Fellini, Roma & Proust

 

#alombredesjeunesfillesenfleurs

View this post on Instagram

A post shared by Dragos Butuzea (@dragos_butuzea)

marcel proust filmat?

scriitorul marcel proust - autorul ciclului de romane în căutarea timpului pierdut - a fost identificat într-un film din 1904,  de la nunta elainei greffulhe cu armand de guiche, prieteni ai lui proust. mireasa este fiica contesei greffulhe, cea care i-a inspirat scriitorului personajul oriane de guermantes.

în secunda 37, poate fi distins un personaj cu melon și redingotă gri, haine despre care specialiștii știu că scriitorul le purta în vremea aceea - deși hainele pentru o astfel de ceremonie trebuia să fie negre - personaj despre care profesorul de la universitatea din laval, quebec, jean-pierre sirois-trahan, afirmă în revista de studii proustiene că este chiar marcel proust.

în 1904, scriitorul are 33 de ani, participarea la această nuntă este atestată istoric, iar în această perioadă, conform memoriilor servitoarei sale, el se află în perioada în care este avid să se învârtă în pătura aristocratică franceză. nu începe încă să-și scrie romanele care aveau să-l facă celebru, ci are doar un volum de poeme în proză și de nuvele, intitulat plăceri și zile.

filmul este unul de arhivă, a fost al familiei greffulhe, iar în prezent aparține centrului național al cinematografiei. 

iată filmul (sursa):

 

despre cărțile lui marcel proust am scris aici.

despre romanul „swann“ de marcel proust

universul din somnul albertinei

plăcerea pe care ne-o dăruie un artist este aceea de a ne face să cunoaștem un nou univers, spune însuși proust într-unul din eseurile sale. iar universul nou întâlnit - întâmplător - în volumul prizoniera (al cincilea din ciclul în căutarea timpului pierdut) este cel al naturii izvorâte din somnul iubitei lui marcel, albertine. 

de la prima asemănare, cu o floare, ființa-în-absență îi provoacă eroului o altfel de dragoste. evident că și noi, cu toții, am privit cândva persoana iubită dormind, am admirat-o și ne-am cufundat în gânduri sau fantezii, dar trebuie să fii proust ca din imaginea, mirosul și zgomotele unui somn să intri într-o dimensiune paralelă, într-o lume vegetală, sălbatică și neînsuflețită. ba chiar din acest somn - inconștient - să naști - involuntar - în mintea personajului - un întreg peisaj marin, o întreagă experiență senzorială, dar și una culturală, ca cea pricinuită de un tablou. 

până la urmă, marcel se îmbarcă pe marea deplină a somnului profund. își va poseda iubita în somn, dimpreună cu celelalte albertine iscate prin aceeași vrajă onirică. uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos. actul sexual ca o călătorie marină.

iată fragmentul din prizoniera în marcel proust, opere, vol. iii, în căutarea timpului pierdut (prizoniera; plecarea albertinei; timpul regăsit), editura fundației naționale pentru știință și artă, 2011, traducere de irina mavrodin, pp.82-88:

... Întinsă pe patul meu, într-o atitudine de un firesc ce nu ar fi putut fi inventat, semăna, îmi spuneam, cu o floare cu lungă tulpină care ar fi fost așezată aici; și chiar așa și era: puterea de a visa pe care nu o aveam decât în absența ei, eu mi-o regăseam în acele clipe lângă ea, ca și cum dormind ea devenise o plantă.

Astfel somnul ei realiza într-o anumită masura posibilitatea iubirii; singur, mă puteam gândi la ea, dar îmi lipsea, nu o posedam. Prezentă, îi vorbeam, dar eram prea absent din mine însumi pentru a putea gândi. Cînd dormea, nu trebuia să mai vorbesc, știam că nu mai eram privit de ea, nu mai trebuia să trăiesc la suprafața ființei mele. Închizând ochii, pierzându-și conștiința, Albertine lepădase, una după alta, diferitele ei caracteristici de umanitate care mă decepționaseră încă din ziua când o cunoscusem. Ea nu mai era însuflețită decât de viața inconștientă a vegetalelor, a copaci­lor, viață mai diferită de a mea, mai stranie și care totuși îmi aparținea mai mult. Eul ei nu se arăta în orice clipă, ca atunci când stăteam de vorbă, prin ieșirile gândului nemărturisit și ale privirii. Ea chemase în sine tot ceea ce din ea era afară, se refugiase, închisă, rezumată, în corpul ei.

vicente romero, fată dormind, pastel, sursa

Ţinând-o sub privirea mea, în mîinile mele, aveam impresia că o posed întreagă, impresie pe care nu o aveam cînd era trează. Viața ei îmi era supusă mie, își trimitea spre mine suflul ușor. Ascultam murmu­rul acestei emanații misterioase, lină precum zefirul mării, feeri­că precum clarul de lună, murmurul somnului ei. Atîta vreme cât persista puteam să visez la ea și totuși să o privesc, iar cînd somnul acesta devenea mai adânc, să o ating, să o îmbrațișez. Simțeam atunci o iubire pentru un lucru la fel de pur, la fel de imaterial, la fel de misterios ca și creaturile neînsuflețite care sunt frumusețile naturii. Și într-adevăr, de îndată ce dormea puțin mai adînc, ea înceta să mai fie doar planta care fusese, somnul ei, pe marginea căruia visam cu o proaspătă voluptate de care nu m-aș fi săturat niciodată și pe care aș fi putut-o gusta la nesfârșit, era pentru mine un întreg peisaj. Somnul ei îmi punea alături ceva tot atît de calm, tot atît de senzual delicios ca acele nopți cu lună plină din golful de la Balbec, devenit lin precum un lac și pe malul căruia ramurile abia dacă se mișcă; loc unde, întins pe nisip, ai asculta la nesfârșit cum se sfărâmă refluxul pe plajă.

Intrînd în cameră rămăsesem în picioare pe prag, neîndrăznind să fac vreun zgomot și nici nu auzeam altul decât cel al respirației sale ce-i expira pe buze, la intervale intermi­tente și regulate, ca un reflux, dar mai somnoros și mai blînd. Și în clipa cînd urechea mea prindea acel zgomot divin, mi se părea că era, condensată în el, întreaga persoană, întreaga viață a încântatoarei captive, întinsă acolo sub ochii mei.

john markese, fată dormind, pastel și ulei, sursa

Trăsuri treceau cu mare zgomot pe stradă, fruntea ei rămânea la fel de nemișcată, la fel de pură, suflul ei rămânea la fel de ușor, redus la simpla expirare a aerului necesar. Apoi, vazând că somnul ei nu va fi tulburat, înaintam prudent, mă așezam pe scaunul care era alături de pat, apoi chiar pe pat. ... Am petrecut seri fermecătoare stând de vorbă, jucând cărți cu Albertine, dar niciodată seri atât de liniștite ca atunci când o priveam cum doarme. Deși când flecărea, când jucam cărți, ea avea acel firesc pe care nici o actriță nu l-ar fi putut imita, somnul ei îmi oferea un firesc mai profund, un firesc de gradul doi.

