are senzualității nu din înclinații perverse și din cauza unei stări de spirit lipsită pentru moment de orice țel. 

Cu alte cuvinte plictiseala duce și la senzualitate.

Finalul cărții este destul de interesant concluzia este că dincolo de gândurile raționale mai există ceva zilele fiecărui om misterios care trebuie acceptat și care face parte din viața noastră toată această acceptare dă oarecare maturitate și oarecare înțelepciune asta este lecția pe care am învățat-o dările la internat

*

O bună perspectivă a lui Musil, din “Rătăcirile elevului Törless”, despre lucrurile pe care le vedem mărețe din depărtare, dar care de aproape sunt meschine și prea-omenești: 

o recenzie tweeter-istică a romanului ar suna așa: 

când îți fierbe capul de-atâtea confuzii adolescentine, tot sexul îți pune capacul (în cazul de față, cu un coleg de școală).

 

jurnal de lectură 2 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

vizavi de colegul presupus hoț și homosexual basini, törless e pus în fața a trei soluții: 

1. să fie raportat și dat afară pe baza dovezii furtului (propunerea lui);
2. să i se ofere șansă răscumpărării, că tânăr aflat la răscrucea vieții (propunerea părinților lui);
3. să fie umilit (azi am zice bullied) de către colegul Beineberg

*

unul din caracteristicile romanului (dar, poate, și ale adolescenței) este imposibilitatea exprimării a ceea ce trăiești în cuvinte, indicibilitatea, inefabilitatea. există un fragment în care törless stă culcat în iarbă și vede un fragment de cer albastru printre nori. încearcă să numească ceea ce vede și numește asta infinit, o metaforă, dar ceea ce nu este de fapt. 

„Chiar deasupra lui, printre nori, strălumina o spărtură mică, albastră, nespus de adâncă. I se păru că ar fi trebuit să te poți urca prin ea cu uscare lungă, lungă. Dar, cu cât pătrundea mai departe, tot ridicându-și privirea, cu atât fundalul albastru, luminos, se îndepărta mai mult. Și totuși era ca și cum ar trebui să ajungi o dată la el și să-l poți opri cu privirea. Dorința aceasta deveni chinuitor de intensă. / Era ca și cum privirile încordate la maximum ar fi aruncat săgeți printre nori și, țintind oricât de departe, ar fi nimerit totdeauna puțin mai aproape decât trebuia.“ (p. 82)

mai târziu, chinuirea colegului basini într-o semiobscuritate aproape einvizibilă îi produce senzații asemănătoare unei excitații sexuală, care-i dă curajul unui scurt autoritarism. 

„Un fior îi trecu, cu picioare de păianjen parcă, de-a lungul spatelui în sus și în jos; apoi se cuibări între omoplați, trăgându-i cu gheare subțiri, spre spate, pielea de pe craniu.“ (p. 93)

* 

Nu caut nimic în afara mea; în mine caut ceva, în mine! Ceva firesc! (p. 111)

 

jurnal de lectură 1 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

ciudat titlul traducerii în românește, „rătăciri“: englezii și francezii traduc verwirrugen cu „confuziile“, așa cum e și în dicționarul german al lui isbășescu, alături de „zăpăceli“. 

*

pandant al suferințelor (romantice) ale lui werther (din romanul lui goethe), verwirrug-urile lui törless țin mai mult de mental, de diferențele dintre trup și minte specifice adolescenței, când trupul o ia razna, în răspăr cu viața socială - aici o școală militară de provincie plictisitoare (și școala și provincia). ce contrast între natura în care ajunsese werther-ul lui goethe și prăfoșenia deșertică din provincia imperiului în care ajunge törless.

*

adolescența, când „vrei să te afirmi, dar ești încă prea nepregătit pentru a te afirma cu adevărat“ (pp. 14-15)

*

„Aștepta ceva, ceva suprinzător, nemaivăzut; un spectacol fantastic pe care nu și-l putea imagina nicicum; un eveniment de o senzualitate cumplită, bestială, care să-l apuce parcă cu ghearele și să-l sfâșie, începând cu ochii“ (p. 21)

*

destul de multă psihologie juvenilă pentru un autor care nu se declara psiholog - cel puțin în omul fără însușiri. 

 

„suferințele tânărului werther“ de johann wolfgang goethe

 

1. este a doua lectură, după cea de adolescență, când încercam să cuprind marile capodopere literare. acum însă, mai ales după lectura amintirilor scrise la bătrânețe sub titlul poezie și adevăr, am o altă impresie despre această mică capodoperă literară. mai întâi că este profund sentimentală, de un romantism atât de accentuat, încât parcă-ți strepezește mintea, însă doar stilul cumpănit al lui goethe reușește să-l tempereze - de unde reușita romanului. 

2. scris la 25 de ani, cuprinde în el exaltările fiecărui om aflat la prima dragoste, nu cred că s-ar mai putea scrie după asta așa ceva - iar meritul lui goethe este c-a reușit s-o facă într-un mod plauzibil. de aceea, romanul parcă nu are vârstă, iar scurtimea se potrivește chiar și unui cititor grăbit, de azi. 

uimitor ce influență a avut romanul în epocă - unii chiar s-au sinucis, inspirați de sinuciderea eroului werther, care n-a mai putut suporta faptul că dragostea (chiar și împărtășită) îi rămânea inaccesibilă. însă puterea sentimentelor - amestecul de orgoliu și lipsa de stăpânire - nu-l lăsa să meargă mai departe. 

iar ceea ce-i cere iubita lui, lotte, căsătorită cu altul (un om bun și iubitor de altfel), pentru el e ceva imposibil:

Poți și trebuie să mă mai vezi, Werther, numai că e nevoie să te stăpânești! O, de ce oare a trebuit să te naști cu firea asta violentă, cu pasiunea asta nestăpânită care te face să nu mai lași din mânăce ai apucat o dată? [...] Numai o clipă de gândire calmă, Werther! spuse ea. Nu vezi că te amăgești, că te distrugi cu voință? De ce tocmai pe mine, care sunt a altuia? De ce tocmai eu? Tare mă tem că numai faptul că nu poți să mă ai te face să ții atât de mult la dorința asta. (p. 183)

 știm că goethe a scris romanul în 4 săptămâni:

Am adunat laolaltă tot ce avea ceva comun cu proiectul meu și am retrăit în închipuire toate întâmplările apropiate ale existenței mel, cărora nu le dădusem încă o întrebuințare poetică. În aceste împrejurări, după multe pregătiri tainice, am scris romanul Werther în patru săptămâni, fără să fi așternut mai dinainte pe hârtie o schiță a întregului sau fără să fi tratat separat vreo parte a lui. [...] Nu puteam să nu dau operei pe care tocmai o scriam acea înflăcărare care șterge orice deosebire dintre poezie și realitate. [...] M-am simțit ca după o spovedanie, din nou voios, liber și pregătit pentru o nouă viață. (p. 169-170, Poezie și adevăr, vol. 3, Editura pentru Literatură, trad. Tudor Vianu) 

inspirat dintr-o întâmplare reală, a unui amic care trăia într-un fel de ménage à trois și care s-a sinucis în cele din urmă, goethe s-a folosit de întâmplare pentru scopul său - după părerea mea - de a lecui lumea de sentimentalisme. astfel că ceea ce va scrie mai târziu va fi ceva cumpănit, nu mai puțin poetic, dar ceea ce va deveni în cultura germană și europeană clasic. 

3. mi-a plăcut cel mai mult din carte prima parte - descoperirea de către werther / goethe a libertății și a naturii înconjurătoare - principii pe care le descoperise goethe însuși după plecarea din casa părintească din frankfurt (cum arată casa azi link aici). 

entuziasmul față de natură poate fi repetat de oricare dintre noi care ajunge în mijlocul ei, înstrăinat de urbanism și de epoca (post)modernă. 

Asta m-a întărit în hotărârea mea ca, de aci înainte, să nu mai urmez decât natura. Numai ea este nesfârșit de bogată și numai ea formează pe artistul mare (p. 25) 

„Noi, oamenii, începui eu, ne plângem adeseori că zilele bune sunt atât de puține și cele rele atât de multe; dar, după părerea mea, n-avem întotdeauna dreptate. Dacă ne-am bucura cu dragă inimă de lucrurile bune pe care ni le dă Dumnezeu în fiecare zi, am avea și puterea să le îndurăm pe cele rele atunci când vin.“ (p. 55-56) 

Cred că toată lumea ar trebui să-l citească pe Werther - pentru că-i un roman frumos, mic și puternic sentimental. Poate fi un instrument de a scăpa de sentimentalismele exagerate pe care le avem fiecare dintre noi, după maturitatea emoțională a fiecăruia.

goethe, suferințele tânărului werther, editura rao, bucurești, 1996, trad. alexandru philippide, 220 pagini broșate, coperta de done stan cu un tablou de caspar david friedrich

Cartea la minut - cu Dragos C: #FranzKafka (2): Corespondența

primul volum din „corespondența“ lui franz kafka

opera de ficțiune

probabil că scrierile lui Kafka - mă refer la operele sale de ficțiune - nedumeresc pe toată lumea: departe de ficțiunea cu care suntem obișnuiți, ele cer multă atenție și conturează destul de greu acțiuni „acțiuni coerente“, creând mai mult imagini poetice, o atmosferă și mai puțin fire narative romanești. cel puțin asta mi s-a-ntâmplat mie. 

edițiile corespondeței lui kafka în românește

așa că m-am îndreptat de curând la corespondență. în românește, există două versiuni:

• o versiune completă a lui mircea ivănescu, de la editura univers, în ediția de opere complete (vol. 4-6, 1998-2000), grupate după destinatari (vol.4, către prieteni și familie, vol. 5, către felice, vol. 6, către milena), o traducere destul de liberă, fără prea mari exigențe editoriale - poate și de aceea ediția este revăzută în prezent la editura humanitas, urmând a fi reeditată   
• versiunea incompletă în 3 volume (1900-1917) de la editura rao, grupate cronologic, în traducerea regretatului radu gabriel pârvu. foarte bun cunoscător al lui kafka (îngrijind și alte cărți - antumele, postumele, jurnalul - la aceeași editură), traducerea curge parcă mai bine decât la ivănescu. din păcate, ediția se întrerupe la anul 1918 (ediția originală critică după care s-a tradus se oprise la acel an), lipsind, bunăoară, scrisorile către milena, pe care ediția de la univers le conține. 

de ce citesc corespondența?

am luat frumoasele volume de la editura rao și am început citirea lor, pornind de la dorința de a mi-l apropia pe kafka mai puțin prin operă - deși, în cazul lui, unele scrisori pot constitui și ele opere de artă - ci mai mult prin ceea ce fusese ca om.

mai întâi, ca în orice corespondență, există multe fapte cotidiene, multe referințe total neinteresante pentru un cititor terț cum sunt eu, neimplicat în relația expeditor-destinatar. de aceea, ca terț, trebuie să cuprind tot, pentru a descoperi, printre astfel de rânduri total neinteresante, și unele fragmente frumoase, chiar uluitoare, care mi-l descoperă pe expeditor (adică pe kafka) în intimitatea lui, care-mi pun în față gândurile sale cele mai inaccesibile. e ca o goană după aur și cere muncă și mai ales timp, să cerni atâta nisip ca să descoperi pepite. dar merită, căci unele mi-au luat ochii.

oricum, la fel ca jurnalul (pe care intenționez să-l reiau, pentru că l-am citit prima oară demult, acum 20 de ani), orice corespondență descoperă cititorului, dincolo de gândurile intime ale unui om - în cazul de față un scriitor de geniu - față de sine însuși, față de anumite situații concrete de viață și în relaționarea cu ceilalți cărora le scrie.  

în cazul de față, o persoană cu o sensibilitate exacerbată, atât fizică, dar mai ales a minții, aproape incapabilă de socializare reală - a cărui singur punt de sprijin este scrisul - ca răspuns la existența în lume și ca mijloc de găsire a celorlalți, ba chiar a iubirii.  

primul volum (1900-1912)

primul volum al corespondenței este cel mai optimist. am descoperit un Kafka preocupat mai mult să întâlnească oameni noi - mai ales să vobească cu Max Brod, dar să se și întâlnească în cafenele și să vorbească despre ce cărți au apărut. 

