Cartea la minut: “Insula misterioasă” de Jules Verne

Cartea la minut - cu Dragos C: “Contele de Monte Cristo” de Alexandre Dumas

#alombredesjeunesfillesenfleurs

View this post on Instagram

A post shared by Dragos Butuzea (@dragos_butuzea)

Cartea la minut - cu Dragos C: “Dumas. Contele negru” de Tom Reiss 4**** /5

Cartea la minut - cu Dragos C: “20000 de leghe sub mări” de Jules Verne ...

CIORAN. 110 ani de la naștere

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea)

„sfârșitul lui eddy bellegueule“ de édouard louis

raport asupra violenței

Vezi această postare pe Instagram

eddy belleguelle („mutră frumoasă“) este primul nume al autorului francez, la care a renunțat - cum a renunțat și la satul din picardia - din nordul franței - în care a copilărit; copilărie pe care o descrie în acest roman.

1. e un roman al violenței (de altfel, al doilea roman al autorului, și el tradus la noi, se intitulează o istorie a violenței), în care aceasta nu e doar fizică - copilul o încasează aproape zilnic de la doi colegi - ci și verbală - a injuriilor din vecini și de la școală - ba chiar o violență educațională - mai ales din tatăl grobian și indiferent.

2. m-au uimit cel mai mult nu atât tendințele sociale - costi rogozanu ar spune că e un roman de stânga - cât m-a uimit sărăcia în care se zbăteau în anii '90 familiile de acolo. de pildă, familia lui cu 7 membri câștiga 700 de euro lunar. 

de asemenea, uimitor că nu-și puteau permite telefon (ce să mai zic de calculator!), copilul eddy trebuind să meargă la cabina telefonică.

3. impresionează mult lupta personajului - un băiețel până la urmă, un cosette de secol 21 - care nu înțelege de ce felul cum arată - un slăbănog efeminat - nu e acceptat de către cei din jur (nici chiar de părinți) și că i se cere să fie altcumva. o tiranie a celorlalți care-l bombardează din toate părțile și-i  fac viața un infern (nu-i așa, l'infer c'est les austres?).
aceasta pe fundalul poveștilor locale despre vecini, rude sau propria familie.

un roman pe care l-am citit pe nerăsuflate, scris cu claritate și tradus foarte bine de alexandru matei.
un (alt) bun exercițiu de sublimare în literatură.

édouard louis, sfârșitul lui eddy bellegueule (en finir avec eddy bellegueule), editura litera, bucurești, 2018, traducere de alexandru matei, 224 pagini broșate, coperta de flori zahiu

„séraphîta“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 séraphîta

 editura aion, oradea, 2006

 traducere de daniela vereș

 (felicitări pentru turul de forță!)

 184 de pagini broșate

 coperta de szabo sz. ștefan

un „studiu filozofic“ cu adevărat

nuvela aceasta este mai puțin o nuvelă literară, ci e mai mult un eseu ce omagiază doctrina mistică a teozofului suedez emmanuel swedenborg și caută să lămurească câteva idei ale lui balzac însuși (după părerea mea, destul de înaintate pentru vremea aceea și pentru cei 36 de ani ai săi).

dar, probabil, cel mai interesant aspect al romanului este ființa androgină séraphîta / séraphitüs, posesoare din naștere a înțelepciunii omenești care, pentru a urca la ceruri, în căutarea perfecțiunii, are nevoie de o dragoste pământească (pentru două persoane), pentru ca „moartea să-i pună capăt atunci când flacăra ei este cea mai puternică“ (p. 165)

despre alte studii filozofice ale lui balzac, aici

așa încât, în castelul de lângă satul nordic și plin de ghețuri jarvis, androginul îi ademenește pe doi tineri - o fată, minna, și un bărbat, wilfried - care, desigur, se îndrăgostesc fiecare de un aspect al său și îi cer, la rândul lor, dragostea.

ce se întâmplă ar însemna un imens spoiler așa încât trec la câteva chestii care mi-au plăcut:

1. dincolo de expunerea biografiei și a doctrinei lui emmanuel swedenborg (30 de pagini) și a unei discuții teozofice pornind de la noțiunile de materie, spirit și locul lui Dumnezeu între ele (11 pagini), balzac folosește o idee extrem de modernă - care pe mine m-a dus cu gândul la ideile lui wittgenstein despre limbaj.

mai precis, despre jocurile de limbaj omenești, pornind de la Cuvânt:

Ce-ar fi dacă Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt? Acest cuvânt, rațiunea supremă a Vizionarilor și a Profeților care au înțeles odinioară acel suflu al lui Dumnezeu sub care a căzut la pământ sfântul Pavel, voi oamenii îl luați în batjocură, deși toate operele voastre vizibile, societățile, monumentele, actele, pasiunile provin din cuvântul vostru neputincios; voi care, fără limbaj, ați semăna cu omul sălbatic... (p. 128)

ideea lui balzac este că limbajul științific și cel religios este ireductibil și mai ales limitat. nu putem cuprinde prin limbaj TOTUL.

