Cartea la minut - #ElifShafak: Cele patruzeci de legi ale iubirii 2** /5

„povestirea cameristei“ de margaret atwood

margaret atwood

 povestirea cameristei

 (handmaid's tale)

 editura leda, bucurești, 2006

 traducere de monica bottez

 442 pagini broșate

 coperta de corneliu radu

 & jora grecea

probabil că, dacă nu era serialul de pe HBO, n-aș fi citit cartea, deși doream să citesc ceva despre margaret atwood.

trebuie să spun că margaret atwood știe să scrie și că, în ciuda unei oarecare melancolii, romanul nu plictisește nici o clipă - povestirea este bine „regizată“, amănuntele vin odată cu fiecare capitol, iar la final puzzle-ul este gata.

plotul: într-o societate viitoare, america are o altă ordine socială, militarizată. iar femeile care au rămas fertile își reduc rolul doar la a naște copii - ele sunt alocate unei familii, sunt noile „cameriste“ care trebuie să se împerecheze cu bărbații, în prezența soțiilor lor sterpe.

toată cartea este povestirea unei cameriste, offred, în această lume absurdă. ea oscilează între amintirile ei din viața anterioară „normală“, când avea bărbat și copil și întâmplările de acum, când e numai născătoare.

când am închis cartea, în afara ideii generale - desigur, feministe - că femeia e ceva mai mult decât o producătoare de prunci (idee ingenios prezentată într-o distopie), m-am întrebat, cu ce am rămas de pe urma cărții?

poate doar cu plăcerea. pentru partea interesantă a poveștii, pentru tonul melancolic (amintit anterior), pentru câteva jocuri de cuvinte inteligente și... cam atât.

cel mai mult mi-a plăcut ultimul capitol, epilogul. după mine, acest epilog salvează romanul: se petrece în viitorul viitorului poveștii - și pune sub semnul întrebării totul.

un roman bunuț, dar cred că voi spune pas la alte romane ale canadiencei.

ps. remarcabilă traducerea monicăi bottez. pe piață circulă o altă traducere, la editura art, cu titlul schimbat.

alte impresii la ema, tomata, cititor sf, laura câlțea.

sursa foto

sursa foto

„sfârșitul singurătății“ de benedict wells

benedict wells

sfârșitul singurătății

 (vom ende der einsamkeit)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere de gabriella eftimie

 316 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
granița dintre prietenie și dragoste e o macaroană ce trebuie suptă la timp.

trei frați: doi băieți și o fată. orfani, ajung la internat iar caracterele îi despart.
cel mai mic, jules, mai visător, își caută un reazem în viață.
o găsește pe alva, o fată ciudată ca și el.
o pierde și o găsește ani mai târziu.
și îi regăsește și pe frații lui.
dar nimic nu durează prea mult...

per ansamblu, romanul nu mi s-a părut unul deosebit, deși e scris cu pricepere.
dar că a luat premiul uniunii europene în 2016 însemnă că premiile nu mai sunt ce au fost...

mi-a plăcut doar o singură parte din carte - zborul timpului (2005-2006) - un capitol de 64 de pagini, în care tânărul jules se luptă, pentru cucerirea gagicii sale alva, cu soțul ei celebru, bătrânul scriitor alexander nikolaj romanov. duelul mut dintre cei doi. atmosfera ciudată din vila izolată într-un sătuc din elveția, la poale muntelui pilatus. senzualitatea versus milă și datorie - mi s-a părut cel mai reușit capitol din roman.
și cam atât.

cam tristă și cam depresivă, cu idei cam clișeistice - o carte de citit în metrou.

citiți câteva pagini pe saitul editurii aici.

coperta ediției originale

autorul, benedict wells (sursa)

„lupta mea. cartea a treia“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård

lupta mea, III: insula copilăriei

(min kamp. tredje bok)

editura litera, bucurești, 2015

traducere de roxana-ema dreve

 508 pagini legate

 coperta de andreea apostol

un volum mult mai slab decât primele două din ciclul lupta mea - (cred că până acum, al doilea e cel mai bun).

pentru că este vorba doar despre copilăria sa pe insula tromøya, în anii '70 ai norvegiei. nimic deosebit, stilul e unul obișnuit, realist, deloc întrerupt - ca în primele - cu mici inserții filozofice sau cu rupturi de timp, care să dea dinamism poveștii.

romanul românesc, despre aceeași perioadă muzici și faze al lui ovidiu verdeș este mult mai bun.

nu rămân decât incursiunile copilului în natură, lecțiile de înot, viața de familie, vizitele la bunici, accesele sale necontrolate de plâns (până târziu), primele experiențe erotice (mai întâi cu reviste porno, apoi cu colegele de școală).

cel mai interesant personaj al cărții este tatăl, profesor de literatură, extrem de sever, care, până la adolescență, prin severitatea sa, îi provoacă copilului o frică de nesuportat. este interesantă impostaza aceasta, asta în contextul volumului întâi, în care îi e prezentată moartea - în alcool și mizerie.

deși slab, nu pot spune că-mi pare rău că l-am citit și nu voi renunța să citesc următoarele trei romane: pe al patrulea tocmai l-am cumpărat.

despre celelalte volume am scris aici:
vol. 1: moartea unui tată
vol.2: un bărbat îndrăgostit

alte impresii despre volum am găsit doar la blogul lui costantin piștea.

coperta ediției în limba engleză

„crăiasa zăpezii“ de michael cunningham

michael cunningham

crăiasa zăpezii

(the snow queen)

 editura polirom, iași, 2014

 traducere de anca-gabriela sîrbu

 234 pagini broșate

 coperta de carmen parii

un roman prost, scris admirabil

încântat de subiect și de autor (mi-a plăcut mult zile exemplare și am scris aici) - mă așteptam să găsesc mitul basmului lui andersen - și faptul că se romanul începe iarna, m-am înfofolit în curiozitate și l-am dus până la capăt.

cu chiu cu vai, căci câteva elemente „mistice“ cum ar fi o epifanie de lumină în central park din new york și un fulg de nea în ochii cuiva n-am mai găsit. doar singurătatea de gheață a personajelor:

 - Un semn care să-mi spună că există ceva mai mult decât noi doi. Cum să zic, mai mult decât faptul că ne căutăm iubirea sau că ne întrebăm unde mergem să luăm cina sau că vindem coliere unei fete care e pe punctul de a se mărita cu un bărbat cu care nu se potrivește... (p. 188)

cel cu epifania, un bărbat gay de 30 de ani, caută să scape de singurătate. și e posibil ca, la finalul cărții, s-o fi găsit. și fratele lui, junker, căsătorit c-o femeie bolnavă de cancer - trebuie să aibă grijă și de ea, și de fra-su, și de el însuși. toți trei locuiesc împreună și, în decorul rece de iarnă, își petrec viața, în căutarea unei meniri oarecare.