Franz Kafka (24 de ani) cu prietenul său Max Brod (23 de ani) în 1907

aici, Kafka este un tânăr preocupat de terminarea studiilor (studii de drept, pe atunci licențiatului i se spunea doctor) și de găsirea unui loc de muncă (găsește două, la cel de-al doilea lucrează cel mai mult - Instituția de Asigurări în caz de Accidente de Muncă din Praga). 

dincolo de numeroasele anunțuri, mai ales cu prietenul său cel mai bun, Max Brod – când vin la tine, când vii la mine – sunt multe lucruri amuzante, Kafka face spirite, nu e un deprimat. este vegetarian, îi place să stea cu ferestrele deschise. îi place să-și dedice timpul cititului și scrisului - scrie și recenzii la crățile prietenilor - și-i mai place să socializeze în cafenelele pragheze cu literații locali. vom afla din jurnal că frecventează bordelurile. Iată ce făcea într-o stațiune:

Merg mult cu motocicleta, mă scald mereu, dorm ore întregi dezbrăcat în iarbă, pe malul iazului, iar până la miezul nopții zăbovesc în parc cu o fată supărător de îndrăgostită; am întors deja fânul pe pajiște, am construit un carusel, după furtună le-am dat o mână de ajutor pomilor, am dus la păsut vaci și capre și le-am mânat seara acasă, am jucat mult biliard, am făcut plimbări lungi, am băut multă bere și-am fost chiar și la templu (Scrisoarea 60, Către Max Brod, aug 1907).

în ceea ce privește fetele cuminți, îi place să flirtează cu ele - fără să conteze că sunt urâte; le găsește prin locurile pe care le vizitează, obiective turistice sau sanatorii; corespondează cu ele, fiind convins că atuul lui este scrisul, pentru că, slăbătură fiind, știe că fiziul nu-l ajută. îi scrie lui Brod, în 1912: 

De-ar fi adevărat că fetele pot fi cucerite prin scris! (Scrisoarea 241)

iar la 20 septembrie a aceluiași an (are 29 de ani), o întâlnește pe Felice Bauer, o tânără evreică căreia-i va scrie peste 1000 de scrisori și cu care va fi logodit de 2 ori. va rupe cu ea după o legătură - predominant epistolară! - de 5 ani (volumul 3 al corepondenței de față), după ce el își va descoperi tuberculoza. iată ce notează în jurnal despre prima întâlnire cu felice bauer (opere complete, vol. 3, editura univers, 1998, trad. m. ivănescu):

Domnișoara Felice Bauer. Când, la 13 august, am ajuns la Brod, ea ședea în fața mesei, și la început mi s-a părut un fel de servitoare. Nici nu eram curios să aflu cine era; mi se părea atunci, în primele momente, cu totul obișnuită. Fața osoasă, goală, purtându-și goliciunea cu sinceritate. Gâtul liber. Bluza îmbrăcată parcă la întâmplare,. Părea foarte casnică, înveșmântată astfel, deși, cum s-a vădit mai târziu, nu era deloc așa. (Mă înstrăinez puțin de ea ca să fiu astfel mai aproape de trupul ei. În orice caz, starea în care mă aflu se înstrăinează de tot ce e bun și tot nu cred) (p. 183)

Următoarele două volume ale ediției prezente (de la rao, trad. pârvu) cuprind predominant scrisorile către Felice (pe toate). 

• lui franz kafka îi place să facă pe victima, să se plângă de viața pe care-o duce, serviciu-casă-serviciu, principala preocupare fiind să-i scrie Felicei; e parcă scopul vieții lui să-i scrie - părerea mea fiind că prin aceste scrisori își exersează permanent scrisul.
• îi cere - cel puțin la început - amănunte cu privire la viața ei cotidiană - părând că misiunea vieții asta e, de a găsi în ea un sprijin - Cine știe dacă n-am mai multă nevoie decât dumneavoastră de strângerea unei mâini, dar nu a acelei mâini care liniștește, ci a celei care dă forță (S. 284) - se plânge, de asemenea că, atunci când în zilele de-nceput al scrisorilor îi scrie chiar de trei ori pe zi, ea nu-i răspunde când se-așteaptă el - așa că aoleo, ce tragedie!
• în paralel, pare că această corespondență îi este favorabilă creației - scrie cu mare râvnă la romanul America și nuvela Metamorfoza; de asemenea, scrie povestirea Verdictul, pe care i-l dedică ei și pe care-l citește și-n public.   

despre cărți

Cred că ar trebui să citim numai asemenea cărți care ne mușcă sau ne înțeapă. La ce bun să mai citim o carte care nu ne trezește cu un pumn în scăfârlie? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrii tu? Dumnezeule, fericiți am fi și de n-am avea cărți, iar astfel de cărți care ne fac fericiți, am putea scrie, la o adică, noi înșine. Dar avem nevoie de acele cărți ce au supra noastră efectul unei nenorociri care ne doare teribil, ca moartea cuiva pe care l-am iubit mai mult decât pe noi înine, și ne face să ne simțim ca i cum am fi izgoniți în codri, departe de toți oamenii, sau ca o sinuciere; o carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi. Așa cred eu. (Scrisoarea 31, Către Oskar Pollak, 27 ian. 1904).

declasarea 

Oricum au stat lucrurile în realitate, mie mi s-a părut că sunt un declasat; oamenii care n-au lenevit măcar temporar până la 24 de ani merită toată compătimirea, deoarece eu sunt convins că banii pe care-i câștigăm nu-i luăm cu noi în mormânt, însă perioada de trândăvie, da. (Scrisoarea 75, Către Hedwig Weiler, 9 oct 1907).

mediocritatea

Ieri și azi mi-am dat seama de mediocritatea celor scrise de mine și mă tem că ideea asta n-are să dispară. (Scrisoarea 242, Către Max Brod, 17 iul 1912).

cât era de uscățiv

Și într-adevăr, așa uscățiv cum sunt, și sunt cel mai uscățiv om pe care-l cunoasc (ceea ce spune ceva, fiindcă am umblat mult prin sanatorii), nici n-am altceva de prisos sub aspectul scrisului, sau care s-ar putea numi de prisos în sensul bun al cuvântului. Dacă există, prin urmare, o putere superioară, care vrea să se folosească de  mine sau mă folosește, atunci mă aflu în mâna ei, ca un instrument...; dacă nu, atunci nu sunt absolut nimic și mă voi trezi dintr-o dată rămas într-un vid înspăimântător. (Scrisoarea 275, Către Felice Bauer, 1 nov 1912). 201. 

despre stilul său de viață

(Scrisoarea 275, Către Felice Bauer, 1 nov 1912).