Părul ei coborât de-a lungul chipului roz se răsfira alături pe pat și uneori o șuviță izolată și dreaptă realiza același efect de perspectivă ca și acei arbori lunari, subțiratici și palizi pe care îi zărești, drepți, în fundalul tablourilor rafaelești ale lui Elstir. Dacă buzele Albertinei erau închise, în schimb de acolo de unde stăteam eu, pleoapele ei păreau atât de puțin împreunate încât aș fi putut aproape să mă întreb dacă dormea cu adevărat. Totuși, aceste pleoape coborâte puneau pe chipul ei acea continuitate perfectă pe care ochii nu o întrerup. Există ființe al căror chip capătă o frumusețe și o măre­ție neobișnuite doar pentru că e absentă privirea.

frederick leighton, flaming jane, ulei, sursa

O măsuram din ochi pe Albertine întinsă la picioarele mele. Din când în când era străbătută de o agitație ușoară și inexplicabilă ca frunzișul pe care o briză neașteptată îl învolburează timp de cîteva clipe. Ea își atingea părul, apoi, nefăcând gestul așa cum îl voia, își ducea încă o dată mâna la păr cu mișcări atât de consecvente, atât de voluntare, încât eram convins că se va trezi. Dar nicidecum, ea redevenea calmă în somnul pe care nu-l părăsise. Rămânea de acum înainte nemișcată. Îsi pusese mâna pe piept cu o mișcare a brațului atât de naiv copilărească încât eram silit privind-o să-mi înăbuș surâsul pe care ni-l aduc pe buze copiii mici prin seriozi­tatea, inocența și grația lor.

Eu care cunoșteam mai multe Albertine într-una singură, mi se părea că văd multe altele încă odihnindu-se lângă mine. Sprâncenele ei arcuite cum nu le mai văzusem niciodată îi ocroteau pleoapele ușor umflate ca un cuib moale de alcion. Rase, atavisme, vicii se odihneau pe chipul ei. De fiecare dată când își schimba poziția capului crea o femeie nouă, adeseori nebănuită de mine. Mi se părea că posed nu una, ci nenumărate tinere fete. Respirația ei devenită treptat mai adâncă îi înălța cu regularitate pieptul și, deasupra, mâinile încrucișate, perlele, deplasate în mod diferit de aceeași mișcare, ca acele bărci, acele lanțuri de ancorat pe care le clatină mișcarea valului. Atunci, simțind că doarme adânc și că nu mă voi izbi de stâncile conștiinței acoperite acum de marea deplină a somnului profund, săream deliberat și fără cel mai mic zgomot în pat, mă culcam lângă ea, o apucam cu un braț de mijloc, îmi puneam buzele pe obrazul și pe inima ei, apoi pe toate părțile corpului ei îmi puneam singura mână rămasă liberă, și care, ca și perlele, era ridicată de respirația Albertinei; eu însumi eram de­plasat usor de mișcarea ei regulată. Mă îmbarcasem pe somnul Albertinei.

jolante hesse, fată dormind, ulei pe pânză, sursa

Uneori mă făcea să gust o plăcere mai putin pură. Pentru asta nu trebuia sa fac nici o mișcare, lăsam să-mi atârne piciorul lipindu-l de al ei, ca o vâslă pe care o lași liberă și căreia îi imprimi din când în când o ușoară oscilație ce seamănă cu bătaia intermitentă de aripi a păsărilor care dorm în aer. Alegeam ca să o privesc acea față a chipului ei pe care nu o vedeai niciodată și care era atât de frumoasă. La rigoare, întelegi că scrisorile pe care ți le scrie cineva sunt aproape asemănătoare între ele și desenează o imagine destul de diferită de persoana pe care o cunoști, constituindu-i o a doua personalitate. Dar mult mai ciu­dat este ca o femeie, să fie lipită, precum Rosita de Doodica, de o altă femeie, a cărei frumusețe diferită te face să induci un alt caracter, și ca să o vezi pe una trebuie să te așezi din profil, iar ca să o vezi pe cealaltă, în față. Zgomotul respirației ei deve­nind mai puternic putea da iluzia unui gâfâit voluptuos și când gâfâitul meu luase sfârșit, puteam să o sărut fără să-i fi întrerupt somnul. Mi se părea în acele clipe ca o posedasem mai complet, ca pe un lucru inconștient și fără rezistența din muta natură.

... Continuînd să aud, să culeg din clipă în clipă murmurul liniștitor, ca o imperceptibilă briză, al răsuflării ei pure, o întreagă existență fiziologică era în fața mea, era a mea; tot atât de mult timp cât ramâneam odinioară culcat pe plajă, sub lumina lunii, aș fi rămas să o privesc, să o ascult. Uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos.

... Și tot așa cum unii oameni închiriază cu o sută de franci pe zi o cameră la hotelul din Balbec pentru a respira aerul mării, găseam cu totul firesc să cheltuiesc mai mult decât atât pentru ea, de vreme ce îi aveam rasuflarea lângă obrazul meu, în gura ei pe care o întredeschideam lipind-o de a mea, pe unde atingându-mi limba trecea viața ei. Dar această plăcere de a o vedea dormind, și care era la fel de minunată ca și aceea de a o simți cum trăiește, era curmată de o alta, și anume de cea de a o vedea trezindu-se.
__________________________________________________

...Étendue de la tête aux pieds sur mon lit, dans une attitude d’un naturel qu’on n’aurait pu inventer, je lui trouvais l’air d’une longue tige en fleur qu’on aurait disposée là; et c’était ainsi en effet: le pouvoir de rêver, que je n’avais qu’en son absence, je le retrouvais à ces instants auprès d’elle, comme si en dormant, elle était devenue une plante. 

Par là son sommeil réalisait dans une certaine mesure, la possibilité de l’amour; seul, je pouvais penser à elle, mais elle me manquait, je ne la possédais pas. Présente, je lui parlais, mais j’étais trop absent de moi-même pour pouvoir penser. Quand elle dormait, je n’avais plus à parler, je savais que je n’étais plus regardé par elle, je n’avais plus besoin de vivre à la surface de moi-même. En fermant les yeux, en perdant la conscience, Albertine avait dépouillé, l’un après l’autre, ses différents caractères d’humanité qui m’avaient déçu depuis le jour où j’avais fait sa connaissance. Elle n’était plus animée que de la vie inconsciente des végétaux, des arbres, vie plus différente de la mienne, plus étrange et qui cependant m’appartenait davantage. Son moi ne s’échappait pas à tous moments, comme quand nous causions, par les issues de la pensée inavouée et du regard. Elle avait rappelé à soi tout ce qui d’elle était en dehors, elle s’était réfugiée, enclose, résumée, dans son corps. 