V-ați construit o căsuță în Infinitul numerelor, ați ornat-o cu hieroglife aranjate și pictate cu iscusință și ați strigat: Totul e aici! (p. 130)

Majoritatea axiomelor voastre științifice, adevărate în raport cu omul, sunt false în raportul cu ansamblul. (p. 134)

Încetați, încetați să-mi mai puneți întrebări, limbajele noastre sunt diferite. Pentru o clipă m-am folosit de al vostru ca să vă arunc o sclipire de credință în suflet, ca să vă dau o bucată din mantia mea și ca să vă port în frumoasele regiuni ale Rugăciunii. Oare e de datoria lui Dumnezeu să se coboare la voi? Nu voi sunteți cei care trebuie să se ridice la el? (p. 139)

2. regăsim și aici lupta individuală a omului pentru desăvârșirea sa, de consumare a acelei „energii vitale“ pe care balzac însuși credea că o are. iată  ce scrie în prefața comediei umane:

Văzându-mă că adun atâtea fapte și că le zugrăvesc așa cum sunt, elementul loc comun fiind pasiunea, unii și-au închipuit, pe nedrept, că aparțin școlii senzualiste și materialiste, două fețe ale aceluiași fapt, panteismul. Se înșelau însă, n-aveau cum să nu se înșele. În ceea ce privește Societățile, nu împărtășesc credința în progresul lor nelimitat; cred în progresul omului asupra lui însuși. Cei care vor să vadă la mine intenția de a considera omul ca o creatură finită se înșală deci pe de-a-ntregul. Séraphîta, doctrina în acțiune a unui Buddha creștin, mi se pare un răspuns suficient la această acuzație formulată de altfel cu destulă ușurință. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 104)

3. mircea eliade reține - într-un articol din universul literar din 1939, reluat apoi și dezvoltat în volumul mitul reintegrării - ideea mitică a androginului ca ființă perfectă. eliade spune că balzac este ultimul care a folosit-o în cultura occidentală, după el decadenții decăzând în ideea hermafroditului.

(link pe imagine pentru articol)

„o dramă la marginea mării. gambara“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 o dramă la marginea mării. gambara

 (un drame au bord de la mer.

gambara)

 editura dacia, cluj-napoca, 1974

 traducere de g. marcuson

 270 pagini legate

 coperta de elena k mateescu

studiile filozofice ale lui balzac

în catalogul din 1845 a operelor comediei umane - sub acest titlu și-a intitulat balzac toată opera sa (romane, povestiri și nuvele) -, autorul însuși și le grupează în studii de moravuri, studii filozofice și studii analitice. din păcate, ediția românească a comediei umane în 11 volume s-a oprit la prima categorie (editura univers a dat faliment iar mai apoi îngrijitoarea ediției, angela ion, a murit în 2000). totuși, în 1998, angela ion a mai reușit să grupeze câteva studii filozofice (unele pentru prima oară traduse) în micul volum proscrișii și alte provestiri din comedia umană la editura polirom. 

la editura dacia, în 1974, a apărut o selecție de 8 povestiri și nuvele, în traducerea lui g. marcuson, dintre care 4 sunt studii filozofice: hanul roșu, domnul cornelius, o dramă la marginea mării și gambara.

ce sunt studiile filozofice?

în prefața sa la comedia umană din 1842, honoré de balzac scrie:

Aceasta este asiza plină de figuri, plină de comedii și de tragedii pe care se înalță Studiile filozofice, a doua parte a operei, în care este demonstrată cauza socială a tuturor efectelor, în care sunt zugrăvite ravagiile gândirii, sentiment cu sentiment, și a cărei primă operă, Pielea de șagri, leagă oarecum Studiile de moravuri de Studiile filozofice prin veriga unei fantezii aproape orientale în care Viața însăși este zugrăvită în lupta cu Dorința, principiul oricărei Pasiuni. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 10)

în această categorie intră personajele consumate de energiile ce consumă viața - gândirea, pasiunea, acțiunea. personajele posedă o tensiune a spiritului, în forțarea limitelor posibilului, pentru a descoperi misterele lumii, acel absolut (spiritual) ce, odată descoperit, poate explica întreaga lume (materială).


hanul roșu
în această povestire horror, un tânăr ce se răzgândește să-şi omoare vecinul de cameră ca să-l jefuiască, îl găsește dimineața cu capul tăiat. toată întâmplarea e povestită într-un grup (în stilul decameronului) iar unul dintre ascultători este vizibil tulburat (în genul povestirilor lui dürrenmatt).