 

medicii

Nu, pe faimoșii medici nu-i cred; pe medici îi cred când spun că ei nu știu nimic. (Scrisoarea 279, Către Felice Bauer, 5 nov. 1912).

hainele

Vestimentația mea este în totală dezordine de vreo câțiva ani. Folosesc același costum la birou, pe stradă sau acasă, la masa de scris, fie vară, fie iarnă. Împotriva frigului aproape că sunt mai călit dect o bucată de lemn, dar până la urmă ăsta tot n-ar fi un motiv să umblu așa cum fac eu; de exemplu, fără să port pardesiu sau palton până acum, când, deși am intrat în noiembrie, eu mai apar pe stradă, printre trecătorii înfofoliți, ca un nebun în costum de vară și cu pălăriuță de pai; și nu port nici vestă, din principiu..., ca să nu mai vorbesc de ciudățeniile lenjeriei, cu neputință de descris în continuare. (Scrisoarea 282, Către Felice Bauer, 7 nov 1912). 

părinții

Am simțit mereu că părinții mă persecută; până-n urmă cu un an poate că am fost indiferent față de ei, precum și față de întreaga lume, aidoma unui obiect impasibil, dar asta, din câte îmi dau seama acum, n-a fost decât o reprimare a fricii, a îngrijorării și a tristeții. Părinții nu vor altceva decât să te tragă în jos, către ei, în timpurile de altădată, din care dai să te ridici respirând ușurat; din dragoste vor să f acă asta, desigur, dar tocmai acest lucru este oribil (Scrisoarea 309, Către Felice Bauer, 21 nov 1912).

scrisul

Poate, cine știe, pe măsură ce scriu și mă eliberez mai mult, voi deveni mai curat și mai demn de tine; cu siguranță ănsă mai sunt multe de aruncat din mine, iar nopțile nu pot fi niciodată îndeajuns de lungi pentru această t reabă, altminteri destul de plăcută (Scrisoarea 312, Către Felice Bauer, 24 nov 1912). 

tânguirile

Să ne-mbrățișăm, iubito, dacă nu cu brațele, măcar cu tânguirile! (Scrisoarea 363, Către Felice Bauer, 22 dec 1912). 

franz kafka, corespondență, vol. 1 (1900-1912), ed. rao, bucurești, 2005, 380 pag. legate, coperta de florica zahiu   

Cartea la minut - cu Dragos C: “Nerăbdarea inimii” de Stefan Zweig

„frate somn“ de robert schneider

robert schneider

frate somn

(schlafes bruder)

editura vremea, bucurești, 1997

trad. daniela ștefănescu

223 pag. broșate

coperta silvia cofescu

un minunat roman austriac

scris la 7 ani după parfumul lui patrick süskind, romanul scriitorului austriac are ca personaj principal tot un geniu al simțului - de data aceasta al auzului. doar că acțiunea nu are loc la paris, ci într-un sat uitat de lume din autria secolului 19 - vorarlberg.

sărac și singuratic, johannes elias alder, simte că e ceva ciudat cu el și, într-o criză mistică telurică, devine „geniu al sunetului“ - având ca semn distinctiv pupilele galbene.

doar că, spre deosebire de eroul olfactiv al lui patrick süskind, ce căuta minunea mirosurilor în afară, eroul muzical al lui robert schneider caută sunetul în el însuși, în viața chinuită pe care o trăiește - pe care apoi o exhibă în cântecul de orgă:

În decursul anilor și condiționat de zdruncinarea progresivă a sufletului, a găsit însă într-un limbaj al sunetelor atât de năvalnic, cum n-a făcut-o nici un maestru dinaintea lui sau după el (p. 196)

când, un episod îl trimite la o hotărâre extremă - de a nu mai dormi niciodată, de a nu mai fi vreodată cuprins de somn, fratele morții:

Episodul în care Elias se tăvălise o dat în iarba, cufundată în noaptea neagră, a pășunilor abia încolțite, își desfăcuse brațele și picioarele și își înfipsese degetele în iarbă, de parcă ar fi trebuit să se țină strâns de astă lume mare, rotundă, frumoasă. Îți aminti de vorbele pe care le cântase în noaptea aceea: „Cine iubește nu doarme! Cine iubește nu doarme!“... (p. 195) 

ediția princeps, 1992

îmi va rămâne în minte chipul unui copil pe care-l întâlnește în biserică elias, în momentul răzvrătirii împotriva lui dumnezeu. atât de ciudat și parcă înfircoșător mi l-a descris autorul, încât filmele de groază mi-au fost basme pentru copii - căci n-am știut prea sigur dacă acel copil era dumnezeu sau era diavolul.

un roman foarte foarte frumos, despre o lume rurală, descrisă mitic (dar și thomasmannian-ironic) de către autorul austriac - o lume construită în jurul unui personaj poate ușor neverosimil, însă cu multe, multe însușiri.

„considerații inactuale“ de friedrich nietzsche. notițe 1

partea întâi: david strauss, mărturisitorul și scriitorul

friedrich nietzsche

 opere complete, vol. 2

editura hestia, timișoara, 1998

(sämtliche werke.

kritische studienausgabe)

traducere de simion dănilă

640 pag. legate

coperta de lucian alexiu

Cele patru inactuale sunt cât se poate de războinice. Ele demonstrează că n-am fost un „Hans visătorul“, că-mi face plăcere să trag spada - poate și că am încheietura mâinii periculos de liberă. Primul atac (1973) a vizat cultura germană, la care încă de pe atunci priveam în jos cu necruțător dispreț. Fără sens, fără substanță, fără țel: o simplă „opinie publică“... Ecoul acestei lucrări este de-a dreptul inestimabil în viața mea. De atunci, nimeni nu a mai intrat în polemică cu mine. (ecce homo, ed. ideea europeană, bucurești, 2016, trad. victor scoradeț, pp. 122-126)

nietzsche își începe scrierea de la ideea că războiul nu are nimic de-a face cu cultura. este rodul unui delir, cultivat de „tagma omogenă care pare a se fi legat prin jurământ să pună stăpânire pe ceasurile de răgaz și siestă a omului modern, adică pe «momentele culturale» ale lui, și să-l amețească în răstimpul lor prin hârtia tipărită“ (p. 106)

cultura = unitatea de stil artistic în toate manifestările vieții unui popor (p. 107)

cultura ≠ barbaria

artistul ≠ filistinul culturii (bildngsphilister): artistul caută permanent; filistinul nu caută mai departe (p. 111)

filistinul culturii are și el filozofia lui - care, sub niște înflorituri dantelate, ascundea mărturisirea filistină pentru divinizarea banalității: ea vorbea despre raționalitatea a tot ce este real (hegel, sic!); el distinge «partea serioasă a vieții», adică profesia, afacerile, inclusiv femeia și copilul, de distracție (p. 112)

de la paragraful 3 până la 12 - răfuiala cu cartea lui strauss, vechea și noua credință, cu hegelianul gervinus și cu darwin, „genealogistul maimuței“- devine plictisitoare, de citit pe fast forward,
totuși interesantă anecdotic, despre cum se făcea polemică la sfârșit de secol 19.