En le tenant sous mon regard, dans mes mains, j’avais cette impression de la posséder tout entière que je n’avais pas quand elle était réveillée. Sa vie m’était soumise, exhalait vers moi son léger souffle. J’écoutais cette murmurante émanation mystérieuse, douce comme un zéphir marin, féerique comme ce clair de lune, qu’était son sommeil. Tant qu’il persistait je pouvais rêver à elle et pourtant la regarder, et quand ce sommeil devenait plus profond, la toucher, l’embrasser. Ce que j’éprouvais alors c’était un amour devant quelque chose d’aussi pur, d’aussi immatériel, d’aussi mystérieux que si j’avais été devant les créatures inanimées que sont les beautés de la nature. Et en effet, dès qu’elle dormait un peu profondément, elle cessait seulement d’être la plante qu’elle avait été, son sommeil, au bord duquel je rêvais, avec une fraîche volupté dont je ne me fusse jamais lassé et que j’eusse pu goûter indéfiniment, c’était pour moi tout un paysage. Son sommeil mettait à mes côtés quelque chose d’aussi calme, d’aussi sensuellement délicieux que ces nuits de pleine lune, dans la baie de Balbec devenue douce comme un lac, où les branches bougent à pein; où, étendu sur le sable, l’on écouterait sans fin se briser le reflux. 

En entrant dans la chambre j’étais resté debout sur le seuil, n’osant pas faire de bruit, et je n’en entendais pas d’autre que celui de son haleine venant expirer sur ses lèvres, à intervalles intermittents et réguliers, comme un reflux, mais plus assoupi et plus doux. Et au moment où mon oreille recueillait ce bruit divin, il me semblait que c’était, condensée en lui, toute la personne, toute la vie de la charmante captive, étendue là sous mes yeux. 

Des voitures passaient bruyamment dans la rue, son front restait aussi immobile, aussi pur, son souffle aussi léger, réduit à la simple expiration de l’air nécessaire. Puis, voyant que son sommeil ne serait pas troublé, je m’avançais prudemment, je m’asseyais sur la chaise qui était à côté du lit, puis sur le lit même. J’ai passé de charmants soirs à causer, à jouer avec Albertine, mais jamais d’aussi doux que quand je la regardais dormir. Elle avait beau avoir, en bavardant, en jouant aux cartes, ce naturel qu’une actrice n’eût pu imiter, c’était un naturel plus profond, un naturel au deuxième degré que m’offrait son sommeil. 

Sa chevelure, descendue le long de son visage rose était posée à côté d’elle sur le lit, et parfois une mèche isolée et droite donnait le même effet de perspective que ces arbres lunaires grêles et pâles qu’on aperçoit tout droits au fond des tableaux raphaëlesques d’Elstir. Si les lèvres d’Albertine étaient closes, en revanche de la façon dont j’étais placé ses paupières paraissaient si peu jointes que j’aurais presque pu me demander si elle dormait vraiment. Tout de même, ces paupières abaissées mettaient dans son visage cette continuité parfaite que les yeux n’interrompaient pas. Il y a des êtres dont la face prend une beauté et une majesté inaccoutumées pour peu qu’ils n’aient plus de regard.

Je mesurais des yeux Albertine étendue à mes pieds. Par instants, elle était parcourue d’une agitation légère et inexplicable comme les feuillages qu’une brise inattendue convulse pendant quelques instants. Elle touchait à sa chevelure, puis ne l’ayant pas fait comme elle le voulait, elle y portait la main encore par des mouvements si suivis, si volontaires, que j’étais convaincu qu’elle allait s’éveiller. Nullement, elle redevenait calme dans le sommeil qu’elle n’avait pas quitté. Elle restait désormais immobile. Elle avait posé sa main sur sa poitrine en un abandon du bras si naïvement puéril que j’étais obligé en la regardant d’étouffer le sourire que par leur sérieux, leur innocence et leur grâce nous donnent les petits enfants. 

Moi qui connaissais plusieurs Albertine en une seule, il me semblait en voir bien d’autres encore reposer auprès de moi. Ses sourcils, arqués comme je ne les avais jamais vus entouraient les globes de ses paupières comme un doux nid d’alcyon. Des races, des atavismes, des vices reposaient sur son visage. Chaque fois qu’elle déplaçait sa tête elle créait une femme nouvelle, souvent insoupçonnée de moi. Il me semblait posséder non pas une, mais d’innombrables jeunes filles. Sa respiration peu à peu plus profonde maintenant soulevait régulièrement sa poitrine et, par-dessus elle, ses mains croisées, ses perles, déplacées d’une manière différente par le même mouvement, comme ces barques, ces chaînes d’amarre que fait osciller le mouvement du flot. Alors, sentant que son sommeil était dans son plein, que je ne me heurterais pas à des écueils de conscience recouverts maintenant par la pleine mer du sommeil profond, délibérément je sautais sans bruit sur le lit, je me couchais au long d’elle, je prenais sa taille d’un de mes bras, je posais mes lèvres sur sa joue et sur son coeur, puis sur toutes les parties de son corps posais  ma seule main restée libre, et qui était soulevée aussi comme les perles, par la respiration d’Albertine; moi-même, j’étais déplacé légèrement par son mouvement régulier. Je m’étais embarqué sur le sommeil d’Albertine. 

Parfois, il me faisait goûter un plaisir moins pur. Je n’avais pour cela besoin de nul mouvement, je faisais pendre ma jambe contre la sienne, comme une rame qu’on laisse traîner et à laquelle on imprime de temps à autre une oscillation légère pareille au battement intermittent de l’aile qu’ont les oiseaux qui dorment en l’air. Je choisissais pour la regarder cette face de son visage qu’on ne voyait jamais et qui était si belle. On comprend, à la rigueur, que les lettres que vous écrit quelqu’un soient à peu près semblables entre elles et dessinent une image assez différente de la personne qu’on connaît pour qu’elles constituent une deuxième personnalité. Mais combien il est plus étrange qu’une femme soit accolée, comme Rosita à Doodica, à une autre femme dont la beauté différente fait induire un autre caractère, et que pour voir l’une il faille se placer de profil, pour l’autre de face. Le bruit de sa respiration devenant plus fort pouvait donner l’illusion de l’essoufflement du plaisir et quand le mien était à son terme, je pouvais l’embrasser sans avoir interrompu son sommeil. Il me semblait à ces moments-là que je venais de la posséder plus complètement, comme une chose inconsciente et sans résistance de la muette nature. 

... Continuant à entendre, à recueillir, d’instant en instant, le murmure apaisant comme une imperceptible brise, de sa pure haleine, c’était toute une existence physiologique qui était devant moi, à moi; aussi longtemps que je restais jadis couché sur la plage, au clair de lune, je serais resté là à la regarder, à l’écouter. Quelquefois on eût dit que la mer devenait grosse, que la tempête se faisait sentir jusque dans la baie, et je me mettais comme elle à écouter le grondement de son souffle qui ronflait. 

... Et de même que des gens louent cent francs par jour une chambre à l’hôtel de Balbec pour respirer l’air de la mer, je trouvais tout naturel de dépenser plus que cela pour elle, puisque j’avais son souffle près de ma joue, dans sa bouche que j’entr’ouvrais sur la mienne, où contre ma langue passait sa vie. Mais ce plaisir de la voir dormir, et qui était aussi doux que la sentir vivre, un autre y mettait fin, et qui était celui de la voir s’éveiller.

marcel proust, à la recherche du temps perdu, édition gallimard, collection quarto, texte établi de pierre-edmond robert, sous la direction de jean-yves tadié, 2007, pp.1654 - 1658.

