călătorie la oslo (2). cu edvard munch

alături de muzeul ibsen, am vrut să văd muzeul munch (se citește eduard munc). o imensă clădire pe malul apei, pe 12 etaje, am prins bilete gratis în fiecare miercuri, de la ora 19:00. la început, la câte tablouri și instrumente medicale erau prezente, am crezut că absolvise medicina, însă am aflat că avusese mult de-a face cu medicii: bolile familiale, depresia, paralizia - îi aduseseră mereu crize în viață, care probabil l-au făcut să trăiască atât de intens, așa cum se vede în tablourile lui. 

iată câteva tablouri care mi-au plăcut.

muzeul munch

cu tabloul meu preferat de munch

al doilea tablou preferat de munch

cel mai celebru tablou de munch
(cele 3 variante diferite se descoperă câte una, la 1/2 ore)

un colorit expresionist uimitor

jurnal de lectură 11. la final de „iliadă“ (varianta murnu / franga)

la final de iliadă

evident, o capodoperă pe care am citi-o în adolescență și nu-mi plăcuse. pentru tot pomelnicul de personaje care mureau în bătălie - de fapt, decor literar pentru personajele principale: ahile și hector și zeus, sprijiniți din jur de alte personaje: agamemnon, nestor, odiseu/ulise, patroclu, diomede, cei doi aiași, priam, paris, elena, eneas, și mulți zei, aliați sau contrari lui zeus.

istoric

istoric vorbind, avem o civilizație miceniană pe la sfârșit, influențată de cea minoică, în epoca bronzului. fondul literar este acela a trădării obiceiului universal de a cinsti oaspeții, cel istoric de a jefui o cetate puternică și bogată de vreo 6000 de oameni din grecia asiatică de către mai multe orașe-cetăți din grecia continentală. scopul grecilor este jaful - în urma uciderii om de om, cel ucis era dezbrăcat de arme, podoabe, iar dacă avea car și cai, erau luate și acestea. de asemenea, scopul era pătrunderea în cetate (de vreo 5-6 hectare), doar că aceasta avea ziduri groase de nepătruns.

armele nu erau din fier, ci doar vârful lăcilor de cupru. unele scuturi erau mari, altele mai mici, din mai multe straturi de piele alternate cu cele metalice. comparațiile literare ale lui homer sunt predominant păstorești, vânătorești sau animaliere - la fel ca personajele fabulelor lui esop. 

imaginarul

• structura lumii din iliada este aceasta: lumea umană, cu lumea zeilor deasupra și lumea morților dedesubt. deasupra tuturor, soarta (αἶσα, am zice azi haosul). omenirea se supune zeilor, dar aceștia acționează emoțional, imprevizibil.
• lumea morților nu e împărțită etic - toți cei morți sfârșesc în același loc - deși ritualurile (lui patroclu sau hector e posibil să fi influențat „drumul“ post mortem.
• lumea zeilor se supune unei ierarhii - toți acceptă planul zeului suprem, zeus iar, dacă îl încalcă (de exemplu, de hera), el se repară. 

povestea

stilistic, punctul forte al epopeii este hexametrul. traducerea lui george murnu, completată de liviu franga este superbă. poți citi liniștit cu voce tare hexametrul fiecărui vers iar povestea se derulează firesc, fără dificultăți de înțelegere, într-o limbă ușoară, chiar dacă uneori presărată cu regionalisme - pentru ritm - aflate într-un vocabular la finalul volumului.

totul începe cu mânia războinicului ahile în fața dorinței de șefie a conducătorului ahei, agamemnon. fapta lui ahile e un hybris. furios, ahile se plânge la mă-sa, care merge la zeus și, în numele unui ajutor vechi de preluare a puterii vrea să-i repereze onoarea copilului.

urmează apoi retragerea supărăcioasă a lui ahile și revirimentul oștirii troiene care, în frunte cu hector - ajutat de zeus - îi împinge pe ahei până la corăbiile cu care au venit. aici e grosul cânturilor / capitolelor până când prietenul lui ahile, patroclu, e trimis de acesta să-i ajute pe ahei. patroclu e omorât (și) de hector, de unde furia (nouă) a lui ahile. 

ahile intră în luptă, îi trimite pe troieni în cetate și se luptă cu hector în fața cetății după ce-l fugărește de trei ori. în ultimul capitol, tatăl lui hector, priam, regele troiei, se duce la ahile și cere cadavrul lui hector să-l înmormânteze.

continuarea?

aici se oprește iliada. despre calul troian aflăm din odiseea, iar despre ce se întâmplă cu eroii ahei din alte piese sau legende. 

ce mi-a plăcut?

1. opera în sine - cu ajutorul cuvintelor, geniul grec a construit o operă de reînviere a unor întâmplări de cucerire și jefuire a unei cetăți și le-a transformat în legendă. eroii luptă pentru faimă, renume (κλέος, kleos) iar epopeea chiar asta face, le asigură faima.

2. hexametrii - care ajutau la recitare, opera fiind recitaă / cântată de aezi, povestitori itineranți. 