„misterul“ pentru care balzac a introdus povestirea în studiile filozofice este, probabil, somnambulismul (prezent și într-o altă povestire, domnul cornelius), însă pe mine m-a impresionat - dincolo de scena sângeroasă a capului tăiat - identificarea, pentru un prizonier, a întregii lumi cu un alt tovarăș, străin, de celulă.

- Vai! Să știi că ești ultimul om căruia mi-am deschis inima. Tu vei fi liber! Îți vei revedea mama! Nu știu de ești bogat sau sărac, dar nici n-are a face! Pentru mine, tu reprezinți întreaga lume... (p. 63)

iar la finalul povestirii mai apare întrebarea: ce faci când afli că averea ta este întemeiată pe o crimă? cauți să faci ceva să răscumperi crima, sau cauți să trăiești cu gândul?

hanul roșu 

domnul cornelius
în afară de gobseck, această nuvelă ilustrează monomania strângerii banului de către vistiernicul flamand al regelui franței ludovic al XI-lea. nu doar că trăia izolat și frugal într-o casă-închisoare, dar își transferase din avariție și în inconștient, devenind somnambul. așa, fura din averea administrată și dădea vina pe toți cei ce-i călcau pragul.

ideea monomaniei se însoțește la balzac cu întrebări despre demonul moral, proprietatea:

Ideea cea mai persistentă și cea mai bine materializată dintr toate ideile omenești, ideea prin care omul se reprezintă pe sine creând în afara lui o ființă absolută, denumită proprietatea, acest demon moral îi înfigea, clipă de clipă, ghearele ascuțite în inimă. Apoi, în toiul acestui chin, apărea și teama, cu toate simțămintele care-i alcătuiesc alaiul. (p. 129)

o dramă la marginea mării
povestirea este destul de scurtă și începe cu o vacanță la mare a doi îndrăgostiți, care întâlnesc la gura unei peșteri un bărbat fioros, mut, cu privirea țintită spre mare. motivul? este ideea cărții - pedepsirea imorală unui fiu amoral de către un tată moral.
povestire în povestire, ceea ce-i dă dinamism, mica operă balzaciană are ca idee patimile.

Patimile celor trei ființe ni se înfățișau aievea, ca în scenele unei drame pe care nefericitul părinte o încheia ispășind o trebuincioasă nelegiuire. (p. 212)

întrebare: ce faci, ca părinte, când fiul este iremediabil pierdut pentru societate și are rădăcina răului în el?

gambara
nuvela este o izbutită încercare de traducere a muzicii în cuvânt: în afară de doctor faustus, n-am mai întâlnit o alta.
subiectul nuvelei este monomania unui compozitor italian față de ideea că gândirea trebuie să aibă un rol mai mare în muzică - însă rezultatul este un talmeșbalmeș ce zgârie urechile.

...Sudoarea îi curgea șiroaie peste față în timp ce se trudea să obțină un crescendo din slabele mijloace pe care i le punea la dispoziție ingratul instrument: țopăia, gâfâia, urla; degetele lui întrecea în repeziciune limba despicată a unui șarpe; în sfârșit, la ultimul urlet al pianului, se aruncă înapoi și-și lăsă capul să cadă pe spătarul fotoliului. - Pe Bacchus! Sunt amețit de tot, strigă contele ieșind, până și un copil care s-ar juca în neștire cu clapele ar scoate o muzică mai bună. (p. 248)

pasiunea îi dă sens și valoare vieții compozitorului gambara, chiar dacă rezultatul este o tâmpenie. îl va duce și la pierderea frumoasei soții, pe care i-o va lua un conte. acesta din urmă, în timp ce-i cântă ratatului compozitor în strună, urmărește - de fapt - să-i fută nevasta.

ilustrație pentru gambara

celelalte povestiri nu sunt mai puțin reușite: mesajul (aici tradusă ca ultima dorință) este o povestire aproape perfectă prin concizie și stil, despre iubirea tinerilor pentru femei mai bătrâne, căsătorite cu imbecili, mal mariées.