_________________________________________________________

mon-proust-roumain

viața lui marcel proust în bandă desenată

click pe imagine pentru mărire

de edwward sorel (aici)

lire, proust

goodreads a început anul citirii lui proust

eu şi marcel proust

eu şi marcel proust,

în proiectul ioanei, poveşti din sertar.

la umbra fetelor în floare de marcel proust

marcel proust

opere, în căutarea timpului pierdut, I

 (swann, la umbra fetelor în floare)

 academia română, 

fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă

bucureşti, 2011

1266 pagini legate

traducere de irina mavrodin

balbecul în scene de umor proustiene (de vacanță)

balbec există pe harta lumii doar datorită lui marcel proust. este locul unde se petrece a doua parte din volumul cu nume kitsch, dar inspirat - la umbra fetelor în floare, dar şi alte scene ale ciclului romanesc. doar citind cu multă grijă volumul - sunt îmbrăcate în fraze laborioase și notații filozofice - pot fi găsite scene teribil de amuzante.

voilà de vedeți câteva:

• tânărul marcel ia trenul de la paris la balbec, înaintea bunicii și servitoarei francoise, cu care urmează să-și petreacă vara. dar tânăr și confuz, coboară în alt balbec decât cel cu plaja și se face de rahat în fața locuitorilor primului; mai rău, tuta de servitoare venită după el, nici nu-şi măcar nu-și dă seama că se urcă într-un tren greşit, și pleacă liniștită spre zări neştiute.

• tânărul marcel ajuns la grand-hotel din balbec, după ce e cazat la ultimul etaj, ce găseşte? un director de origine română care, după ce că-i coşos, mai e şi incult (de ce nu ne miră?). iar în sala de mese şi în hol, dă de un acvariu populat cu peşti şi moluşte ciudate (poissons et mollusques étranges), care-au ieşit, monden, la bârfă, într-un mut război social - burgezie versus nobilime - cu ceilalţi vilegiaturişti. tot la hotel, ce mai găsește? o prinţesă cu talia magnifică, unduitoare ca un şarpe, dar cam toantă, precum și o prietenă a bunicii, o bătrână pe nume villeparisis, pe care-o va găsi, peste ani - cocoșată și eczemoasă - și la veneția. 

 

claude monet, plaja de la trouville

• ieşit în excursie, tânărul duhnind de hormoni vrea să scape de cele două babe care-l însoţesc - bunica şi proaspăta prietenă despre care aminteam, villeparisis - ca să pipăie ţărănci. nu-i prea reușește, așa că va căuta disperat s-agaţe femei, orice femei.

• amorezat de albertine, pe care-o găsește la malul mării însoțită de alte fete "în floare", se preface indiferent, deși moare să facă cunoștință cu ele. așa că îl roagă pe un prieten, pictorul elstir, să-i facă cunoștință. acesta organizează chiar o serată pentru asta. dar marcel e cu nasul pe sus, și nu-i șade bine să saliveze prin jurul fetei, ci s-o facă de departe, și să se arate indiferent. în concluzie, e lăsat în pace și rămâne singur și mofluz, să se-ntoarcă acasă, ca prostul.

joaquín sorolla y bastida (1863-1923), plimbare pe plajă

• după ce, în sfârșit, face cunoștință cu albertine, ajunge acasă și memoria - tocmai Memoria Proustiană! - îi face o festă: nu-i mai știe unde are fata alunița: "când o vedeam, observam că are o aluniță, dar memoria mea rătăcitoare o plimba apoi pe chipul albertinei și o așeza când ici, când colo" (je remarquais qu'elle avais un grain de beauté, mais ma mémoire erraute le promenait ensuite sur la figure d'albertine et le plaçait tantôt ici, tantôt là). închipuiți-vă deci memoria lui proust jucându-se ca un copil și, scoțând limba, se joacă cu pensula pe chipul fetei, punctându-i-l tot cu alunițe.

• când o cunoaște mai bine pe albertine, o descoperă teribil de incultă, pentru că n-auzise, vai!, de două personaje din mizantropul de molière - această frază îl cutremură! - le fit trembler); tragedie pentru livrescul marcel. îi mai descoperă - de data asta fiul de medic marcel - o hipertrofie congestivă la baza nasului. nici prietenele ei nu-i prea convin, descoperindu-le niște derbedoaice impertinente.

• e-așa de fraier într-ale amorului că, speriat de dragostea pentru albertine, se preface că e atras de prietena ei, andree. dar se gândește totuși să ia bărbătește inițiativa și se duce în camera de hotel a albertinei. dar se repede ca sălbaticul s-o pupe, iar aceasta sună la recepție disperată. "visele mele o părăsiră de îndată ce n-au mai fost hrănite de speranța unei presiuni de care le crezusem independente", conchide proust.   

o frumoasă impresie despre volum, la dreaming jewel.

 

marcel proust, adolescent

cum l-am descoperit pe marcel proust

am povestit de-atâtea ori prietenilor cum l-am descoperit pe marcel proust, dar observ că n-am făcut-o și aici.

1. Liceul. îl aveam pe lista de lecturi, alături de ubicuii lui parteneri joyce, musil, broch, kafka. am găsit swann la biblioteca casei de cultură din constanța, care nu pot spune că m-a dat pe spate, dar care a reușit până la urmă să-mi explice care-i faza (măcar cu madlena).

2. Bacul. am fost singurul de la profilul real al liceului meu (cel de fete mihai eminescu din constanța [unde a terminat și mama] - un fel de kosmodemianskaia) care a dat examen oral la franceză. mi-a picat, evident, proust. mi-amintesc că nu știam să spun în franceză titlurile celor șapte volume din în căutarea timpului pierdut, dar m-am descurcat cu la mémoire involontaire, așa că am împușcat de la doi profi de gașcă un 8,50.

3. Facultatea. am recuperat voios volumele - la umbra fetelor în floare, guermantes (din care nu mai știu nimic decât numărul imens de pagini, sodoma și gomora), apoi am finalizat tot ciclul, pe măsură ce apărea traducerea de la editura univers, a irinei mavrodin. mi-am ales pasajele preferate și credeam c-am terminat cu proust. puteam trece la alt autor.