Rareori se întâmplă să ajungem la destinația pe care am anticipat-o, nu? Speranțele noastre par să nu se fi realizat, dar e foarte probabil să ne fi făuri speranțe greșite. Cum de am căpătat - noi, ca specie, adică - un asemenea obicei ciudat și pervers? (p. 230)

 despre un alt roman al autorului - zile exemplare - am scris aici.

singurul element remarcabil în roman este stilul. metaforele și inserțiile descriptive, ilustrative ale stărilor sufletești - preluate probabil de la virginia woolf (doar cunningham e autorul orelor) - au fost singurele ce mi-au făcut romanul lizibil.

Oamenii sunt mai mult decât crezi tu că sunt. Dar sunt și mai puțin. Totul e să știi să-ți alegi drumul printre cele două. (p. 133)

ps. este un fragment în roman, când cei doi frați își scot în stradă obiectele pentru a fi luate pe gratis. mi-a amintit de o minunată povestire a lui raymond carver, de ce nu dansați (o găsiți în engleză aici), prima povestire din volumul despre ce vorbim când vorbim despre iubire.

altă impresie pe semne bune.

foto autor (ulf andresen) sursa

„un bărbat la singular“ de christopher isherwood

„post coitum omne animal mortus est“

christopher isherwood

un bărbat la singular

 (a single man)

 editura art, bucurești, 2016

trad. de iulia pomagă

 189 de pagini broșate

 coperta de mircea pop și al. daș

desigur că filmul lui tom ford m-a făcut să citesc cartea. țin minte că mi-au plăcut cât de cât două romane ale lui isherwood publicate mai demult la noi - adio, berlin și domnul norris schimbă trenul, în „romanul secolului xx“. țin minte că era un roman de atmosferă interbelică. 

însă acesta, scris de autor după ce a emigrat în america, e mai prost. mai experimental, nu-i nici măcar copie palidă a romanului lui joyce, ulise: singura asemănare e că e vorba despre 24 de ore din viața unui bărbat (de când face ochi până când - spoiler! - moare). atât. restul, e un roman cumințel. 

probabil că „celebritatea“ îi e dată că este vorba despre un bărbat homosexual (deși în 1964 nu mai era mare chestie), profesor universitar de literatură, de 58 de ani, george flaconer. este un englez ce trăiește în sudul californiei, într-o căsuță modernistă. e singur, căci partenerul de viață, jim, i-a murit într-un accident.

fazele ce mi-au plăcut se referă la:

•  perspectiva biologică a treziei și a morții: 

      Cortexul, neîndurătorul instaurator al disciplinei, și-a reluat locul la pupitrul de comandă și a început să tasteze comenzile... Ascultător, corpul se ridică din pat - crispându-se din cauza junghiurilor cauzate de artrită în degetele mari de la mâini și în genunchiul stâng, ușor îngrețoșat din cauza pilorului spastic. (pp.7-8)

      Prin tot acest vehicul ce pulsează în liniște, un echipaj minim se ocupă de mici ajustări. În ceea ce privește partea superioară, de acolo vin doar semnale de pericol, de cele mai multe ori alarme false: lumini roșii aprinse de centru de alarmă ai trunchiului cerebral, contrazise scurt de semnalele verzi emise de cortexul vigilent. Dar acum sistemul de operare e pe automat. Cortexul moțăie; celulele creierului înregistrează doar coșmaruri ocazionale (p.187)

• despre agresivitatea minorităților:

      O minoritate are propriul ei tip de agresivitate. Efectiv provoacă majoritatea să o atace. Urăște majoritatea, nu pe nedrept, vă garantez. Urăște chiar și celelalte minorități, pentru că toate minoritățile sunt în competiție: fiecare susține că suferințele sale sunt cele mai teribile și că faptele împotriva sa sunt cele mai atroce. Și cu cât urăsc cu toții mai mult, cu atât sunt mai persecutați, și cu atât mai nesuferiți devin! Credeți că oamenii devin nesuferiți dacă sunt iubiți? Știți bine că nu! Atunci de ce ar trebui să-i facă drăguți faptul că sunt nedoriți? (p. 74)

• precum și un discurs al profesorului către un student mai tânăr, în aburii beției:

      Vreau al dracului de mult să-ți spun [ce știu]. Dar nu pot. Efectiv nu pot. Pentru că ceea ce știu e ceea ce sunt, nu-ți dai seama? Și nu-ți pot spune asta. Trebuie să afli singur. Sunt ca o carte pe care trebuie să o citești. O carte nu se poate citi pe sine pentru tine. Nici măcar nu știe despre ce e vorba în ea. Eu nu știu despre ce e vorba cu mine.
       