citate

• Un cadavru este un gând frumos pentru vierme, iar viermele un gând oribil pentru orice ființă vie. Viermii își închipuie împărăția cerească într-un corp gras, profesorii de filozofie în scormonirea prin măruntaiele schopenhauriene (p. 123) 
• Cine s-a îmbolnăvit o dată de hegelită și schleiermacherită nu se mai vindecă niciând în întregime (p. 126)
• dezinteresul omului de știință față de metafizică: De jur împrejur se holbează la el, moștenitor doar al câtorva ceasuri de viață, cele mai înspăimântătoare hăuri, orice pas ar trebui să-i aducă aminte: La ce bun? Încotro? Dai inima lui se înflăcărează crezându-se menită să numere staminele unei flori sau să sfărâme pietrele de pe marginea drumului (p. 133)
• Scandalos este tot ce-i cu adevărat productiv (p. 145)
• Lumpenjargonul epocii actuale (schopenhauer)

note de istorie literară:

• cine era david friedrich strauss?:
• teolog critic și biograf al lui isus - a revoluționat prin interpretarea mitică a miracolelor lui isus 
• pamfletul urma să-i fie înmânat lui wagner la a 60-a aniversare (joachim köhler, fr. nietzsche & cosima wagner)

Ideea
nietzsche introduce noțiunea de filistin cultural - categorie de oameni burghezi care privesc arta ca imitație a realului și a clasicilor - fără acea căutare creatoare care-l caracterizează pe adevăratul artist.

„ultima lume“ de christoph ransmayr

christoph ransmayr

ultima lume

(die letzte welt)

editura univers, buc., 1996

trad. de mircea ivănescu

231 pag. broșate

cum sunt un admirator al literaturii germane - l-am întrebat pe un tânăr scriitor german ce scriitori preferați are. pe locul întâi și de departe era christoph ransmayr. i-am luat atunci cele două romane traduse la noi - ultima lume și morbus kitahara - dar ama amânat lectura, stilul fiind unul dificil.

dar acum, când la raftul denisei se anunță o altă traducere - pe care o aștept cu nerăbdare - m-am hotărât să reiau ultima lume - cel mai cunoscut roman al său - editat de două ori în românia, dar destul de ignorat.

de ce e ultima lume un roman extraordinar?

se spune că inițial christoph ransmayr a vrut să rescrie metamorfozele lui OVIDIU, însă până la urmă a (re)scris o lume paralelă, inspirată de poetul roman. ba chiar l-a introdus în roman chiar pe ovidiu - mai precis i-a introdus umbra pe care a lăsat-o după moarte, mai precis metamorfoza lui într-un arbore.

ultima lume e un ținut poetic, utopic, nici contemporan - deși sunt gări, aparate de proiecție a filmelor, conserve etc. - dar nici antic. e TOMIS-ul în care a fost exilat poetul din sulmona - însă un oraș și maritim și muntos, cu un golf amfiteatru din care poate fi admirat spectacolul mării. un oraș de exploatare a minereurilor, în care locuitorii - avataruri ale personajelor ovidiene - trăiesc într-o altfel de lume.

la finalul cărții, avem paralele ale personajelor lui christoph ransmayr cu cele din metamorfoze. iar christoph ransmayr are câte o poveste pentru fiecare - în care firul conducător e târât de cotta, un roman ce vine la tomis să-l caute pe OVIDIU și să-i caute poeziile.

avem un operator de film pitic cu rădăcini crescute în pământ, o țesătoare ce țese povestiri pe covoare, un copil epileptic ce se transformă în stană de piatră, un frânghier ce se tranformă în lup. un oraș cucerit de plante, un potop în urma căruia se nasc alți oameni din piatră.

o proză poetică, despre o lume dintre vis și realitate, o atmosferă melancolică și sumbră - într-o carte letargică, unică în felul ei - un omagiu față de OVIDIU și al unei mitologii acum dispărute.

criticii germani au apreciat proza ritmată și fără cusur a autorului austriac - pe care poate mircea ivănescu, poet, a reușit s-o redea în transpunerea românească.

ediția a doua a romanului, din 2008

„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald

sebald, un autor de cărți cult 

am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitz, despre care am scris imediat entuziast aici.

sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.


dare de seamă despre comitatul suffolk

inelele lui saturn e al treilea roman din cele 4 scrise de autor (a murit într-un accident de mașină în 2001, la 54 de ani). titlul se referă la inelele lui saturn, formate din cristale și particule ce orbitează în jurul planetei - așa cum poveștile din acest roman orbitează în jurul unui nucleu principal - călătoria pe care autorul însuși a făcut-o în comitatul englez suffolk în 1992.

deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:

• profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
• anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
• maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
• sfântul sebald cu legenda și minunile lui
• roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold 
• joseph conrad și începuturile sale marinărești
• împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
• poetul romantic algernon swinburne
• scriitorul michael hamburger și viața lui

Zile și săptămâni în șir îți tot chinui mintea degeaba, neștiind, dacă te-ar întreba cineva, dacă mai continui să scrii din obișnuință sau pentru că vrei să te impui, ori pentru că nu ai învățat nimic altceva, ori poate din cauză că te miri atâta de viață, din dragoste de adevăr, din disperare sau revoltă, după cum nu ai fi în stare să spui nici dacă scrisul te face mai deștept sau mai nebun. (p. 185)

• scriitorul singuratic edward fitzgerald
• ciudata familie ashbury
• alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
• rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani

mai avem labirinturi, istoria parcurilor, heringilor și a viermilor de mătase, o insulă a operațiunilor secretă, o furtună de nisip, camere de hotel, poduri, plaje pustii -  o mică enciclopedie pe 300 de pagini. 