4. Cu 5 ani în urmă. dar importanța pe care proust mi-a adus-o mie personal a venit mai târziue. după ce, întâmplător, am văzut un documentar la tvr cultural despre câțiva fani din franța, ai lui proust. oameni obișnuiți, o coafeză, o bibliotecară și nu critici sau scriitori, citeau în căutarea... - ca pe biblie, o păstrau pe noptieră și o reluau mereu. găseau o nouă fațetă, un nou orizont, o nouă lumină. proust le schimba viața la fiecare lectură (idee pe care-a folosit-o și alain de botton în titlul cărții sale how proust can change your life).

așa că am luat câte-un volum, pe care nu l-am mai (re)citit cap-coadă. ci pe sărite, cum mi se deschidea volumul, urmărind mai mult digresiunile. deloc firul epic, povestea, ci acele zăboviri asupra unor amănunte peste care treci repede, fragmente explicative, filozofic înduioșătoare, ironiile inteligente. modul de percepere unic a lucrurilor, Viziunea. lupta cu obișnuința ce ucide timpul. zgomotul unei străzi, mirosul unor rămurele de la geam, o îndoitură a sufletului - o permanentă acuitate față de lume - însoțită pe de-o parte de emoții, pe de alta de cugetare. toate m-au făcut să văd și eu altfel, să ies din curgerea ternă a zilelor, să nu mai fiu orb și blazat de viața ce mi se scurge fără voie.

un fragment contingent ales din orice volum, un fragment scurt, intermitent pe care să mă opresc și care îmi gâdilă neuronii și inima - asta e pentru mine marcel proust.

ps. și nu uit, desigur, nici cele câteva întâlniri cu alex leo șerban, cu care nu vorbeam despre filme sau bârfe culturale, așa cum vorbeam despre marcel proust. mon seul ami proustien.

poza de marcel domeier de aici

două feluri de gelozie

1. cei care sunt geloși față de bărbații cu care amanta lor are relații departe de ei, dar care îi permit unui alt bărbat decât ei, dacă o fac cu autorizația lor, lângă ei și, dacă nu chiar sub ochii lor, cel puțin sub acoperișul lor. acest caz este destul de frecvent la bărbații vârstnici îndrăgoștiți de o femeie tânără.

2. alții nu-și lasă amanta să iasă singură fie și un minut într-un oraș pe care ei îl cunosc, ținând-o într-o adevărată sclavie, îi acordă favoarea de a pleca timp de o lună într-o țară pe care ei nu o cunosc, în care nu-și pot reprezenta ceea ce va face.

dacă ar fi doar aceste două categorii, eu mă încadrez în prima categorie.

voi în care v-ați încadra? 

 

text: marcel proust, prizoniera, trad. irina mavrodin, ed. univers, 1998, p.25

desen: edvard munch, gelozie (1896)

cea mai lungă frază de proust

cea mai lungă frază din ciclul căutării se pare că este aceasta, din sodoma și gomora (vol.4), și se referă la homosexualitate (masculină); în ediția citată, se întinde pe aproape 3 pagini:

fără altă onoare decît una precară, fără altă libertate decît una provizorie, pînă la descoperirea crimei; fără altă situaţie decât una nesigură, ca aceea a poetului sărbătorit în ajun în toate saloanele, aplaudat în toate teatrele din londra, izgonit a doua zi din toate camerele de hotel şi neputând găsi o pernă pe care să-şi pună capul, învîrtind la piatra de moară ca samson şi spunînd ca şi el:

fiecare dintre cele două sexe va muri singur; 

excluşi chiar, cu excepţia zilelor de mare nenorocire cînd majoritatea se adună în jurul victimei, ca evreii în jurul lui dreyfus, de la simpatia - uneori din societatea - semenilor lor, în care stârnesc dezgustul de a vedea ceea ce sînt, într-o oglindă care, nemaiflatîndu-i, scoate în relief toate tarele pe care nu voiseră să le observe la ei înşişi şi care îi face să înţeleagă că ceea ce ei numeau iubirea lor (şi căreia, jucîndu-se cu acest cuvînt, îi anexaseră, dintr-un simţ social, tot ceea ce poezia, pictura, muzica, idealul cavaleresc, ascetismul adăugaseră iubirii) decurge nu dintr-un ideal de frumuseţe pe care şi l-au ales, ci dintr-o boală fără de leac; şi tot ca evreii (cu excepţia acelor cîtorva care nu vor să-i frecventeze decît pe cei din rasa lor, şi au mereu pe buze cuvintele rituale şi glumele consacrate), evitîndu-se unii pe ceilalţi, căutîndu-i pe cei ce le sunt cei mai opuşi, şi care nu-i vor, iertîndu-le dispreţul, îmbătîndu-se de laudele lor; dar şi uniţi cu semenii lor prin ostracismul care-i loveşte, prin oprobriul în care s-au prăbuşit, căpătînd treptat, în urma unei persecuţii asemănătoare cu cea îndreptată împotriva israeliţilor, caracteristicile fizice şi morale ale unei rase, uneori frumoşi, adeseori înspăimîntători, găsind (în ciuda tuturor batjocurilor cu care cel ce, mai bine asimilat rasei adverse, şi relativ, în aparenţă, cel mai puţin invertit, îl copleşeşte pe cel care a rămas mai mult astfel) o destindere în frecventarea celor ce le seamănă şi chiar un sprijin în existenţa lor, aşa încît, negînd că sînt o rasă (al cărei nume este cea mai mare injurie), ei îi demască bucuros pe cei ce izbutesc să ascundă că fac parte din ea, mai puţin pentru a le dăuna, ceea ce nu le este neplăcut, cît pentru a se scuza, şi căutînd, aşacum un medic caută apendicita, inversiunea pînă şi în istorie, complăcîndu-se în a aminti că socrate era unul dintre ai lor, aşa cum israeliţii spun că isus era evreu, fără să se gîndească vreo clipă că nu existau oameni anormali atunci cînd homosexualitatea era norma, că nu existau

 

anticreştini înaintea lui christos, că numai oprobriul naşte crima, pentru că nu i-a lăsat să subziste decît pe cei care erau refractari oricărei predici, oricărui exemplu, oricărei pedepse, în virtutea unei dispoziţii înnăscute atît de speciale încît ea le repugnă celorlalţi oameni mai mult (deşi poate fi întovărăşită de înalte calităţi morale) decît anumite josnice vicii, ca furtul, cruzimea, reaua credinţă, mai bine înţelese şi deci mai scuzate de către cei mai mulţi dintre oameni: alcătuind o francmasonerie mult mai întinsă, mai eficace şi mai bine ascunsă decît cea a lojilor, căci ea se întemeiază pe o identitate de gusturi, nevoi, deprinderi, primejdii, ucenicie, ştiinţă, trafic, limbaj, şi în care înşişi membrii care doresc să nu se cunoască, se recunosc pe dată după acele semne naturale sau convenţionale, involuntare sau voite, ce-i arată cerşetorului că marele nobil căruia îi închide portiera trăsurii este unul din semenii săi, tatălui că logodnicul fiicei sale îi este semen, aceluia care voise să se vindece, să se confeseze, care trebuia să se apere, că medicul, preotul, avocatul la care s-a dus sînt asemenea lui; toţi obligaţi să-şi apere taina, dar avînd partea lor dintr-o taină a celorlalţi pe care restul umanităţii nu o bănuieşte şi datorită căreia lor li se par adevărate romanele de aventuri cele mai neverosimile: căci în această viaţă romanescă, anacronică, ambasadorul este prietenul ocnaşului; prinţul, cu o dezinvoltură pe care i-o dă educaţia aristocratică şi pe care un mic-burghez înfricoşat nu ar avea-o, ieşind de la o ducesă se duce să stea de vorbă cu un apaş; parte osîndită a colectivităţii umane, dar parte importantă, bănuită a fi acolo unde nu este, arătîndu-se la lumina zilei, insolentă, nepedepsită acolo unde nu-i descoperită; numărînd aderenţi pretutindeni, în popor, în armată, în templu, în ocnă, pe tron; trăind într-o intimitate tandră şi primejdioasă cu bărbaţii celeilalte rase, provocîndu-i, jucîndu-se cu ei, adică vorbind de acel viciu de parcă nu i-ar aparţine, joc uşurat de orbirea sau de falsitatea celorlalţi, joc care se poate prelungi ani de-a rîndul, pînă în ziua scandalului, cînd aceşti îmblînzitori de fiare sînt devoraţi; pînă atunci siliţi să-şi ascundă viaţa, să-şi întoarcă privirile de la ceea ce ar vrea să contemple, să le fixeze pe ceea ce nu ar vrea să vadă, să schimbe genul multor adjective din vocabularul lor, constrîngere socială uşoară pe lîngă constrîngerea lăuntrică pe care viciul lor, sau ceea ce numim impropriu astfel, le-o impune nu numai faţă de ceilalţi, ci şi faţă de ei înşişi, astfel încît lor înşile să nu le mai apară ca un viciu.