       Este enorma tragedie a oricărui lucru din zilele noastre: flirtul. Flirt în loc de futut, scuză-mi duritatea. Tot ce faceți voi e să flirtați, și să vă țineți păturile pe un umăr, și să vă plângeți de moteluri. Și pierdeți singurul lucru care contează cu adevărat, să vă transformați întreaga viață... (pp. 177-178)

amuzantă?

blurbul de pe coperta 4 spune că-i „o carte colosal de amuzantă pe alocuri“. mie nu mi s-a părut. în afara unei scene, în care, părăsit de o posibilă partidă sexuală cu studentul în cauză, profesorul george falconer face o labă. apoi se culcă și moare. cu alte cuvinte, post coitum omne animal mortus est. 

câteva teme

a) o temă dragă europenilor, a diferențelor dintre america și europa; 

b) găsim, evident, tema minorității (autorul era el însuși homosexual); 

și, desigur, 

c) tema depresiei (tipice intelectualului universitar) însoțite de lipsa comunicării autentice - în lipsa dragostei pierdute -, depresie însoțită de lipsa unui scop în viață și cufundarea în rutina zilnică.

copertele a două ediții americane

iar când gore vidal a spus că isherwood e cel mai bun scriitor de proză din limba engleză (tot din blurbul de pe coperta 4) era desigur tripat tare.

ps. felicitări lui tom ford care a creat, într-adevăr, un film de atmosferă, folosind acest roman modest.

„valetul de pică“ de joyce carol oates

joyce carol oates

valetul de pică

(jack of spades)

 editura litera, bucurești, 2016

 traducere de adriana bădescu

204 pagini legate

coperta de flori zahiu

un dr. jekyll și mr. hyde ratat

este prima carte - și, cred eu, și ultima - pe care-o citesc, scrisă de joyce carol oates, autoare americană a peste 40 de romane, de toate genurile literare (cică). evident că, din atâta grafomanie, nu ies numai capodopere, ci și gherle. cum e, bunăoară, acest roman.

din fericire, subțirel ca număr de pagini, se încadrează în genul (trădat, zic eu) thrillerului psihologic. la început nu știi dacă face mișto de policier-urile lui poe sau king, dar când te prinzi că nu-i glumă, și că romanul e scris pe un ton serios, e prea târziu.

care-i subectul?

un nene scriitor scrie romane polițiste cumințele și morale, în care personajul negativ e pedepsit la final.
dar ce să vezi?
el mai scrie și romane mai hard sub pseudonimul jack of spades, fără știrea nimănui. aceste romane le ține la subsolul casei, fără știrea la fel de nimănui, iar în aceste romane hard el își exprimă defulările vieții.

până când o ciudată procesomană îl dă în judecată pentru plagiat. și așa, instinctele lui adormite de răufăcător se scoală brusc și iată-l pe scriitorul nostru răufăcător ca în romanele sale. ca un adevărat raskolnikov, vrea s-o omoare pe femeie.

dozajul tensiunii e bun. dar doar în prima treime, când nu prea-ți dai seama.
apoi totul devine previzibil, dorita tensiune psihologică (alternanța dr. jekyll și mr. hyde: scriitorul bun și scriitorul rău) se fâsâie, iar ca cititor, ți-e târșă să mergi mai departe, ca să nu fii și mai dezamăgit.

iar la final, tragi un pizda mă-sii și-ți promiți să te ferești de-acum încolo de doamna joyce carol oates.

„cel mai vânat om din lume“ de john le carré

john le carré 

cel mai vânat om din lume

 (a most wanted man)

 editura rao, bucurești, 2008 

traducere de gabriel stoian

 346 pagini legate 

un terorist amărăștean

deși am în bibliotecă mai multe cărți de john le carré (supranumit maestrul romanului de spionaj), aceasta este prima carte pe care o citesc.

mărturisesc că mi-am suflecat mânecile și am pornit cu mari așteptări de la ea, mai ales că anul trecut a fost ecranizată cu philip seymour hiffman și willem dafoe. însă, ca o femeie frumoasă frigidă, am cam supt-o-n chec.

și nu m-a enervat că preludiu-ncepe lent (doar am fost pasionat de balzac ani de zile), că trebuie să aflăm povestea fiecărui personaj în parte: câțiva emigranți turci, un bancher, o tânără avocată dintr-un ong social, șeful unui serviciu de spionaj.

însă, când, pe la mijlocul cărții, tocmai începe acțiunea și-am început să-mi frec mâinile de nerăbdare - „cel mai vânat om“, fuge și se-ascunde de serviciile de spionaj - acțiunea începe să treneze din nou.

și încep acum considerațiile psihologice ale personajelor. lupta lor cu dorințele personale versus datoria civilă. însă, deși e vorba despre oameni inteligenți ce creează scenarii inteligente, mie mi s-a părut că e iarăși multă flendureală.

până când m-am trezit cu finalul rapid, ce dezumflă tot orgasmul cărții cititoricesc, lăsându-te (cel puțin pe mine așa m-a lăsat) dezamăgit.

coperta ediției princeps

e drept, am aflat câte ceva despre:
- serviciile - multiple! - de spionaj ce există în germania
- care e statutul imigranților în occident
- cum se face un cont cu bani spălați într-o bancă externă
- cum te fac spionii, dacă vor să te-nhațe

pentru primul roman de spionaj, am rămas cam ambetat, însă nu mă las, și-o să mai iau la ture și alte romane de john le carré ăsta.

hamburg, orașul în care se petrece acțiunea

trailerul filmului:

„despre farmecul lucrurilor plictisitoare“ de alain de botton

alain de botton

despre farmecul lucrurilor plictisitoare 

(on seeing and noticing) 

ed humanitas, buc., 2006

traducere de florina pîrjol

101 pagini broșate 

coperta de i. dragomirescu mardare

cu plictiseală despre plictiseli

o cărticică scrisă în stilul alert și dăștept al lui alain de botton, dar destul de slăbuță. așa cum îi arată și titlul în engleză, sunt notații fugare, ca de jurnal, despre niscaiva chestii ce-i gâdilă piticii. aici de botton pare un fel de paler.

evident că sunt și lucruri mai consistente, de pildă eseul despre utilitatea muncii, în care sfârșește cu ideea că, oricât s-ar da cu capul de pereți, motivaționalii cu cărțile de dezvoltare mănâncă rahat afirmând că munca te face fericit. muncind, nu suntem decât niște mijloace în procesul obținerii unui profit.

o perspectivă nouă mi-a adus mini-eseul despre călătorii - despre cum anume aeroporturile, trenurile pot fi mijloace, împrejurări de a ne scoate din cotidian. de pildă, rapiditatea zborului ne poate inspira să ne imaginăm că și noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au copleșit. (p.27), ne dă perspective zeiești sau vulturești asupra lumii, prezența norilor ne dă gusturi diferite ale mâncării din avion.