Dintotdeauna am dorit să scriu o poveste simplă și adevărat, pe care, citind-o, un tânăr și iubita lui să fie cuprinși de spaimă și să caute adăpost fiecare în inima celuilalt, ca doi copii care, întâlnind un șarpe la o margine de pădure, se ghemuiesc unul în altul. (p. 131)

de asemenea, casa de la grande bretèche ia, sub forma descoperirii unei enigme scrise într-o casă, ideea ziditului de viu, reluată și în romanul epistolar memoriile a două tinere căsătorite.

premiul goncourt 2016

cel mai prestigios premiul literar de limbă franceză:

cântec de leagăn de leïla slimani.
despre o bonă care ucide 2 copii. în lumea de azi, înstrăinată și rece.
un fel de crimă și pedeapsă mai rațional, în care criminalului îi lipsește conștiința.

„pasiunea domnișoarei s.“

anonim

pasiunea domnișoarei s.

 (mademoiselle s.)

editura trei, bucurești, 2016

 traducere de mihaela buruiană

 312 pagini broșate

 coperta de faber studio

multă pasiune și buciuleală

...Tu știi ce facem noi, Charles. Ne amestecăm, ne înlănțuim corpurile, nu mai avem decât o singură carne, nu mai suntem decât o singură ființă, iar când îmbrățișarea noastră se desface și tu ieși din mine, simt că eu sunt mai mult a ta, iar tu, mai mult al meu. Corpul meu l-a absorbit pe al tău și al meu ți-a oferit ce avea mai bun. (p.148)

s. vine de la simone, o tânără din anii 1920 care și-a întâlnit amantul, charles, în autobuz. babardindu-se cu el câte-o oră (omul e însurat), tânăra se-nvață ce însemnă perversiunea:

charles n-o posedă decât rareori „normal“, ci o biciuiește pe cur. își mai fac sex oral, se mai dezmiardă și se mai masturbează. ea e deschisă la așa ceva, se deschide și el. până când ea observă că amantu-său adoră să fie alintat la gaura brună, cum zice ea.

Dragul meu drag, grăbește-te să arunci pe jos toate aceste haine care ascund de mine corpul tău superb. Vezi, eu sunt deja goală și te aștept cu nerăbdare. În timp ce tu te dezbraci, reiau pentru tine gestul atât de pervers pe care îl fac departe de ochii tăi: îmi frec sexul cu un deget și îmi penetrez fundul. Privește, iubitule, privește! Pizda mea așteaptă mângâierea supremă a limbii tale. Ah, vino să-ți lipești gura de buzele mele! Vino să culegi seva care curge din abundență. O simți cum îți udă gâtul? suge, iubitul meu, suge-mă bine! Mângâierea ta e atât de dulce! Ia-mi butonul, ia-l, fă-mă să juisez pasional! Vreau să rămân fără forțe în brațele tale. Și-apoi, uite-mi fundul! Lucrează-l cu ardoare. Îți va primi pula țanțoșă imediat.

Și dă-mi-l pe al tău! Ah, ce gaură adorabilă, ce fese frumoase, cu ce plăcere îmi lipesc buzele fierbință, limba, degetele... Îmi place să simt în adâncul tău carnea asta călduță și moale care vibrează straniu. Îmi strânge degetul, juisează! În curând, la rândul meu, te voi poseda. Vreau ca mângâierea mea să fie înceată și reglată cu pricepere. Vreau ca juisarea să urce în tine puțin câte puțin. Dă-mi fundul tău frumos, iubitule! ... 

Vreau să juisăm împreună. Vreau să văd trupurile noastre unul peste altul. Vreau să smit cărnurile amestecându-ni-se, sexele confundându-ni-se. Vreau să-ți sărut fundul cu toată gura. Vreau să-mi simt sexul între buzele tale și mădularul tău în pizdă, în fund, peste tot. (pp.141-142)

secretul odată descoperit, simone a noastră îi tot scrie scrisori, în care îi tot explică ce ar vrea să facă împreună, și cum o să se ocupe ea de satisfacerea lui anală. este laitmotivul pe care îl tot repetă, inserat între multe pagini de erotism feroce, care nu se poate să nu încânte cititorul.

charles devine un zeu al sexului pentru ea, iar ea îi dedică totul - e înecată de-o așa patimă, încât își joacă cartea până la capăt. profită cât poate de satisfacerea amantului ei, până când, după ce se satură de dildău, se gândește să-i găsească și-un bărbat.