marcel proust, opere, în căutarea timpului pierdut, vol.2 (guermantes, sodoma și gomora), academia română & fundația națională pentru știință și artă, bucurești, 2011, traducere de irina mavrodin, pp. 833-836

domnul proust de céleste albaret

céleste albaret
 domnul proust,
 amintiri consemnate de georges belmont,
(monsieur proust)
 editura albatros, bucurești, 2004,

 traducere de adriana liciu,

 454 de pagini broșate

 coperta de mircea muntenescu

cea mai celebră menajeră

aveam de gând să citesc de mult această carte apărută inițial în 2004 la editura albatros. avea un preț exorbitant pe atunci (37 de lei!) și am așteptat. și ea a venit, cum mi-au venit multe alte cărți în întâmpinare.

este vorba despre cartea menajerei scriitorului francez marcel proust, céleste albaret, care, tânără fiind, l-a însoțit în ultimii opt ani de viață ai scriitorului, tocmai când când acesta, bolnav de astm, trudea, izolat în apartamentul din bulevardul haussmann nr.102, la imensul ciclu în căutarea timpului pierdut. 

găsim o tânără, de-abia măritată pusă brusc în fața unui gentilom de felul celor pe care nu-i mai întâlnise până atunci, ea, țărăncuța provincială. un gentilom ciudat, ce șade în patul său din imensa sa cameră veșnic întunecată, căptușită cu plută și face fumigații împotriva astmului. dar mai ales scrie toată noaptea, ca să doarmă ziua. care nu primește mai pe nimeni și care nu iese decât rareori - la vreo serată sau la vreo întâlnire amoroasă.

iată prima "vizită" a tinerei céleste în bârlogul scriitorului:

din domnul Proust nu se distingeau decât o cămașă albă pe sub un tricou gros și partea de sus a corpului, rezemată pe două perne. figura i se pierdea în umbră și în pâcla fumigațiilor, era complet invizibilă, cu excepția ochilor, care mă priveau - mai mult îi simțeam decât îi vedem. noroc că, lângă pat, pe masă, străluceau tava de argint și cafetiera mică. am înaintat spre ele, fără să să arunc nici o privire în jur. când am ieșit, nu cred că puteam descrie mobilierul care mi-a devenit mai apoi atât de familiar; totul era confuz în penumbr, iar eu eram impresionată în ochii aceia. am salutat chipul acela invizibil și am pus croasantul cu farfurioara pe tavă. el mi-a făcut doar un semn cu mâna, de mulțumire probabil, dar fără să spună un cuvânt. am plecat. (p.30)

cum era scriitorul marcel proust?

bulevardul haussmann 102,
așa cum l-am fotografiat în 2008.

în mod sigur, marcel proust nu era nici cum îl prezintă menajera lui, nici cum se laudă el în scrisori. mai degrabă aș credea-o pe martha bibescu, care-i face portretul în cartea ei, bazându-mă pe faptul că cei apropiați vor crede dintotdeauna că ne cunosc, dar, de fapt, ei sunt cei care ne cunosc cel mai puțin - și céleste albaret a trăit aproape zi de zi alături de el vreme de ani. evident, nu zic că menajera minte.

céleste albaret împarte viața lui proust în trei etape:

1. etapa copilăriei, a paradisului veiții sale;
2. etapa ""cameliei", a frecventării celor mai elegante și nobile saloane;
3. etapa Creației - a dedicării trup și suflet operei.

oricât de fascinat aș fi de amintirile ei, nu pot crede că proust devenise un monstru care-și cultiva prieteniile numai ca să facă analize pentru cartea lui, așa cum pretinde femeia:

dorința de a fi aproape de oameni, pentru situația în care ar fi dorit sau ar fi avut nevoie să-i vadă pentru propriile lui motive, dar refuzând obligațiile care i-ar fi putu veni din partea lor, dacă nu-i erau de folos. (p.49) la domnul proust prietenie însemna să să gândească că vreun cutare sau vreo cutare merita o analiză. (p.285) nu cred să fi fost vreodată îndrăgostit vreodată de cineva. cobora prea mult în adâncul sufletelor, inclusiv în al său; prea vedea toate fațetele, nu lăsa nici una neadusă la lumină. (p.214)

ar exista o prea mare diferență: pe de-o parte, proust scrie scrisori înfocate oamenilor, pe de alta îi bârfește la rece, noaptea, cu menajera. numai dacă nu s-ar fi petrecut o ruptură între omul proust, cel care era fericit să fie invitat în cercurile aristocratice, căutându-și "fericirea", și scritorul mizantrop, ce-și iubește doar opera.

o pot crede că devenise confidenta de taină a unui om izolat, însă că gândurile autorului îi erau 100% împărtășite - mai ales despre prieteniile intime - mă îndoiesc. că-i aruncă în treacăt că nu-l înțelege pe picasso sau că nu l-a impresionat cina cu james joyce, aș putea înțelege. însă că nu-i povestea că era îndrăgostit de vreun agostinelli sau antoine bibesco, e de înțeles. mare minune ca ea însăși să nu se fi îndrăgostit de ciudatul gentilom, ajuns scriitor celebru și admirat, așa cum declară:
să fiu cu el, să-l ascult, să-i vorbesc, să-l privesc lucrând, să-l ajut în măsura posibilităților mele era ca și cum m-aș fi plimbat pe o câmpie și aș fi dat tot timpul de alte izvoare. (p.330) domnul proust a fost cel care a făcut să se dezvolte în mine simțul vieții. (p.123)

mi-au plăcut câteva lucruri:
- un marcel proust comic, ce șuetează în camera lui, noaptea, cu menajera, miștourile fine pe care le face cu ea în nopțile pierdute / câștigate. transpare un tip foarte ironic, al cărui singur scop în viață este observația. chiar și după ce moare, privirea încă scrutează.
- un marcel proust dedicat operei, un Creator care-și dă viața pentru ceea ce vrea să lase în urmă; un marcel proust conștient de valoarea operei sale;
- un marcel proust care, dincolo de gentilețea, politețea sau sentimentalismul său, face ce dorește și obține ce dorește;
- m-a răvășit capitolul morții sale, când, așa cum spune albaret, timpul i se oprește.