Norii aduc liniște. Sub noi se află dușmani și colegi, locurile spaimelor noastre și al necazurilor noastre; toate sunt acum infime, sunt zgârieturii făcute pe pământ. Poate că știm destul de bine această veche lecție de perspectivă, dar rareori pare la fel de adevărată ca atunci când stăm lipiți de fereastra rece a avionului, aeronava noastră, profesor de filozofie profundă. (p.29)

despre pictura de jos, femeie pregătind pâinea cu unt pentru băiatul ei de pieter de hooch este vorba în carte.

sursa

„jurnalul unui cântăreț de jazz“ de bujor nedelcovici

bujor nedelcovici
  jurnalul unui cântăreț de jazz

 editura all, bucurești, 2013

  261 pagini broșate

 coperta de alexandru novac

o carte foarte bună doar pe jumătate. a doua.

este extrem de clar că acest roman va rămâne în istoria mea lecturoasă ca primul roman a cărui numai o singură jumătate mi-a plăcut. și chiar MI-A PLĂCUT! din nefericire pentru carte, a fost a doua jumătate și, dacă nu era concursul literar augustin frăţilă, nu dădeam de ea. fu ca la partidele alea de amor când de emoție sau prea multă dorință, nu se-ntâmplă nimic, apoi ca din senin devii pe alcaline. 

din primele pagini, înțelegi că personajul este un om ce șade la paris și care-și scrie jurnalul. a fost cântăreț de jazz și trăiește c-un cotoi, bill. vrea să vadă numai frumusețe, dar vede numai urâțenie, cu țâfna existențialistă de intelectual român ce nu-i convine nimic - el e geniu și lumea e aia proastă care nu-l înțelege, știți voi... așa că-ncep să se perinde anodinități, butade și referințe lame, de-ncep paginile să se-ndoaie la cât le scapi din mână de soileală.

începi să te-ntrebi dacă autorul dimineții unui miracol și-a propus, ca personajul acestei cărți, să uite să scrie.

dar de la pagina 103 te trezești. personajul parcă întinerește. începe să VADĂ, se-ntâlnește c-o gagică, i-o dă chiar la budună, se-mprietenește cu fi-su, cu tovarășii indignați ai acestuia, începe să cânte beatles, stones, mccartney, dylan, jagger, roger daltrey, springsteen. totul până când i se-ntâmplă ceva cu cotoiul său, bill. mișto de tot bill ăsta, un personaj memorabil, un fel de înger păzitor.

nu știu - și asta e mișto la romanul ăsta - dacă a doua ipostază a jurnalierului (de om de acțiune) e mai bună decât prima (de filozof), dar io am găsit-o mai plină de viață, am îndrăgit-o mai mult. și m-a amuzat. și m-a scos din boringeală.

Când am fost în scuarul din apropiere m-am jucat cu un copil care a venit spre mine. Și chiar am făcut câțiva pași de dans. Să-ți spun un secret: iubesc mult copiii și animalele și uneori... nu oamenii, așa, în general, cu un om, un bătrân, un bărbat frumos care merge frumos, o femeie elegantă ccu o privire distinsă... privirea și ochii sunt foarte importanți pentru mine... Și încă un secret! Ție îți pot mărturisi! Acum câteva luni m-am dus la Père-Lachaise. Am mers de-a lungul aleilor și deodată, ce idee mi-a venit? Să mă opresc în fața cavourilor, să îi salut pe cei morți, să duc mâna la tâmplă și să fac o plecăciune, dar am uitat să iau trompeta și să cânt pentru ei. Un gardian mă urmărea, simțea că se petrece ceva bizar cu mine. Dar i-am salutat pe cei dispăruți și asta mi-a provocat multă plăcere și bucurie, ca și cum ei mi-ar fi răspuns! Da-da! Parcă am auzit un glas spunându-mi: „Rămâi cu bine și nu uita să trăiești frumos!“ (p.131)

o altă impresie (singura găsită pe net) la micawber.

poza autor de aici.

„un singur cer deasupra lor“ de ruxandra cesereanu

un subcer de victime și de călăi

evident că nu-i nimic deranjant când niște personaje - multe și felurite - sunt colorate de lumina timpului istoric în care ele se povestesc. însă când acestea ies cam mânjite, zgâriate de un tezism voit (comunismul a fost o orânduire rea), orice plăcere estetică dispare.

avem o mulțime de personaje, unite de-un cer. un cer de mucava, fals care le cade-n cap tuturor. singurul „merit“ al acestor personaje nu e altul decât că sunt rănite. mai concret vorbind, ele există doar pentru a fi fie victime, fie călăi ai comunismului. să ne ierte autoarea, dar putem simți milă față de destinul unui personaj (victimă); putem simți revoltă față de destinul altuia (călău), dar când mila și revolta ni se tot zgândăresc obsesiv, începe să ni se-aplece.

o partizană. un vânător de partizani. un deportat în bărăgan. un activist. o măicuță la canal. un torționar aferent. și tot așa... avem și un miner, l-avem până și pe iliescu (ilișoi - sic!).

evident, nu e totul eșuat. intenția autoarei - ce ne sare iute-n ochi -, aceea de scrie, cu instrumentele literaturii, despre istoriile mici ale comunismului românesc, intenție onorabilă, de altfel, îi iese mai ales când iese din realismul strepezitor și-alunecă în magie, ironie și, uneori, umor.