coperta ediției originale

deliciile livrești ale scrisorilor nu șed în limbajul licențios, ci în faptul că ele sună natural, în ardoarea legăturii pe care o tot îngroașe femeia. așteptarea ei dintre întâlniri e umplută cu imagini a ce vor fi fost și a ce vor fi. simone știe că charles o va părăsi (este, până la urmă, o amantă) și caută să tot creeze dependențe pentru el față de ea prin perversiuni și imaginații - ca o șeherezadă erotomană.

iar așteptările ei, experiențele numeroase, inversiunile - ea e uneori bărbatul, iar el femeia - vocabularul ei libertin și frumos - toate m-au făcut să merg cu cititul mai departe, ca într-o intrigă livresc elaborată.
nu prea știi la un moment dat ce e adevăr și ce e imaginație în scrisorile franțuzoaicei. nu știi dacă nu e grafomană nevrotică. însă, în ceea ce privește limbajul, tipa e maestră cum puțini scriitori cu ștaif por fi.

chestii tari
1. am auzit pentru prima oară în cartea asta despre sexul anal cu țâța :
Apoi am avut îndrăzneala nemaivăzută în gaura fundului tău adorat vârful roz al țâței mele mari! Îți masturbam fundul cu năsturelul ăsta. Cred chiar că intra puțin în carnea brună! Îți scotoceam carnea tulburată și cu limba, iar tu juisai deja! (p. 208)

2. simone îi propune următorul mijloc de despărțire:
Nu pot să cred că doi ani de amintiri ca ale noastre se pot termina așa, dintr-un capriciu. Cearta noastră aș prefera să se termine cu o limbă în fundul sau pe mădularul tău. (p. 294)

***

se cuvin laude editurii trei, ce oferă, prin intermediul acestei colecții (probabil singura de la noi), eroscop, așa literatură (erotică) bună.

scrisorile originale

povestirile lui honoré de balzac

din păcate, nu avem o ediție completă a povestirilor din COMEDIA UMANĂ a lui balzac.
din păcate, din ediția critică a doamnei ANGELA ION, s-a întrerupt la volumul 11 cu vărul pons. doamna a mai reușit să scoată două selecții - una de povestiri, alta de microromane la polirom.
apoi s-a stins din viață.

iată că e încă un proiect românesc cultural nefinalizat. laurențiu zoicaș a mai completat opera balzaciană cu scenă din viață politică (romanul o afacere tenebroasă la polirom) și un studiu analitic (patologia vieții sociale la grafoart).

evident că cine mai citește azi balzac?
așa că cine-l mai traduce?
și cine-l mai publică?

așa c-am rămas cu povestirile balzaciene risipite prin volume disparate.
iată-le:

iată și cum publică polonezii:

antoine compagnon - specialistul în proust & montaigne - vine în românia

PROFESORUL SI OMUL DE LITERE ANTOINE COMPAGNON VINE IN ROMANIA
în cadrul ciclului de conferințe ale collège de france în românia

invitat de către ambasada franței și institutul francez, profesorul și omul de litere antoine compagnon va efectua un turneu în românia, la bucurești și la cluj-napoca, între 22 și 25 februarie 2016. pe durata acestei vizite, antoine compagnon va lua parte la conferințe, seminarii, dezbateri sau întâlniri cu publicul și va acorda interviuri partenerilor media, dar și presei locale.

turneul:

• luni, 22 feb, bucurești, ora 10:30 - conferința „les chiffoniers littéraires” la universitatea bucurești;
• luni, 22 feb, bucurești, ora 18:00 - prezentare a cărților „antimodernii” și „o vară cu montaigne”; la marți 23 feb, bucurești, ora 11:00 - întâlnire științifică la academia română:
• marți, 23 feb, bucurești, ora 18:00 - conferința „vivre au numérique”, sala elvire popesco
• miercuri, 24 feb. cluj-napoca, ora 12:00 - conferința „les chiffoniers littéraires” la universitatea babeș-bolyai
• miercuri, 24 feb. cluj-napoca, ora 18:00 - prezentare de carte „petits spleens numériques” la universitatea tehnică, începând cu ora 18.00. 

bio:

• antoine compagnon s-a născut la bruxelles la data de 20 iulie 1950; 
• în prezent, ocupă șefia catedrei de „literatură franceză, modernă și contemporană: istorie, critică, teorie” în cadrul prestigioasei instituții de învățământ și de cercetare collège de france (din 2006) și este profesor de limba franceză la universitatea columbia (din 1985). 
• este membru în consiliul de administrație al bibliotecii naţionale din franţa și al fundației singer-polignac. 
• specialist în operele lui michel de montaigne și a lui marcel proust 

cărți în limba română:

iluminări

sursa

„filozofia în budoar“ de sade

marchizul de sade

filozofia în budoar

(la philosophie dans le boudoir)

editura de vest, timișoara, 1993

traducere de andrei băleanu

239 pagini broșate

coperta de camil tulcan

 (cu desene de picasso)

o provocare porno sau una filozo'?