totul trece lin, nu știi când ieși dintr-o istorie și intri în alta, pare că intri și scormonești în mintea lui winfried georg sebald printr-o vrajă, îi cauți amintirile de călătorie și dai de curiozități și scântei de istorie umană, de ore astrale ale anonimilor sau creatorilor mai obscuri - fără să întrebi ce gen literar citești, ci doar că citești ceva din cale afară.

nu contează până la urmă categoriile - importantă e experiența. 

iar sebald oferă cititorului o EXPERIENȚĂ, una unică.

coperta ediției germane

au mai scris vladimir bulat, blue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:

„sfârșitul singurătății“ de benedict wells

benedict wells

sfârșitul singurătății

 (vom ende der einsamkeit)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere de gabriella eftimie

 316 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
granița dintre prietenie și dragoste e o macaroană ce trebuie suptă la timp.

trei frați: doi băieți și o fată. orfani, ajung la internat iar caracterele îi despart.
cel mai mic, jules, mai visător, își caută un reazem în viață.
o găsește pe alva, o fată ciudată ca și el.
o pierde și o găsește ani mai târziu.
și îi regăsește și pe frații lui.
dar nimic nu durează prea mult...

per ansamblu, romanul nu mi s-a părut unul deosebit, deși e scris cu pricepere.
dar că a luat premiul uniunii europene în 2016 însemnă că premiile nu mai sunt ce au fost...

mi-a plăcut doar o singură parte din carte - zborul timpului (2005-2006) - un capitol de 64 de pagini, în care tânărul jules se luptă, pentru cucerirea gagicii sale alva, cu soțul ei celebru, bătrânul scriitor alexander nikolaj romanov. duelul mut dintre cei doi. atmosfera ciudată din vila izolată într-un sătuc din elveția, la poale muntelui pilatus. senzualitatea versus milă și datorie - mi s-a părut cel mai reușit capitol din roman.
și cam atât.

cam tristă și cam depresivă, cu idei cam clișeistice - o carte de citit în metrou.

citiți câteva pagini pe saitul editurii aici.

coperta ediției originale

autorul, benedict wells (sursa)

colecția nietzsche

#friedrichnietzsche #nietzsche #bookstragram #editurahumanitas

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 14 Oct 2017 la 04:51 PDT

„friedrich nietzsche & cosima wagner“ de joachim köhler

joachim köhler

friedrich nietzsche &

cosima wagner

ed. paralela 45, pitești, 2003

 traducere de gabriela danțiș

 226 pag broșate

coperta de carmen lucaci

o relație bolnăvivioasă între două spirite puternice

specialist în wagnerianism, biograful neamț joachim köhler nu se poate abține să nu scrie și despre relația dintre filozoful german friedrich nietzsche și familia wagner (richard & cosima).

1. uimitoare mi s-a părut influența culturală a lui richard wagner în occident: una atât de mare, încât persoana deja orgolioasă a compozitorului a capătat proporții uriașe. totul îi era permis, iar cei din jurul său trebuia să fie ca moliile în jurul flăcării - să sfârșească pe altarul operei și personalității lui.

doar că nietzsche avea și alte preocupări și a reușit - cu greu - să se dezlipească, însă aceasta a fost fatal pentru relația lor. dragostea reciprocă s-a transformat în ură, deși influența reciprocă a continuat.

posteritatea a avut grijă mai degrabă de nietzsche: cărțile îi sunt încă citite, însă câte montări ale lui wagner se mai fac azi? cine îi mai citește piesele sau cărțile?

2. m-a mai mirat câtă nevoie aveau de recunoașterea superiorității lor, germanii de atunci! ce nevoie aveau de măreția trecutului, de mituri! cum începea să înflorească antisemitismul (asta dacă nu cumva l-a exagerat autorul cărții)!

bunăoară, cosima wagner avea accese paranoide contra evreilor, ca soțul său, richard wagner: ea notează în jurnal că se temea ca maestrul, precum odinioară „Mântuitorul“, să nu fie ucis de evrei. (p. 109)

întrunire la bayreuth (sursa)

secretul sexual lui nietzsche

după moartea lui wagner, nietzche află despre o scrisoare către un medic prin care richard wagner îl face onanist homosexual (ar fi fost îndrăgostit de erwin rohde și umbla cu paul rée), ceea ce-i provoacă o dorință de răzbunare fulminantă, materializată prin diatribe scriitoricești, atât directe, cât și metaforice, cea mai importantă fiind chiar cartea nietzsche contra wagner. importanța sa ideatică nu e foarte mare, căci e doar un instrument de răzbunare.

scrie nietzsche: „Wagner e bogat în idei rele; dar ce spuneți despre faptul că a schimbat scrisori (chiar cu medicii mei) pentru a-și exprima convingerea că felul meu modificat de a gândi ar fi urmarea unor abateri nefirești, cu trimiteri la pederastie“ (p.180)

foarte frumoasă mi se pare sublimarea frustrărilor sexuale și de putere ale lui nietzsche în metafore poetice și mitologice: el se vedea dionyssos (zeu hermafrodit), iar pe cosima wagner o vedea ca pe ariadna, soția muritoare a acestuia.

în fișa medicală de la sanatoriul de bolnavi mintali din jena, se menționează, sub data de 27 martie 1889, remarca pacientului: „soția mea, cosima wagner, m-a adus aici.“

erwin rohde, carl von gersdorff  și friedrich nietzsche (1871)

alte curiozități despre friedrich nietzsche:

• în ultimii ani ai nebuniei sale, nietzsche era îngrijit de sora sa la weimar, unde neitzscheenii făceau pelerinaje să-l vadă pe filozof. noaptea însă, răsunau „urletele nefericitului“, care-i înspăimântau pe locuitorii de la „Vila Silberblick“ și care se auzeau până în stradă. „De două, trei ori, sunete prelungi, răgușite ca niște gemete, pe care le zlobozise cu toată puterea în noapte“, nota un oaspete în octombrie 1897, „apoi din nou era tăcere.“ Un altul relata despre „sălbaticele urlete deznădăjduite, ca din pieptul unui animal rănit de moarte, care sfâșiau liniștea nopții“. (p. 21)  
• elisabeth, sora lui nietzsche, după moartea filozofului, a falsificat și mințit, a ars documente și a contorsionat adevărul, „ca și cum autorul însuși s-ar fi aflat în ea“: la fel cum cosima wagner a procedat cu opera lui wagner. (p.208) 
• o posibilă interpretare a personajelor din așa grăit-a zarathustra descrie de fapt relația dintre nietzsche și richard wagner: la început, s-a supus, ca spirit ce poartă greul, lui wagner cel puternic: „a îngenuncheat ca o cămilă și a vrut să fie bine încărcat. apoi a scăpat cu fuga, în căutarea propriei voințe, „în pustiul cel mai depărtat“. aici cămila sclavă și-a aruncat povara și s-a transformat în leu. dar ca să devină stăpân, trebuia mai întâi să învingă idolul-„balaur scânteind de aur“. între „tu-trebuie“ al balaurului, el a ales „eu vreau“ al leului.“ (pp. 83-84), cf. așa grăit-a zarathustra, I, 1994, trad. șt. aug. doinaș, pp. 81-82

autorul, joachim köhler (sursa)