Și îl visa așa: Marcu stătea cu spatele la râu și era tot făcut din apă, se scurgea ca un turn de apă șiroind cu bucăți de carne omenească, Aurelia îi vedea ochii plutind în râu, și gura, și dinții, apoi urechile, nările și gâtul crestat ca un guler de domnișoară, apoi o femeie care era chiar ea îi punea la loc ochii și dinții, urechile, nările, gâtul, i le cosea cu apă din râu și la sfârșit lega tot într-o năframă, strângea năframa la piept, o legăna ca pe un pui de om, apoi o desfăcea, iar capul lui Marcu era acolo ca un cap proaspăt tăiat de sfânt. Asta visa Aurelia o dată pe an, devreme, în zorii zilei, când nici ceața, nici roua încă nu se făcuseră simțite decât prin miros, și nu prin văz. (p.57)

astfel, avem un amant cu mădularul tăiat ce devine un corp delict, un ceaușescu bâlbâit care ia lecții de logopedie, coana leana vrea regină,

per ansamblu, pentru câteva povestioare aromate, trebuie să-nghiți povestioarele leșioase dintre ele.

sursa foto

cartea se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar augustin frăţilă. 

„un scriitor, doi scriitori“ de alex. ștefănescu

alex. ștefănescu

un scriitor, doi scriitori

design și ilustrații de bogdan petry

editura all, bucurești, 2014

126 pagini broșate

o carte mai puțin reușită a lui alex. ștefănescu, dar una foarte reușită a lui petry

pot afirma cu mâna pe minte că reușita acestei cărți sunt ilustrațiile - de fapt, caricaturile - lui bogdan petry. ne putem distra cu figurile unor scriitori celebri români - nichita stănescu, marin sorescu, marin preda, octavian paler, augustin buzura, emil brumaru - dar și cu figurile unor scriitori mai puțin cunoscuți publicului larg, dar de menționat într-o carte care-și propune amintiri din anii ’70-’90 - laurențiu ulici, barbu brezianu, constantin țoiu, florin mugur ș.a.

din păcate, deși își propune mult umor, anecdotele nu au de fiecare dată poante hazlii. am găsit mai multe aspecte pe care, într-adevăr, nu le știam despre scriitori, însă acestea nu au fost - sincer - de prea mare interes. nu mă interesa să mi se repete că nichita bea mult (cine n-o știe?), că octavian paler era zgârcit și mânca singur căpșuni fără să invite pe ceilalți, că marin preda îl considera pe al. piru foarte urât, că george pruteanu a dansat ceardaș la un zaiafet, că autorul a intrat singur cu ileana mălăncioiu într-un bunker, că nicolae manolescu are ironii malițioase etc.

în fine, poate prin tonul acestor „confesiuni“, unul jucăuș-nostalgic, alex. ștefănescu a dorit să omagieze oamenii pe care i-a cunoscut, să ne umanizeze hazliu scriitorii pe care noi îi știm mai mult din operă decât din viață. dar ceea ce i-a ieşit a fost mai mult o umanizare banală, comună, decât una care să ne impresioneze în vreun fel, măcar prin zâmbet.

mai degrabă am râs de insistența autorului pe faptul că norman manea nu are talent, sau de o mică inadvertență în text - că sute de sârbi învățaseră românește să-l citească pe marin sorescu în original. apoi că sute de sârbi - alții? sau tot aceiași? - învățaseră românește să-l citească pe nichita stănescu în original. și-am mai râs de fuga - la propriu - a autorului însuși de sexual insațiabila nina cassian (probabil).

sfârșesc impresia mea despre carte, dorind să cred că textul lui alex. ștefănescu a fost doar un prilej pentru petry să caricaturizeze scriitorii români (sau, mă rog, pe cei din branșa filologilor), decât că a fost construit de sine stătător, pentru plăcerea cititorului.

se pare că, după reușitele recente cu cartea despre cărțile proaste (despre care am scris aici) și cu cea de interviuri cu ioana revnic, lui alex. ștefănescu i-a urmat o mai puțin reușită carte.

păcat, căci autorul are atât de mult umor. din păcate, nu și în această carte.

cartea la minut: „cititorul din peşteră“ de rui zink

„ficțiuni reale“ de florin piersic jr.

Reguli de participare. Scrie o povestire la persoana întâi. Nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării. Povesteşte ce ţi s-a întâmplat pe parcursul unei singure zile. Dacă poţi, restrânge acest segment la o oră. Fii prozaic. Povestirea poate fi reală sau inventată. (p.7)

știm cu toții: tot românul scrie. prin secolul 19, heliade rădulescu îi îndemna pe toți să scrie de dragul nașterii unei literaturi naționale. acum, în secolul 21, florin piersic jere îi îndeamnă pe toți să scrie de dragul publicării la humanitas. 

se ia deci vedeta: florin piersic jere. scriitor publicat tot la humanitas cu romantic porno. apoi se „gândește“ proiectul (pe facebook). se ia grupul țintă (oricine, doar să-nșire vorbe - nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării - doar să fie prozaice). băi frate, și să vezi ce-o să facă florinel al nostru! cogeamitea antologia jmekeră! ce avangardă? ce urmuz? ce tzara? ce ionesco? piersic, musiu, nu glumă! i-auzeà: nu mai există reguli, în afară de cea care te obligă să respecţi limita de cinci sute de caractere, cu tot cu spaţii - zice el. și mă ia regretul - dacă aflam mai devreme, puteam și eu povesti cum mă șterg liniștit la fund pe budă. numai să respect limita de cinci sute de caractere. bravo, băiatule! păi, tu ești genial, pupa-te-ar tata! 

totuși, pe florinel îl roade o ambiție ascunsă: facebook-ul ca facebook-ul, dar să n-aibă el numele pe încă o carte la humanitas? atâta are și el: ambâțul ăsta! să mai vadă el în librării (încă) o dată numele lui pe o copertă humanitas? așa că să se mai alinte un pic:

De la bun început am spus că eu nu voi publica nici o povestire în acest volum. Scuze că nu m-am ţinut de cuvânt. Şi că nici măcar n-am respectat regulile. Oricum, mai lucrez puţin la titlu. Cuvânt înainte e un clişeu tare obosit. (p.8)

și cartea e lansată. la humanitas. buuuuuun.

iaca curiozitate. și se ia linkul acesta - http://www.humanitas.ro/files/media/fictiuni-reale.pdf - și se citește puțin rezultatul. o parte din capodoperă, carevasăzică. sunt primele ficțiuni reale. dar surpriză! toate cele trei scrieri (mă rog, ce-or fi) par scrise de copii de clasa a patra. să le luăm pe fiecare, școlărește:

***

în prima ficțiune reală, fetița costinela caraene e în clasa întâi. ea înșiră cuvinte despre sora ei de cruce leila. lor le plac cărțile de aventuri. lor le citește tata. despre winnetou, nscho tschi și altele. ele se fac surori de cruce. la final leila povestește despre un film porno. și florin piersic jr. are o carte „romantic porno“. ce coincidență! 