scrisă sub forma unor dialoguri (șapte), cartea provoacă prin ideile chiar modern-deșănțate ale personajelor/autorului.

dacă în 120 de zile ale sodomei, sade își face de cap, depășind limitele scabrosului sexual până la absurd; în filozofia în budoar e mai multă „cumințenie“, scenele pornografice respirând cu inserții filozofice.

pornaventurile

îi avem o femeie matură destrăbălată - doamna de saint-ange - și pe fratele ei, cavalerul. incestuoși și educați la școala libertinajului, îl acceptă și pe poponarul dolmancé, un socrate al libertinajului. și toți trei se angajează să o „educe“ pe virgina eugénie, care se lasă în voia lor. la un moment dat, li se alătură un grădinar pulos, augustin.

toate îmbârligăturile a 5 corpuri pe care le putem imagina, toate perversiunile și căpăcelile de găuri la care ne putem gândi - ordonate și executate cu sfințenie. de exemplu:

DOLMANCÉ: Augustin, întinde-te pe margine patului ăstuia; Eugénie să se culce în brațele tale;în timp ce o voi sodomiza, am să-i gâdil clitorisul cu capul superb al barosului lui Augustin care, ca să-și păstreze sperma, va avea grijă să nu varieze; scumpul nostru cavaler, care, fără un cuvânt se masturbează încetișor sub ochii noștri, va binevoi să se întindă pe umerii Eugéniei, expunându-și fesele frumoase la sărutările mele: eu o să-l mângâi pe dedesubt; ceea ce va face să am scula băgată într-un dos și cu fiecare mână să mângâi câte o țeavă; iar dumneavoastră, doamnă, după ce v-am servit drept bărbat, vreau să-mi serviți la fel mie; puneți-vă în jurul șalelor centura cu cel mai mare baston pe care-l aveți! (Doamna de Saint-Ange deschide o casetă plină de astfel de bastoane, iar eroul nostru și-l alege pe cel mai redutabil.) Bun! ăsta, după număr, are douăsprezece degete lungime li zece grosime; treceți-vi-l peste șolduri, doamnă, și loviți-mă cu el cât puteți! (p.137)

filozofelile libertine

însă, bretelele care țin cartea sunt incursiunile antimorale și antisociale, antireligioase - totul sub domnia atotputernică a naturii. dolmancé, socratele libertinajului, neagă aproape totul: familia, școala, morala; și, spre deosebire de alți spărgători de idoli, pune în loc libertinajul, amoralismul, suprema libertate sexuală, sodomia sau egoismul plăcerii. chiar crima - înțeleasă nu numai ca ucidere, ci ca încălcare de norme.

DOLMANCÉ: Vai, Eugénie, renunță la virtuți!... Facerea de bine nu e decât cea mai mare înșelătorie... Femeia e născută pentru a se dărui tuturor celor care o doresc, ca și lupoaica ori cățeaua... Fute-te, Eugénie, fute-te, îngerul meu scump, corpul tău e numai al tău... Dacă dragostea se naște din asemănare, unde poate fi ea mai perfectă decât între frate și soră, între tată și fiică?... Gusturile masculine în arta libertinajului sunt trei: sodomia, fanteziile profanatoare și gusturile pentru cruzime...  [Embrionul], această ființă în plus ori în minus pe pământ nu are o prea mare importanță și suntem stăpâni pe această bucată de carne...  - și aceste exemple sunt doar din primul dialog.

probabil că toate aceste drăcii, serios spuse, ar enerva - însă acesta e talentul lui sade: că e simpatic! ironia, auto-ironia, umorul chiar (de limbaj și de situație) îndulcesc grozăviile și le face mai ușor de înghițit. eu mi-l imaginez pe sade pufnind în râs, în timp ce-și așterne, în pușcărie, cu pana, revoluționarele sale idei, iar pe nietzsche, strângând din dinți îndârjit și isteric.

chiar și în secolul 21, al internetului colcăitor de pornografie, umorul marchizului de sade îi „salvează“ ghidușiile pornografice și ideile socio-politice - și dacă nu excită, cel puțin amuză. mie mi s-a-ntâmplat și una și alta.