3. mi-a plăcut teatralitatea personajelor și a discursurilor lor, având pe fundal nenumăratele ucideri. 

4. mi-a plăcut că citesc una din operele întemeietoare ale culturii europene și universale, pe care o vor cunoaște toți cărturarii greci, pe care avea s-o stimeze alexandru cel mare, de la care au vrut să se revendice filosofi, oameni politici, scriitori etc.

5. așa cum lectura de acum a fost atât de diferită de cea de acum 30 de ani, aș putea spune că iliada are resursele oricărei opere de geniu - de a găsi în ea plăceri diferite (emoționale, raționale) la fiecare lectură. 

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos C Butuzea (@dragos_butuzea)

jurnal de lectură 10 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 6

în bătălie, cel învingător, dacă n-avea un alt pericol pe-aproape, se ocupa de jefuirea învinsului: îi lua caii, carul de luptă, armura și ce mai avea de preț cu el. 

Ci pe dușmani să-i ucidem întâi și apoi, pe-ndelete,
Voi despoia-veți pe morți care s-află răzleți pe câmpie (VI, 70-71) 

luptele continuă, iar troienii se gândesc să trimită femeile la templul zeiței atena să-i facă din cele mai frumoase veșminte daruri și din junci niște jertfe. 

se remarcă din nou tidid diomede cu vitejia lui, neîntrecut în putere, parcă mai ceva ca ahile.

avem aici o întâlnire a lui diomede cu glaukos hipolohianul. diomede îl întreabă pe acesta dacă nu cumva e zeu, că o sfârșească prost - cum era cât p-aci în cântul precedent. mai povește apoi legenda lui licurgos tracul care se pune rău cu zeul dionysos, cuprins de extaz și a cortegiului său de zâne-doici, alungându-i pe toți în practicarea cultului. în cele din urmă, pe licurgos l-a orbit zeus. 

Cum e cu frunzele, așa-i și cu neamul sărmanilor oameni;
Unele toamna le scutură vântul și cad ofilite,
Altele codrul le naște-nverzind, dacă dă-n primăvară;
Astfel pe lume și valul de oameni se naște și moare (VI, 146-149)

glaukos se apucă să povestească despre strămoșul lui, vestitul erou belerofonte din argos, care, la fel ca iosif din biblie cu femeia lui putifar, o refuză pe nevasta regelui care vrea să-l seducă și e trimis spre moarte în altă țară. aici însă nu moare, căci trece toate probele morțișe la care e supus - învingerea himerei, a amazoanelor, apoi a unor ucigași trimiși. până la umră, devine craiul țării unde e trimis, iar din acest belerofonte s-a născut, după generații, glaukos. 

belerofonte și himera (tiepolo, sec. 18)

diomede descoperă că un strămoș de-al său se cunoștea cu belerofonte, și atunci decide ca acum ei doi să facă schimb de arme și să devină prieteni și nu dușmani.

diomede și glaukos fac schimb de arme (sec. 4 a.C.)

între timp, hector se duce la cetatea troiei și aici își întâlnește soția, pe andromaca, care are cu ea copilul încă sugar. cuvintele pe care i le adresează sunt impresionante: 

Inima ta te va pierde, sărmane, și n-ai măcar milă
De un copil care-i prunc și de mine, o biata femeie.
Văduvă fi-voi curând, că toți au să tabere în tine
Și-au să te-omoare vrăjmașii îndată; iar dacă te-oi pierde,
Fi-mi-ar mai bine să intru-n pământ, că vr'o altă nădejde
N-o să-mi rămâie, când tu vei muri, fără numai
Plâns și suspinuri. Că nu mai trăiește nici tata, nici mama. (VI, 405-411)

vorbind cu ea, hector zice că luptă pentru a părintelui meu și a mea înaltă mărire (VI, 440). în grecește, termenul κλέος (kleos) înseamnă faimă, renume (ap. dicționar grec-român, vol.6) - iar aceasta, spune hector, va dăinui și după dispariția cetății și poporului troian.
mă întreb dacă faima aceasta era pe atunci o virtute sau, cum e acum, un păcat. cert este că și atunci și acum e singurul lucru care-l face pe om nemuritor întrucâtva. 

hector îl ia și pe paris iubărețul și se-ntorc în luptă. doar că atena nu le primește darurile.

hector și andromaca (serghei postnikov, sec. 19)

catharzisul iliadei

azi noapte, m-am simțit suspendat într-un limb de cuvinte și de fantezie, brăzdat din când în când de fulgerele și tunetele de afară. 

azi noapte, scufundat în cântul 16 al ILIADEI în care patroclu îi căsăpește pe troieni, ca apoi să moară, luminau de afară fulgere și bubuiau tunete, de parcă zeus îmi însoțea imaginația luptei cu efecte scenice supranaturale. 

n-am mai pățit de mult asta, poate din copilărie. catharzisul lecturii, combinat cu furtuna, să mă rupă într-atât de realitate.