în a doua ficțiune reală, eleva manuela mureșan înșiruiește cuvinte despre cum a rămas ea blocată în lift. ea vrea să se amuze când scrie, dar nu reușește. căci noi, când citim, ne enervăm. astfel, ea scrie: Duc sticla la gură şi trag o duşcă. Doamne, ce bună e. Mă pun pe băut. Sorb cu sete, cu plăcere şi mai ales de nevoie. Trebuie să golesc sticla cât mai repede dacă vreau să fac pipi în ea. Ştiu c-ar merge şi o ţigară, dar mă tem că în lift e periculos – aş putea arde ca un şobolan. Desfac pachetul de Savoiardi şi... (p.16) și totul se termină când vecinii o găsesc în lift și îi spun cuvinte urâte. manuela mureșan vrea să ne amuze când scrie cuvintele vecinilor, dar noi, când citim, ne scârbim. căci ele sunt vulgare:
- E o zdreanţă. E beată, nenorocita. 
- Boschetaro!
- O drogată. 
- Cine eşti, fă, aurolaco? 
- Nea Gică, cheamă, bre, poliţia. (p.17)
noi bănuim că manuela mureșan se uită la emisiunile lui mircea badea de la antena 3.

în a treia ficțiune reală, eleva ioana chicet-macoveiciuc povestește despre un dosar. ea începe promițător, căci povestește cum ea se trezește într-un loc necunoscut și fără să știe cine e. noi ne putem gândi la povestirea lui kafka despre cum se trezește el gândac. astfel, ea scrie: Deschid ochii. Gresie albă. Nişte vârfuri de cizme maro de piele, necunoscute. Ridic capul. Faianţă albă, uşi de termopan alb, o targă goală. Un spital. Sunt într-un spital. Oare ce caut aici? (p.20) nici noi nu știm ce să căutăm, căci nu găsim nimic frumos sau plăcut mai departe. aflăm doar că fata care se trezește în spital a căzut în cap. ea nu știe nimic și nu simte nimic. ea doar se bucură că e slabă. și strânge un dosar la piept. gata.

***

habar n-am ce i-a convins pe editori să publice așa ceva. probabil că numărul mare al co-autorilor (67, dac-am numărat bine) care-și vor pune rudele să cumpere cartea, ca humanitas să-și recupereze măcar costurile cu hârtia. că doar n-o avea florinel atâția bani să cumpere tot tirajul. 

răposata mea mamă - Dumnezeu s-o odihnească - avea o vorbă, foarte potrivită aici: dacă toate muștele ar face miere, ar fi și la curul cățelei.

„cincizeci de umbre ale lui grey“ de erika l james

e.l. james 
cincizeci de umbre ale lui grey 
(fifty shades of grey) 
editura trei, bucurești,2012
 traducere de c-tin dumitru palcus
 616 pagini broșate

o nouă sandra brown

ea e ana(stasia) steele și e o gâsculiță inocentă ce se poartă în blugi fără să știe însă să se poarte. îi place tess d'urberville. și-l are ca reper masculin pe cine altul, decât pe david de michelangelo.

el e christian grey (nici nu vă gândeați la dorian gray, nu?) și e cel mai bogat, cel mai evaziv, cel mai enigmatic burlac din statul washington. are până și o batistă de in proaspăt spălată, cu monogramă. CTG. ce va să zică că e ditamai stilatul. bea pouilly fumé și ascultă delibes. în schimb, are replici de filme ieftine americane, de 10 bani.

... Eu nu fac dragoste. Eu fut… tare și cu forță. ... Încă nu știi în ce te-ai băgat. Încă mai poți să fugi unde-oi vedea cu ochii. Hai, vreau să-ți arăt sala mea de jocuri.

când ce să vedem? pe la capitolul 5, după 4 de preludiu plictisitor, se întrezărește bdsm-ul, într-un lift!:
Se repede la mine, lipindu-mă de peretele liftului. Până să-mi dau seama ce se întâmplă, îmi prinde ambele mâini într-o strânsoare ca de clește deasupra capului și mă țintuiește de perete cu propriile
șolduri. Ce nebunie! Cu cealaltă mână mă apucă de păr și-l trage în jos, ridicându-mi fața, după care-și lipește buzele de ale mele. Puțin lipsește să nu fie dureros. Gem în gura lui, oferindu-i limbii sale spațiu de manevră. El profită din plin și limba lui îmi explorează gura cu mișcări exersate. N-am fost niciodată sărutată astfel. Șovăielnic, limba mea o atinge pe a lui, alăturându-i-se într-un dans lent, erotic, totul numai atingere și senzații, cu mișcări iuți și agresive. (cap.5)

mai încolo, la capitolul 8, după ce ana e dusă într-o casă de epocă din seattle, face sex în pat și unul oral în cadă (adică, evem să aflăm repede, e vanilla sex, sex clasic, fără jucării). 

la capitolul 11, este descris contractul dintre Dominator și Supusă - de fapt cel mai mișto text din carte. probabil a știut-o și autoarea, că dup-aia ne tot plictisește cu fragmente din contract și mailuri de negociere pe zeci de pagini. Scopul fundamental al acestui contract este să-i permită Supusei să-și exploreze senzualitatea și limitele în siguranță, cu respectul și considerația cuvenite pentru nevoile, limitele și stării ei de bine. (sic!) 
spicuiesc din anexă:

Limite acceptabile: masturbare, cunnilingus, felație, înghițirea spermei, penetrare vaginală, fisting vaginal, penetrare anală, fisting anal; 
- folosirea: vibratoarelor, dildourilor, dopurilor anale, alte jucării vaginale/anale; 
- bondage cu frânghie, bondage cu cătușe din piele, bondage cu cătușe de mâini/cătușe de picioare, bondage cu bandă adezivă, bondage cu alte mijloace; 
- imobilizare cu: mâinile legate în față, gleznele legate, coatele legate, mâinile legate la spate, genunchii legați, încheieturile legate de glezne, legarea de obiecte fixe, piese de mobilier etc., legare de bara de întindere, suspendare, legare la ochi, legare la gură cu un căluș.
- pe o scară de la 1 la 5, unde 1 înseamnă plăcere intensă și 5 disconfort maxim, pe ce scară se poate suporta? 1—2—3—4—5 
- suferință/ pedepsire/ disciplină prin: bătaie cu palma la șezut (asta cu șezutul e bună!), biciuire, bătaie cu padela, cu bastonul, mușcături, cleme de sfârcuri, cleme genitale, gheață, ceară fierbinte și alte tipuri/metode de provocare a suferinței.

nu mă opresc înainte de a mai pune un mic fragment de sadism (nu are nici o legătură cu sade), pentru o idee generală de stil (de-abia după cap.14): 
mișcă brusc cravașa și mă lovește sub fese… în dreptul sexului. Luată pe nepregătite, țip și simt
cum toate terminațiile mele nervoase sunt în stare de alertă. Trag de legăturile care mă țin pe loc. Șocul reverberează prin mine și este o senzație cât se poate de dulce, de stranie și de plăcută. Cu ochii închiși, încerc să absorb multitudinea de senzații care-mi străbat corpul. Foarte încet, îmi aplică o ploaie de lovituri mici și usturătoare de cravașă în josul pântecului, îndreptându-se în jos. Știu unde duce asta și încerc să mă întăresc pentru ce va fi în final, dar când îmi lovește clitorisul, scot un țipăt puternic.
—Oh… te rog! mă vait eu.


oh, te rog! ne văităm și noi, cititorii „perversei“ scriitoare, în fața acestei cărți flatulate, proastă de la propoziții (lipsite de metafore, de comparații, ce să mai spun de prosopopee, afereze sau asindete) până la viziune - care lipsește cu desăvârșire. recomandabilă, în mod sigur, celor cu maturitate emoțională scăzută - nu mai spun de cea livrească.
oricum, ou sont des neiges de sandra brown? doamna brown mi se pare acum deja un clasic!

pentru ceva erotic de super-calitate, recomand trilogia murdară la havana de pedro juan gutiérrez, apărută tot la editura trei.  

 

„garsoniera din pădurea de macarale“ de dan chișu (video)

edward. jurnalul unui hamster

miriam elia & ezra elia
edward. jurnalul unui hamster, 1990-1990
 (the diary of edward the hamster) 
editura humanitas, bucurești, 2012
traducere de radu paraschivescu
92 de pagini broșate 
coperta de angela rotaru

la început, te-apucă drăgălășenia după un așa personaj ce-și consemnează, pentru postumitate, impresiile cotidiene de cușcă. orice copil - de 10 sau de 60 de ani - se va sensibiliza numai privind desenele.

apoi, după ce citești cărțulia - în vreo 15 minute - te întrebi: ce-i asta?
însemnările din subterană ale lui edward al nostru îl arată cam miz-hamster-op, ba chiar criminal. de pildă, omoară premeditat un confrate de cușcă. doar pentru că entuziasmul acestuia pentru viață îl scoate din minți.

vineri, 26 septembrie
spune că-l cheamă wolf, deși nu e lup.
e hamster.
am încercat să-l atrag într-o dezbatere despre natura captivității noastre, despre lipsa de conținut a vieții și despre dorința noastră irațională de a trăi.
a râgâit, a râs și a defecat în tava cu mâncare. ori e nebun, ori e de-o prostie rară. 
sunt distrus. (p.58)

dar să vedeți ce face cu o hamsteriță... dar mai departe nu scriu.

la ce bun scrisul? viața e o colivie de cuvinte goale. (p.49)

în fine, cartea nu e prea pentru copii. edward e un sastisit metafizic care pe mine m-a cam călcat pe nervi. dar e bine - totuși - că nu m-a lăsat indiferent.

ce-i drept, desenele sunt excelente! și iată, pot alcătui desenul animat următor:

cosmopolis de don delillo

don de lillo 
cosmopolis 
editura polirom, iași, 2012
 trad. de veronica d. niculescu
 213 pagini broșate 
 coperta de laurențiu midvichi

după eșecul cu zgomot alb, am apucat această nuvelă în 4 părți, pentru că e subțire. știu că cronenberg a scos anul ăsta o ecranizare (cu juliette binoche și robert pattinson - sic!).

am avut o supriză plăcută, dar nu foarte. eric packer, un milionar (sau miliardar) se plimbă prin new york cu limuzina, din plictiseală. cică ca să se tundă. e mare speculant financiar (cu yeni) și de după geamul blindat al portierei, vede lumea. din când în când sau primește vizite - un colaborator, un doctor, o amică, soția - sau mai coboară la vreun ambuteiaj.

e interesantă perspectiva limuzinei, centru al universului capitalist, în jurul căreia se învârte întreg new yorkul, ca satelit, de fapt întreaga lume. izolată cu plută - proustată, spune autorul -, pavată cu marmură pe jos și cu monitoare pe sus, e ea însăși un mic univers. este universul din care, spre finalul romanului, eric packer fuge spre moarte. 

ce să zic? 

e un roman ciudat, fără o intrigă anume, personajul nu e conturat în stilul clasic, ci în cel dulce postmodern (de lillo e socotit unul dintre întemeietorii asumați);

are multe panseuri pro și contra capitalismului și a societății contemporane - există o acțiune a anarhiștilor care în loc de bombe, folosesc șobolani vii amețiți;

viziunea e sumbră, apocaliptică;

psihologia personajului principal (deseori absurdă) se confundă pe alocuri cu aceea a personajului care vrea să-l omoare - fără motiv, doar ca să-şi găsească un "sens" în viață! - și nu mai știm dacă victima e criminalul sau viceversa.