„despre servitute“ de étienne de la boétie

étienne de la boétie

despre servitute

 (discours de la servitude

volontaire ou le contr'un)

editura all, bucurești, 2014

traducere de liliana urian

 66 pagini broșate

 coperta de alexandru novac

étienne de la boétie a fost un copil minune al vremii sale, contemporan cu michel de montaigne. multă vreme a fost cunoscut doar prin intermediul acestei prietenii.

în afară de 29 de sonete publicate de însuși montaigne în cartea întâi a eseurilor, de la boétie a mai scris o lucrare politică, discurs despre servitutea voluntară (la vârsta de 22 de ani). pe lângă asta, traduce din greacă pe xenofon, plutarh, vergilius și ariosto. moare la 32 de ani.

discursul despre servitutea voluntară 

cartea se-nvârte în jurul întrebării lui étienne de la boétie - ce anume îi face pe oameni, în colectivitate, să accepte tirania?

Ce viciu îngrozitor e ăsta, să vezi nenumărați oameni, nu doar că se supun, ci că slujesc, nu că sunt guvernați, ci că sunt tiranizați, neavând nici bunuri, nici părinți, nici copii, nici măcar propria lor viață? (p.10)

el găsește două motive:

1. unul este obișnuința - ne obișnuim cu tirania și uităm beneficiile libertății
2. celălalt este educația - unii oameni se nasc sclavi și sunt crescuți ca atare.

după ce stabilește cauzele, étienne de la boétie militează pentru nesupunerea civică în fața tiraniei, o nesupunere pașnică prin care instrumentele prin care tiranul își construiește puterea îi sunt retrase:

Fiți hotărâți să nu mai slujiți și veți fi liberi. Nu vă cer să-l împingeți, să-l zdruncinați [pe tiran], ci doar să nu-l mai susțineți, și-l veți vedea cum se prăbușește sub propria greutate și se sfarmă, asemenea unui colos al cărui soclu a fost distrus. (p.18)

coperta unei ediții italiene

la fel ca montaigne, și étienne de la boétie face excursuri în istorie, mai ales în cea antică. însă, e diferit de primul prin faptul că-și menține ideea călăuzitoare, pe când montaigne alunecă ușor de la una la alta. 

astfel, mai vorbește despre piramida de putere pe care și-o construiește tiranul în jos, cu lingării săi, până la nivelul poporului. mai vorbește și despre intelectuali care, deși ar trebui să fie călăuzitori, rămân dispersați și impotenți:

Cărțile și cugetarea le dau oamenilor, mai mult decât orice altceva, sentimentul demnității lor și forța de a urî tirania... Zelul și pasiunea care, în ciuda împrejurărilor, mai cred în libertate rămân în general fără efect pentru că, oricât de numeroși ar fi, nu se pot pune de acord. Tiranii le iau libertatea de a face, de a voi, și chiar de a gândi, astfel că rămân singuri cu visele  lor. (p.35) 

alte citate:

• Poporul ignorant a fost dintotdeauna așa: vesel și dezmățat când e vorba de plăcerea pe care n-o poate obține în mod onorabil; insensibil când e vorba de nedreptatea și durerea pe care nu le poate îndura cu demnitate. (p.41)
• nu poți fi prieten cu un tiran, prietenia presupune egalitate: Aceasta înflorește în egalitate (p.62)

una peste alta, cărțulia este foarte vie și proaspătă, uimitor pentru o scriere de secol 16. și ceea ce este surprinzător, este foarte actuală.

statuia lui la boétie din sarlat 

vine tradus goncourt-ul de anul trecut!

despre romanul „swann“ de marcel proust

„supunere“ de michel houellebecq

michel houellebecq

 supunere 

(soumission) 

ed. humanitas fiction, bucurești, 2015

 traducere de daniel nicolescu 

296 pag. broșate 

coperta de angela rotaru

un pseudo-des esseintes

un roman ce i-a dat lui michel houellebecq însuși palpitații, când a auzit de asasinatele „charlie hebdo“, dar care, din păcate, nu dă palpitații unui cititor-admirator de particule elementare. nu mai spun de minunata lume nouă sau 1984, cu care emmanuel carrère compară cartea - acestea sunt două dinamite comparate cu un vânt parfumat.

paradoxal, juisarea-mi livrească nu a fost în fața ideii lui houellebecq - ia să ne imaginăm ce se întâmplă cu o franță în care câștigă alegerile islamiștii? nici măcar în fața scenelor porno (destul de puține față-n alte romane).

ci mi-a dat fiori de plăcere faptul că personajul principal e un filolog expert în karl-joris huysmans, scriitorul decadent, inventator al modernismului literar, tatăl lui jean des esseintes.
și, luându-și-l pe huysmans ca reper, personajul lui houellbecq (houellebecq însuși) caută calea.

