amuzanta veneţie a lui marcel proust

în capitolul 3 din plecarea albertinei, (al şaselea volum din în căutarea timpului pierdut), proust povesteşte despre călătoria lui la veneţia. adică o descrie în genul său, prin impresiile care-i rămân despre ea în memorie.

veneţia

spre deosebire de alte ţinuturi şi locuri dragi despre care e vorba în ciclu, veneţia este un loc secund, în faţa ei primează un alt loc, combray - satul copilăriei lui marcel. să descrii veneţia umbrind-o cu lumina unui sat, şi ăla ficţional, numai proust o putea face. amuzant, nu? :)

pe lângă vizitarea muzeelor şi oraşului, marcel porneşte după veneţience, pasămite s-o caute pe albertine în fiecare femeie pe care-o întâlneşte. până la urmă se amorezează de une jeune marchande de verrerie à la carnation de fleur qui fournisait aux yeux ravis totutes une gamme de tons oranges (p.2087) - o fată care vindea obiecte din sticlă, o fată cu o carnaţie de floare care le oferea ochilor mei fermecaţi o întreagă gamă de tonuri portocalii (p.223) - şi are nevoie de bani, vrând să o ia pe aceasta la paris. dar o vorbă a agentului de bursă (le coulissier) îi aminteşte de albertine şi sparge vraja.

în veneţia sunt străduţele (calli) vesperale ca "un fel de expoziţie cu o sută de tablouri olandeze juxtapuse" (p.232), adevărate labirinturi ce ascund câte o piaţă (campo) frumoasă. şi sunt pânze la fereastră care îl fac să scrie această descriere minunată:

la même fraîcheur et le même sentiment de la splendeur du dehors étaient donnés grâce au velum qui se mouvait devant les fenêtres perpétuellement ouvertes et par lesquelles, dans un incessant courant d’air, l’ombre tiède et le soleil verdâtre filaient comme sur une surface flottante et évoquaient le voisinage mobile, l’illumination, la miroitante instabilité du flot (p.2091) - aceeaşi răcoare şi acelaşi sentiment al splendorii de afară erau date de pânza care se mişca întruna în faţa ferestrelor veşnic deschise, şi prin care, într-un neîncetat curent de aer umbra călduţă şi soarele verzui curgeau ca pe o suprafaţă plutitoare şi evocau vecinătatea mobilă, lumina, sclipitoarea instabilitate a valului (p.227-228)

veneţia e locul unde o întâlneşte pe marchiza de villeparisis, prietenă a bunicii şi mătuşă a lui saint-loup. acum cea mai frumoasă femeie a vremii ei e doar une petite bossue, rougeaude, affreuse - o femeie cocoşată, roşie la faţă din cauza unei eczeme, înspăimântătoare, alături de amantul ei, la fel de decrepitul norpois.

iar când marcel se hotărăşte să mai rămână puţin, să se mai bucure un peu de oraş, o romanţă ieftină, sole mio, dezvrăjeşte veneţia şi o sparge în bucăţi vulgare: toate obiectele rămân comune, odată "dezbrăcate de ideea ce le conferea individualităţile". astfel că veneţia "iluzorie", imaterială e iremediabil pierdută din cauza romanţei şi ca să nu fie cuprins de tristeţe, marcel îşi ia repede picioarele la spinare (je pris mes jambes à mon cou) la tren, la mamă-sa. :)

oraşul non-dragostei

la veneţia marcel descoperă că nu o mai iubeşte pe albertine. o telegramă cum că aceasta trăieşte - el crezând-o moartă - îi dă seama de asta. nous croyons aimer une jeune fille, et nous n'aimons, hélas! en elle que cette aurore dont son visage reflète momentanément la rougeur. (p.2090) - credem că iubim o fată şi nu iubim, vai! în ea decât acele zori a căror roşeaţă se răsfrânge pentru o clipă pe chipul lor. (p.226) iar de aici gândul merge mai departe la sine - dragostea noastră de viaţă nu e decât o veche legătură de dragoste cu noi înşine de care nu ştim să ne lepădăm. puterea stă în permanenţa ei. (p.227) dragostea ţine de iradierea prin asociere de idei a anumitor nuclee de impresii plăcute sau dureroase. pe măsură ce impresiile slăbesc, imensul câmp de impresii pe care îl colorau într-o tentă angoasantă sau liniştitoare recapătă tonuri neutre. uitarea pune stăpânire pe câteva puncte dominante de suferinţă şi de plăcere şi rezistenţa dragostei e învinsă.

un mecanism psihologic interesant, nu?

alte câteva citate memorabile:

• les êtres n'existent pour nous que par l'idée que nous avons d'eux (p.2087)
• citind, ghiceşti, creezi; totul porneşte de la o eroare iniţială; cele care urmează (şi nu-i vorba numai de lectura scrisorilor şi a tele- gramelor, şi nici numai de orice lectură), oricît ar putea părea de neobişnuite celui care nu are acelaşi punct de plecare, sînt cu totul fireşti. o bună parte din ceea ce credem, şi pînă şi în concluziile noastre ultime, vine astfel, cu o egală încăpăţînare şi bună credinţă, dintr-o primă înţelegere greşită a premiselor. (p.238)

marcel proust, în căutarea timpului pierdut, plecarea albertinei (à la recherche du temps perdu, albertine disparue), editura univers, bucureşti, 1999, traducere de irina mavrodin, p.206 - 238

coperta de vasile socoliuc

varianta franceză din à la recherche du temps perdu, editions gallimard, 1999, p. 2074-2100, texte établi sous la direction de jean-yves tadié

pictura de carpaccio este de aici; despre proust şi italia - inclusiv fotografia lui proust - pe acest sait.