desen de ralph bruce de aici

câteva replici ale omului / scriitorului marcel proust, povestite menajerei sale:

• eu vreau ca opera mea să reprezinte în literatură o catedrală. de-asta nu se mai termină. chiar construită fiind, mereu trebuie să-i mai pun câte un ornament, un vitraliu, un capitel, o micuță capelă care se deschide, cu o statuetă într-un colț. - așa încât pleca în căutare. când se interesa de vreo rochie, trebuia să știe de unde provenea boderia și cum se numea punctul în care era lucrată. (p.287)
• doamne, câți oameni trebuie să suport ca să dau de o ființă mai acătării! (p.297)
• viața, oamenii, sunt tot o natură care se desfășoară și trece; dar, tot privind și observând, sfârșești prin a te întreba ce raporturi există între toate acestea și, ca savanții, de la raporturi, gândind, ajungi să descoperi legi. (p.301)
• adevărul vieții stă în observație și în memorie; altfel, viața nu face decât să treacă. eu mi-am pus toate observațiile și toate amintirile în personajele mele, ca să fie adevărate. iar ca să fie adevărate, trebuie să fie complete. (p.301)
• paradisurile pierdute numai în tine însuți le regăsești. (p.183)
• atunci când știi să spui, poți să spui orice. (p.375)
• eu nu scriu  romane care se citesc între două gări. (p.374)
• sunt căsătorit cu opera mea; hârtiile mele, pentru mine atât contează. (p.212)
• despre pivnițele vaticanului de gide spunea "nu e rău". ar vrea să mă atragă în clanul lui, acum. și cum el nu vede dincolo de propriile lui idei, mă înțelege total greșit. nu sunt totuși "imoralistul". (p.355)

cartea este plină de anecdote și întâmplări, despre începuturile gallimard-ului, despre faptul că proust nu folosea săpunul, despre cum prefera cafeaua, despre berea cu gheață când avea febră, despre limba de mare prăjită pe care-o lua direct din cratiță; că prefera albastrul, că își prepara momentele de glorie din vârful patului și multe altele.

o lectură pasionantă, obligatorie pentru orice scriitor ce vrea să scrie o Operă, dar și pentru orice cititor care caută una.

o altă impresie despre carte la mon seul ami proustien, alex leo șerban, aici.

noi ediţii proust

 

după ce m-am bucurat acum câţiva ani de reeditarea ciclului în căutarea timpului pierdut - mai întâi cartonate, apoi broşate, în casetă - la editura leda, ocazie cu care iată, cititorul român îl avea din nou la dispoziţie pe proust, m-am întristat descoperind că traducerea era una veche, a lui radu şi eugeniei cioculescu, şi nu cea a irinei mavrodin, încheiată în 2000 la editura univers şi sărbătorită - nu doar în românia - ca o mare reuşită literară.

în 2009, în colecţia cotidianul, vasile savin face o nouă traducere a lui swann şi ediţia mavrodin/proust pare uitată în biblioteci şi anticariate, deşi traducătoarea mai traduce la rao, anul trecut, carnetele proustine.

• dar recent, editura fundaţia naţională pentru literatură şi artă, sub egida academiei române, scoate o ediţie de lux, în casetă de trei tomuri, a acestei traduceri de excepţie. tomurile sunt stil pléiade, în spiritul ediţiilor critice de autori români din anii 2000. cu toate acestea, din nefericire, în afara postfeţei lui eugen simion, care ţine să-şi lege numele de orice, ediţia este copy-paste a ediţiei univers din 1987 - 2000. de pildă, sursa volumului unu rămâne ediţia clarac-ferré, şi nu j-y. tadié, notele şi prefeţele trebuie căutate nu la finalului tomului, ci greoi, pe la mijloc. nu mai spun de greşelile de redactare. ceea ce mi se pare un lucru cam de mântuială.

• dar şi editura art pune la dispoziţia cititorilor aceeaşi traducere reuşită, deocamdată primul volum (la 30 de lei) şi nu ştim dacă va fi continuată. dar pare o carte frumoasă, cartonată, specifică colecţiei clasic.

mă bucur că, în sfârşit, ne putem bucura iar de o realizare - cum puţine avem - traducerea ciclului proustian de un singur traducător, profesionist într-ale culturii, doamna Irina Mavrodin (un interviu cu ea aici).

 vechile traduceri:

1. radu şi eugenia cioculescu (bpt, 1968-1977);

2. vladimir streinu, doar swann (editura pentru literatură universală, 1968);

3. irina mavrodin (editura univers, 1987-2000) .

Proust - devoratorul de afecţiune

descoperită pe un stativ de anticariat, printre cărţi abandonate de 2 lei (la propriu), cărţulia scoasă de mircea zaciu - coordonatorul colecţiei restituiri - în anul când mă năşteam eu pune(a) la dispoziţia cititorilor români  relaţia dintre un mare scriitor francez şi câţiva tineri boieri români, la paris.

încă de la început, martha bibescu descrie un marcel proust avid de relaţii, ca un zmeu răpitor de fecioare:

palid şi bărbos, cu gulerul paltonului ridicat, peste cravata albă, Marcel Proust, îşi trăsese scaunul de la începutul serii. şi şi-l potrivise în aşa fel, între sală şi mine, de ai fi zis că voia să mă acapareze, să mă sechestreze şi, împreună cu el, să mă izoleze de restul lumii. (p.34)

apoi scriitoarea caută să surprindă, din scrisorile lui proust, sentimentele acestuia pentru cei doi veri ai ei, anton bibescu - dramaturg şi om cultivat - şi emanuel bibescu - specialist în arta gotică -, împreună cu prietenul bertrand de fénelon. 

la începutul relaţiilor, marcel proust frizează prin ironie şi erudiţie, apoi se leagă de celălalt cu o pasiune aproape maladivă. de pildă, când lui anton bibescu îi moare mama, Proust plănuieşte să vină în românia să-i fie aproape: "strehaia nu e pentru mine decât locul unde te afli tu." (p.88) şi îl agasează cu scrisorile: "tu eşti singura persoană pe care aş dori într-adevăr s-o văd la ora asta, te îmbrăţişez aşa cum te iubesc - din toată inima."(p.86)

importante mi s-au părut două fragmente de scrisori: 

unul, despre salvarea pe care şi-a găsit-o în condiţiile bolii sale - astmul - anume întreţinerea perenă a dorinţei:

poate şi marea sobrietate a vieţii mele: fără călătorie, fără plimbări, fără lumină, este o circumstanţă care întreţine în mine perenitatea dorinţei. iar când nu te gândeşti la propria desfătare, găseşti plăcere până şi în a constata legile în virtutea cărora ce credeai că poţi păstra îţi este răpit, chiar şi inimile. (p.116)

cu alte cuvinte, chiar şi fără a mai atinge vreun ţel, îţi rămâne drumul. sau, chiar şi fără CE, îţi rămâne CUM.