islamul, o soluție?

ce faci când n-ai pentru ce să trăiești: când nu ai familie, când nu ai dragoste, ci doar sex, când cariera vine întâmplător, iar religia (catolică) nu-ți oferă nimic (căci nu ai chemare)? și când nu ești nici măcar estet, cum era huysmans / des esseintes?

devii oportunist. iar asta devine personajul lui houellebecq, când oportunismul se cheamă profesiunea de credință a islamului.

căci franța devine islamică, în viitorul lui michel houellebecq. în fața „emancipării“ occidentale și a degringoladei politice stânga-dreapta și-n care s-au dus dracului doctrinele cu totul, iată că apare ca o luminiță la capătul tunelului soluția salvatoare a islamului, cu doctrina lui, cum o fi ea, dar doctrină.

islamul lui houellebecq

scriitorul pictează în stilul său simplu un islamism francez moderat. bărbații se convertesc și au multe neveste și cam atât. banii și puterea rămâne aceleași. poate și mai multă ordine, dar și ceva mizerie. anti-catolicimul are miros de nietzsche și guenon. iar din punct de vedere politic, michel mai adaugă la ciorba lui distributismul, o doctrină care împarte sarcinile organizațiilor mari celor mici, până la cele familiale. ca sare, mai adaugă preocuparea islamului pentru demografie și educație. în rest, aceeași franță.

concluzie: când începi să prinzi viziunea houellebecqiană despre o franță islamică, te pomenești tot cu un manifest anti-occident, occidentul alienant și nevrotic. ca în romanele celelalte ale scriitorului francez. mult mai bune decât acesta.

o altă impresie (mai entuziastă) la răzvan firescu.

foto autor de aici

traducerea „eseurilor“ lui montaigne. către cititor

eseurile lui montaigne sunt o raritate, căci s-au editat doar de trei ori: într-o primă ediție (singura completă) la editura științifică, în 2 volume. apoi la editura minerva, în 1983 (însă numai primul volum). ambele ediții aparțin aceleiași traduceri, a mariellei seulescu. iar în 2002, editura mondero publică o a doua traducere, însă selectivă, în doar 129 de pagini, a smarandei cosmin.

e uimitor cum într-o țară francofonă montaigne nu are decât două traduceri. una apărută la editura științifică, însă destul de putin „științifică“, mai mult arhaică decât fidelă conceptelor filozofice. iar o alta parțială, publicată la o editură mică, fără prea mare accesibilitate.

să ne oprim la singura ediție integrală, considerată canonică, în traducerea mariellei seulescu. ei bine, această traducere este una greoaie, și cred că singurul ei merit este că este cea dintâi. vocabularul voit cronicăresc strică buna înțelegere a unui cititor din secolul 21. se traduce spadă în loc de sabie, icoană în loc de imagine, stare omenească în loc de condiție umană, fire în loc de natură etc. habar nu am ce a fost în capul traducătoarei, în afara unei dragoste față de cronicarii noștri. pentru că, să nu uităm că, dincolo de literat, montaigne a fost și gânditor, că a folosit unele noțiuni, devenite ulterior adevărate concepte filozofice, preluate de filozofii de după el. de aceea e nevoie de atenție în alegerea cuvântului echivalent.

uimitor este că, citit în original, montaigne nu este de neînțeles. unele fraze sunt mai alambicate (e socotit întemeietorul stilului tăiat), însă este destul de clar. e adevărat, ai nevoie de răbdare și de efort - să nu uităm ca altfel se gândea în secolul 16 - dar oare nu asta cere orice capodoperă, răbdare și efort?

ediția editurii științifice fiind o raritate, prețul acesteia la anticariat sare de 150 de lei, deși e, totuși, o carte veche. la fel și ediția selectivă de la mondero, sare de 50 de lei. așa că, m-am înarmat cu ediția de la biblioteca pentru toți (20 de lei pe okazii) și, supărat pe traducerea greoaie, m-am apucat „sa-mi fac montaigne-ul meu“.

sursa franceză se citește la liber, pe net, și, având nevoie și de o variantă îngrijită editorial, am achiziționat (40 de lei) ultima variantă, a gallimard-ului, pe aceea din colecția folio, din 2009, a trei tineri cercetători, mai actuală chiar decât cea din colecția pléiade, din 2007.

sper să ma țină măcar să termin partea întâi a eseurilor. le voi pune pe blog și, cine știe, poate vreo editură se va încumeta să-mi preia acest demers livresc.