oricum, o carte neîncadrabilă, cu fragmente ce merită recitite și citate, când e vorba despre (anti)capitalism.

recomandabilă? neee!

umoristic: în roman apare un "asasin" cofetar român, andre petrescu, ce frișchează personalitățile - directori de companii, comandanți de armată, vedete din fotbal și politicieni - cărora le aruncă plăcinte în mutre.

sursa foto

o altă impresie pe mindporn.
___________________________________________________________________ 

spuma zilelor de boris vian

spuma zilelor, o poveste dulcegăroasă

boris vian 

 spuma zilelor

(l'écume des jours)

 editura humanitas bucurești, 2003

 traducere de sorin mărculescu

  173 de pagini broșate

coperta: ioana dragomirescu mardare

entuziasmul majorităţii cititorilor în faţa acestui mic roman este desigur provocat de metaforele, care-l inundă. metafore şi artificii literare care îi conferă o frumuseţe fantastică, cu luciri de bijuterie. 

pe manifestul suprarealist ce milita pentru vis şi pe jocul dezinteresat al gândirii libere, boris vian construieşte în spuma zilelor pe un univers real, viziunea sa fantastică, pe nucleul unei poveşti de dragoste între doi tineri.

astfel, la vian, tuberculoza este un crin care creşte în piept, un apartament se micșorează la dimensiunile unei cutii, norii se zdrobesc pe caldarâm, pianococteilul produce băuturi din muzică, un iepure cyborg în miniatură cacă pastile, caltaboșul țipă, oamenii ucid cu smulgători de inimi, șoarecii deretică prin casă...

mă întreb dacă, epurate de toate acestea, romanul nu e unul banal - despre un tânăr obsedat de cultul lui jean sol partre, și un altul care vrea să se îndrăgostească, despre un bucătar proletar și monden totodată, despre o fată al cărei rol e doar să poarte numele unei melodii de duke ellington, apoi să moară încet.

pentru că, în afară de aceste artificii fantastice, nu i-am găsit cărții nici o miză, cum are, de pildă fantasticul la bulgakov, cortázar sau dino buzzati. este doar o lectură plăcută, poetică, dar fără esențele liricului, născută dintr-o joacă livrească a unui autor deștept.
așadar, un roman ce m-a prins, dar nu m-a dus nicăieri. l-aș putea asemăna cu haruki murakami.

o altă părere la costi. sorin mărculescu, în prefața primelor două ediții de la editura univers vede mult mai mult decât mine, aici.

să vă-mpărtășesc mai bine melodia lui ellington de la nunta celor doi eroi:

povestea lui o de pauline réage

pauline réage 

povestea lui o 

(histoire d'o)

 editura trei, bucureşti, 2007

 traducere de doru mareş 

 227 pagini broşate

coperta faber studio

o carte înfricoşător de proastă

nu doar că e de citit pe budă, însă produce constipaţii atroce. habar n-am de ce anume discutau despre carte - cum se arată în prefaţă - albert camus (asta spune despre el c-avea gusturi searbede), bataille (bine, lui îi plăcea tiot ce-avea eticheta sex), graham green (!) - în loc să recunoască că, dincolo de subiectul "atroce-erotic", nu e nimic. ba chiar cartea primește un premiu pe care nici nu-l amintesc (bănuiala mea e că i l-au dat la mișto).

numita "o" este o damă ce se trezeşte adusă de iubitul ei rené într-o casă cu cîţiva bărbaţi care-o sechestrează ca s-o biciuiască şi, evident, s-o fută. şi ea, vai, acceptă pentru că tare-şi iubeşte soţul! mai urlă ea din când în când, când, legată cu nişte cătuşe din piele e ţinută de lanţ şi biciuită ori cu bici, ori cu cravaşe. nu știu de ce-o excitau pe pauline réage bărbații îmbrăcați în rochii lungi, violet, cu mâneci bufante și manșete strâmte, poate pentru că era o catolică pioasă și se gândea la cardinali. pe dedesubt, purtau un fel de pantaloni mulați, care acopereau gambele și coapsele, dar lăsau sexul liber.

povestea este povestită pe un ton neutru, fără sclipirea vreunui sentiment acolo, fără ironia unui sade sau unui apollinaire, fără umorul lui rabelais. doar descrieri reci, cu pretenţii de obiectivitate, a ceea ce i se întâmplă bietei femei ce acceptă supliciul sexual din amor mare pentru un pulărău.

ian citiți aici:
o se simțea pierdută, dându-și seama că acum nu va mai scăpa acestui gen de mângâiere pe care nu l-a acceptat niciodată fără să se zbată și să fie umplută de rușine, de care încerca să scape cât de repede se putea, atât de repede încât de-abia putea fi atins, și care i se părea un sacrilegiu, căci sacrilegiu considera ca iubitul ei să stea în genunchi în fața ei, când ea era datoare să îngenuncheze în fața lui. (p.62)
nu zău, oare ce-ar spune doamna mihaela miroiu despre asta?
sau:
cuvântul "desfăcuse" și expresia "a-și desface picioarele" se încărcau, în gura iubitului ei, de atâta tulburare și simț al puterii, încât nu reușea niciodată să le asculte fără un fel de prosternare interioară, de supunere sacră, ca și cum nu el, ci un zeu ar fi vorbit. (p.87)

să ne lase doamna editoare de la gallimard (dominique aury) - care de fapt a scris cartea sub acest preudonim, pauline réage - în sacralitățile noastre. poate că antologia de poezie religioasă pe care a publicat-o e mai interesantă.

nu am depăşit suta de pagini pentru aşa lipsă de imaginaţie şi, mai cu seamă, de stil.

o altă opinie despre carte, ca să vedeți că nu sunt singur, la ana angharad, aici, care spune că man... it's a crap.