„friedrich nietzsche“ de ivo frenzel

ivo frenzel

friedrich nietzsche

editura teora, bucurești, 1997

 traducere de carmen oniți

 175 pagini broșate

coperta de valentin tănase

o monografie rowolt - scurtă și bună

deși friedrich nietzsche scria în ecce homo că „una sunt eu, alta sunt cărțile mele“, cunoașterea vieții filozofului ajută la înțelegerea filozofiei sale.

cum anume fiul unui preot a ajuns să fie capul de pod al criticii moderne a creștinismului? cum anume un profesor de filologie clasică a ajuns unul dintre întemeietorii filozofiei moderne? cum anume un spirit liber și independent a ajuns să înnebunească și să moară îngrijit de sora sa?

profesorul ivo frenzel structurează viața lui nietzsche în 4 etape, de câte zece ani:

1. cei zece ani de educație și formare: de la intrarea la liceul pforta și ultimul semestru la leipzig
2. zece ani de profesorat la universitatea din basel
3. cei zece ani de la renunțarea la catedră din cauza bolii, dedicate promenadelor și creației
4. cei zece ani de nebunie

curiozități:

• a început să-și scrie memoriile încă din școală;
• voia să se însoare doar din interes - ca să-l îngrijească cineva: a avut 2 variante: olandeza mathilde trampedach și rusoaica lou salomé;
• în armată a căzut de pe cal și a fost lăsat la vatră, apoi s-a înrolat în războiul franco-prusac și s-a îmbolnăvit de dizenterie;
• în sistemul universitar pe care nietzsche-l acuza de îngustime, acesta a fost promovat profesor la 24 de ani, încă dinainte de-a da doctoratul, doar pe baza articolelor filologice scrise, fără examene sau formalități;
• banii îi erau asigurați dintr-o pensie de 3000 de franci pe an cca fost profesor, apoi ca moștenire a unui unchi bogat.

ediția originală din 1966

interesant mi s-a mai părut faptul că opera cu adevărat importantă a lui nietzsche începe cu omenesc, prea omenesc (1878). apoi:

aurora (1881)

știința voioasă (1882)

așa grăit-a zarathustra (1884)

dincolo de bine și de rău (1886)

genealogia moralei (1887)

amurgul idolilor (1888)

anticristul (1888)

ecce homo (1888)

după care înnebunește. restul fragmentelor sunt publicate postum cu titlul dat de editori voința de putere.

nietzsche artilerist

„om vedea ce-o mai fi. acum când totul e prea târziu“ de hans joachim schädlich

hans joachim schädlich

om vedea ce-o mai fi.

acum când totul e prea târziu

(mal hören, was noch kommt.

jetzt, wo alles zu spät ist)

 editura daos, bucurești, 2005

 traducere de nora iuga

 155 pag. broșate

coperta după egon schiele

sexul ce mănâncă timpul 

cele două romane scurte ale autorului neamț hans joachim schädlich au câte-un personaj aflat la limită: 

1. primul, om vedea ce-o mai fi, îl are ca personaj pe un muribund, o legumă care, fără cineva apropiat lângă el, leagă prietenie c-o muscă ce-l tot bâzâie, pe care o socotește ultima sa amantă. asta în vreme ce-și rememorează experiențele erotice (sau mai degrabă sexuale) cu celelalte amante. 

care a fost rostul experiențelor sale (cu femeile)? de ce a rămas singur? a cui a fost vina despărțirilor de ele: a lui sau a lor?

Pe toate femeile pe care le-am iubit le-am iubit. Am făcut pentru ele tot ce-am putut. Niciodată n-a fost de-ajuns. Totdeauna m-am ales cu vorbe proaste. De pildă: Târâie-brâu nenorocit ce ești. - Sau: numai gura-i de tine. - Sau: cur pictat. - Asta mi-a amintit de clizmele copilăriei mele. Toate femeile pe care le-am iubit au făcut pentru mine tot ce-au putut. Totdeauna mi-a ajuns. (p. 29)

2. al doilea roman, acum când totul e prea târziu, o are personaj pe o femeie singură, ce-și rememorează, și ea, experiențele cu bărbații.

Un copil te face singură. Până creşte mare te-ai acrit ca o gogonea... Acum mă acresc treptat, şi copil tot n-am. (p. 95)

Am început-o tâmpit și tâmpită am rămas. Toată viața doar sentiment și iar sentiment. M-am dus cu ochii legați după primul care știa să mă încânte. Cum mi se aprindeau călcâiele, cum... Sunt ca un animal. Intram în călduri și-mi luam lumea-n cap până aveam o pulă-n mine. Și când o aveam, credeam că trebuie să țină o veșnicie. Dar nu era așa. Poate o să-mi intre acum în cap că totul pe lumea asta e legat de timp. (p. 136)

romanele sunt scrise alert, în stil minimalist, iar dinamismul acestora este dat de alternanța poveștilor trecute cu personajul care le rememorează în prezent. și, în ciuda ironiei fiecărei povești sexuale, stau regretul și trista concluzie că timpul s-a dus dracului și până la urmă sexul nu leagă nimic trainic.

coperta ediției germane

amândouă personajele se-ntreabă de ce sunt singuri, de ce n-au găsit dragostea adevărată, sau dacă au găsit-o, de ce au lăsat-o să plece.