al doilea, exprimă ce înseamnă, după proust, prietenia:

când voi găsi în sfârşit pe cineva care să procedeze cu mine aşa cum încep eu întotdeauna prin a proceda cu prietenii mei, până când ei mă văr fi deziluzionat prin prea puţină reciprocitate, pe cineva cu care să pot face un pact bilateral pe deplin inviolabil, şi frumos...?

din păcate, nu a întîlnit pe nimeni.

alte fragmente:

- geniul este o lungă adolescenţă (p.47)

- Proust, un foc de artificii într-o mină de smaralde; el ştia tot şi spiritul său îi lumina comorile (p.37)

- un englez spune: cea mai puternică impresie pe care o luăm cu noi la paris, este domnul Proust. "eram deja încântat", povesteşte Proust, "însă prea devreme, căci englezul adaugă: el este primul bărbat pe care îl vedem cinând în palton de blană. (p.159)"

despre viaţa lui marcel proust, vedeţi filmuleţul din dreapta sus a blogului, în bară.

martha bibescu (foto), la bal cu marcel proust (au bal avec marcel proust), editura dacia, cluj-napoca, 1976, traducere de tudor ionescu, 186 de pagini

coperta de vasile pop silaghi

manuscris autograf de marcel proust

la umbra fetelor în floare. asta dacă nu ajungeţi pe la muzeul manuscriselor din paris, ci aici.

amuzanta veneţie a lui marcel proust

în capitolul 3 din plecarea albertinei, (al şaselea volum din în căutarea timpului pierdut), proust povesteşte despre călătoria lui la veneţia. adică o descrie în genul său, prin impresiile care-i rămân despre ea în memorie.

veneţia

spre deosebire de alte ţinuturi şi locuri dragi despre care e vorba în ciclu, veneţia este un loc secund, în faţa ei primează un alt loc, combray - satul copilăriei lui marcel. să descrii veneţia umbrind-o cu lumina unui sat, şi ăla ficţional, numai proust o putea face. amuzant, nu? :)

pe lângă vizitarea muzeelor şi oraşului, marcel porneşte după veneţience, pasămite s-o caute pe albertine în fiecare femeie pe care-o întâlneşte. până la urmă se amorezează de une jeune marchande de verrerie à la carnation de fleur qui fournisait aux yeux ravis totutes une gamme de tons oranges (p.2087) - o fată care vindea obiecte din sticlă, o fată cu o carnaţie de floare care le oferea ochilor mei fermecaţi o întreagă gamă de tonuri portocalii (p.223) - şi are nevoie de bani, vrând să o ia pe aceasta la paris. dar o vorbă a agentului de bursă (le coulissier) îi aminteşte de albertine şi sparge vraja.

în veneţia sunt străduţele (calli) vesperale ca "un fel de expoziţie cu o sută de tablouri olandeze juxtapuse" (p.232), adevărate labirinturi ce ascund câte o piaţă (campo) frumoasă. şi sunt pânze la fereastră care îl fac să scrie această descriere minunată:

la même fraîcheur et le même sentiment de la splendeur du dehors étaient donnés grâce au velum qui se mouvait devant les fenêtres perpétuellement ouvertes et par lesquelles, dans un incessant courant d’air, l’ombre tiède et le soleil verdâtre filaient comme sur une surface flottante et évoquaient le voisinage mobile, l’illumination, la miroitante instabilité du flot (p.2091) - aceeaşi răcoare şi acelaşi sentiment al splendorii de afară erau date de pânza care se mişca întruna în faţa ferestrelor veşnic deschise, şi prin care, într-un neîncetat curent de aer umbra călduţă şi soarele verzui curgeau ca pe o suprafaţă plutitoare şi evocau vecinătatea mobilă, lumina, sclipitoarea instabilitate a valului (p.227-228)

veneţia e locul unde o întâlneşte pe marchiza de villeparisis, prietenă a bunicii şi mătuşă a lui saint-loup. acum cea mai frumoasă femeie a vremii ei e doar une petite bossue, rougeaude, affreuse - o femeie cocoşată, roşie la faţă din cauza unei eczeme, înspăimântătoare, alături de amantul ei, la fel de decrepitul norpois.

iar când marcel se hotărăşte să mai rămână puţin, să se mai bucure un peu de oraş, o romanţă ieftină, sole mio, dezvrăjeşte veneţia şi o sparge în bucăţi vulgare: toate obiectele rămân comune, odată "dezbrăcate de ideea ce le conferea individualităţile". astfel că veneţia "iluzorie", imaterială e iremediabil pierdută din cauza romanţei şi ca să nu fie cuprins de tristeţe, marcel îşi ia repede picioarele la spinare (je pris mes jambes à mon cou) la tren, la mamă-sa. :)

oraşul non-dragostei

la veneţia marcel descoperă că nu o mai iubeşte pe albertine. o telegramă cum că aceasta trăieşte - el crezând-o moartă - îi dă seama de asta. nous croyons aimer une jeune fille, et nous n'aimons, hélas! en elle que cette aurore dont son visage reflète momentanément la rougeur. (p.2090) - credem că iubim o fată şi nu iubim, vai! în ea decât acele zori a căror roşeaţă se răsfrânge pentru o clipă pe chipul lor. (p.226) iar de aici gândul merge mai departe la sine - dragostea noastră de viaţă nu e decât o veche legătură de dragoste cu noi înşine de care nu ştim să ne lepădăm. puterea stă în permanenţa ei. (p.227) dragostea ţine de iradierea prin asociere de idei a anumitor nuclee de impresii plăcute sau dureroase. pe măsură ce impresiile slăbesc, imensul câmp de impresii pe care îl colorau într-o tentă angoasantă sau liniştitoare recapătă tonuri neutre. uitarea pune stăpânire pe câteva puncte dominante de suferinţă şi de plăcere şi rezistenţa dragostei e învinsă.

un mecanism psihologic interesant, nu?

alte câteva citate memorabile:

• les êtres n'existent pour nous que par l'idée que nous avons d'eux (p.2087)
• citind, ghiceşti, creezi; totul porneşte de la o eroare iniţială; cele care urmează (şi nu-i vorba numai de lectura scrisorilor şi a tele- gramelor, şi nici numai de orice lectură), oricît ar putea părea de neobişnuite celui care nu are acelaşi punct de plecare, sînt cu totul fireşti. o bună parte din ceea ce credem, şi pînă şi în concluziile noastre ultime, vine astfel, cu o egală încăpăţînare şi bună credinţă, dintr-o primă înţelegere greşită a premiselor. (p.238)

marcel proust, în căutarea timpului pierdut, plecarea albertinei (à la recherche du temps perdu, albertine disparue), editura univers, bucureşti, 1999, traducere de irina mavrodin, p.206 - 238

coperta de vasile socoliuc

varianta franceză din à la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p. 2074-2100, texte établi sous la direction de jean-yves tadié

pictura de carpaccio este de aici; despre proust şi italia - inclusiv fotografia lui proust - pe acest sait.