Cineva mi-a spus; Caca sugarilor este cel mai sigur chit pentru fidelitatea femeilor. - Nu pot să fiu de acord cu asta. Toate femeile cărora le-am făcut copii s-au șters cu mine la cur când copiii erau încă sugari. Nu în timpul lăuziei, dar... Păcat că nu le-am întrebat niciodată de ce s-au șters la cur cu mine. Să se fi gândit că altfel mă șterg eu cu ele la cur? Poate. Sau pentru că au sperat că am să mă șterg cu ele... Asta e mai greu de crezut. E adevărat că m-am șters cu ele la cur. Dar mi-am zis, câtă vreme plozii se cacă în scutece, mamele copiilor n-o să se șteargă cu mine la cur. Eroare. S-ar fi șters oare cu mine la cur chiar dacă eu nu mă ștergeam cu ele la cur? Asta n-o mai pot afla. (p. 47)

Am trăit mereu în fals. M-am orientat după ce au vrut alții. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu plescăi! - Dar când plescăiam puteam să simt mai bine ce gust are mâncarea. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu vorbi! - Dar când vorbeam puteam gândi mai bine. Mama a spus: Nu te mai masturba! - Dar când mă masturbam dormeam mai bine. (p. 61)

viața materială a simțurilor și a judecății raționale se duce repede și ce mai rămâne e speranța. chiar și a unei vieți de dincolo de moarte.

O CARTE EX-CE-LEN-TĂ! am citit-o cu un permanent zâmbet în colțul gurii.

foto autor sursa

„agonia erosului şi alte eseuri“ de byung-chul han

byung-chul han

agonia erosului și alte eseuri

(müdigkeitsgesellschaft.

 transparenzgesellschaft.

agonie des eros)

 editura humanitas, bucurești, 2014

 traducere de viorica nișcov 

180 de pagini broșate

 coperta de angela rotaru

exerciții teoretice de filozofie dualistă 

autorul este un fenomenolog - de origine sud coreeană - pe linia lui heidegger (și-a făcut un doctorat despre), dar familiarizat și cu baudrillard sau badiou.

intenția cărții sale - o culegere de eseuri - este să opună. în toate eseurile, preocuparea este diagnosticul societății postmoderne în termeni duali, gen societate pozitivă vs. negativă; multitasking vs. trăire vs experiență, pornografie vs. erotism etc.

punctul slab al cărții - și al tuturor cărților de filozofie teoretică - este atotsuficiența diagnosticării și lipsa unor posibile remedii, sau măcar paliative împotriva stării de fapt constatate. cu alte cuvinte, exprimăm niște stări de fapt prin numire, le opunem altora, doar de dragul unui narcisism al inteligenței, de jonglare cu termenii unui argou filozofic, fără a ieși din el.

probabil, singura soluție implicită a unei astfel de cărți este de a te așeza deoparte să te întrebi: nu era mai bine înainte?

dincolo de jargonul filozofic fenomenologic, iată ce idei am străvăzut cu limpezime - și aici e meritul traducătoarei viorica nișcov:

societatea oboselii:

• există în societate un exces de pozitivitate - totul este prea mult, există o „obezitate a sistemelor“ (baudrillard), iar corpul nu ştie să se apere de ceva egal, care devine supra (supraperformanţă, supracomunicare, supraproducţie) - singura reacţie a corpului este boala neuronală: Bolile neuronale ale secolului XX urmează, ce-i drept, la rândul lor, o dialectică a pozitivităţii. Ele sunt stări patologice reductibile la un exces de pozitivitate. (p. 17) 
• singura revoltă pe care o mai poate avea singularul împotriva globalului este terorismul (p. 20)
• civilizaţiei societăţii disciplinare (analizată de foucault) i se opune, acum, civilizaţia societăţii performanţei. „a-nu-avea-voie“ e înlocuit cu „a putea“. prima producea smintiţi şi infractori, a doua produce depresivi şi rataţi. depresia se produce, pe de-o parte, la om, din extenuarea efortului de a trebui să devină el însuşi / de a şti să-şi utilizeze perfect resursele; pe de altă parte, din coerciţia unei „libertăţi“ pe care el înuşi şi-o asumă (el se auto-exploatează). (pp. 21-26)
• multitasking-ul înseamnă o hiperatenţie - o atenţie „plană“, o vigilenţă animalică ce angoasează - ce nu mai lasă loc relaxării, nu mai lasă loc unei plictiseli, a unei contemplări, a unei uimiri - din care ieşim din noi, ne cufundăm în lucruri şi putem crea.(p. 27)
• nu mai stăm pe gânduri ca înainte, ci dorim să gândim întruna (p. 43)
• oboseala distruge solidaritatea & comunicarea, și trebuie transformată în refuz. (p. 55)

societatea transparenței:

• imaginile transparente (fără dramaturgie, scenografie, coregrafie) devin pornografice (p. 59)
• taina, secretul, intimul (caracteristici „naturale“ ale lumii de ieri) sunt distruse astăzi de transparență (p. 62)
• transparența se opune adevărului (p. 69), prin acumularea pozitivă de informații; or, adevărul presupune o negativitate, separându-se de falsitate
• societatea expusă este o societate pornografică, în care totul este întors în afară, dezvăluit, dezgolit, dezbrăcat și expus. (p. 73)
• kafka: fotografiem lucrurile ca să le alungăm din minte. povestirile mele sunt un fel de închidere a ochilor. (apud barthes) (p. 93)
• societatea teatrului a luat sfârși odată cu societatea pieței (p. 101)
• controlul lui foucault este înlocuit cu „libertatea ca control“: totul este la discreție, fiecare se expune de bună voie controlului, închipuindu-și că face asta din libertate. (p. 123)

sursa

agonia erosului:

• sinele fiecăruia se narcisifică (totul pentru sine, până la „prăbușirea în sine“, depresia), iar celălalt, diferitul dispare de dragul sinelui (p. 127)
• vechiul eros dispare, căci acela îl scoate pe subiect din el și îl atrage spre celălalt (p. 129)
• coerciția exterioară este înlocuită de coerciția interioară (depresia, vina, burn out) 
• sexul este performanță, este contract, proiect (vezi cincizeci de umbre ale lui grey, unde durerea este delectabilă) și nu ca înainte, când era rănire și pasiune (p. 139)
• în cazul iubirii sacralizate, teologia lasă locul terapiei. (p. 145)
• corpul nu are nici un sens, decât acela de marfă expusă (p. 156)
• fantezia a dispărut, în favoarea informației; ca specie, fantezia erotică a dispărut în favoarea pornograficului (p. 161)
• teoria (oferitoare de sens) este înlocuită de acumularea de informații (fără sens), de știința bazată pe date (p. 172)

până la urmă, cartea este o radiografie fenomenologic-postmodernă a societății de secol 21. poate fi citită ca un duș rece, dacă nu l-ați citit pe baudrillard.