jurnal de lectură 9 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 5

observ cum multe comparații se referă la scene de vânătoare și la scene pastorale. 

cântul începe cu un războinic aheu, tidid diomede, care, sprijinit de zeița atena, face prăpăd în tabăra troiană. ba, rănit de un troian (același arcaș pandaros care l-a rănit și pe menelau în cartea trecută), e și mai furios, cum în cireadă se-aruncă un leu.

sprijinit de atena, acesta nu doar că-l omoară pe arcașul pandaros care-l rănise - îi aruncă lancea care-i intră prin dinți, prin limbă și iese prin barbă -, dar îl rănește chiar pe eneas - cel din eneida - cu un bolovan, ba un stei ce în vremea de astăzi doi oameni n-ar fi în stare a-l urni, lovindu-l la noadă. iar, când mama lui eneas, zeița afrodita coboară în luptă să-și salveze fiul făcut cu anchise, acest tidid diomede o rănește (sic!) și pe ea în palmă, de începe să curgă sucul ce curge în vinele zeilor. 

diomede rănind-o pe afrodita (arthur fitger, 1905)

diomede rănind-o pe afrodita (louis david, sec. 18)

supărată, afrodita merge la mamă-sa să se plângă și aflăm că și alți zei au mai fost răniți de oameni, hercule bunăoară rănind-o și pe hera și pe hades și că o să treacă.

diomede tot după eneas, dar intervine apolo, diomedes tot eneas, eneas, iar apolo îl cheamă pe ares (zeul războiului, despre care homer zisese că e chiar muritor!) să-l astâmpere pe diomede.

Vino și-nlătură din bătălie pe-acest Diomede
Care trufindu-se acum și cu tata-ne Zeus s-ar bate. (V, 447-448)

luptele se tot dau, mor oșteni din ambele părți, când hera merge la atena îngrijorată că aheii mănâncă bătaie de la troienii conduși de ares și o îndeamnă să se bage și ele, de partea aheilor asediatori:

Haide la lucru și noi, să fim gata de ireș și harță! (V, 705)

coboară amândouă pe carele lor de luptă iar atena îl îndeamnă din nou pe diomede, de această dată să-l rănească chiar pe ares. în timp cel apără de sulița zeului războiului, atena îndrumă lancea lui diomede, care-l rănește pe zeu.

Și ajutat de zeiță îl împunge pe zeu în deșerturi
Unde-i păzit de colan, de-i sfâșie pielea rănindu-l
... Dă țipăt apoi ferecatul (V, 839-841).

ares merge și el la zeus să se plângă, dar acesta îl liniștește. și zeii ies momentan din joc, lăsându-i pe oameni mai „liberi“.

 

atena alături de diomede care aruncă sulița în ares (john flaxman, sec. 19)

jurnal de lectură 8 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 3 

aflu că motivul izbucnirii războiului troian, elena, și-a părăsit soțul - pe menelau - și a mers cu troianul paris, avea un copil cu acesta. mamă cam denaturată...

în acest cânt, oștile încep să se înfrunte și iese paris care-și provoacă rivalul, pe menelau. doar că singura calitate a lui paris e frumusețea - podoaba de chip și de plete - și nu vitejia, așa că, atunci când menelau se dă la el, paris o rupe la fugă. 

De spaimă cuprins fără voie, / Repede, numai să scape de el, în mulțime-a dosit-o (III, 31-32)

dar hector, fratele lui, îi face morală, că din vina lui se luptă de 9 ani, așa că paris decide că e vremea să se lupte separat, cu menelau, câștigătorul s-o ia pe elena iar oastea pierzătorului să se retragă. 

hector îl admonestează pe paris (johann tischbein, sec. 19)

lupta se suspendă - prilej cu care regele troiei, priam, admira câțiva viteji din oastea adversă: ulise, agamenon, aiax - și promisiunile sunt jurate pe sacrificii solare și pământene / htonice. imaginație cam bolnavă în blestem:

Care din doi cuteza-va să calce tocmeala făcută,
Piară cu creierul scurs întocmai ca vinul de față,
El și ai lui, iar nevasta să-i fie răpită de alții (III, 297-299)

menelau se roagă lui zeus să-l ajute să-l pedepsească pe paris, pentru că încălcase legile divine ale ospeției, răpindu-i nevasta. deși nu-l nimerește pe paris cu lancea și sabia, e cât p-aci să-l sugrume târându-l de coif. 

intervine însă zeița afrodita (zeița frumuseții și a iubirii) - cea proclamată de paris însuși cea mai frumoasă în legenda cu mărul - rupe cureaua coifului și-l răpește pe paris într-o ceață sus, în cetate. homer zice că l-a răpit zeița, dar io îmi închipui că a fugit din nou, după ce a provocat un nor de praf.

paris e salvat de afrodita din lupta cu menelau

doar că lui paris lupta i-a făcut poftă de sex, așa că o ia pe elena și amândoi în crivatul / patul cel bine strunjit se culcară :))

paris și elena, de louis david (sec. 19)

cântul 4

cântul începe cu gâlceava între zei: zeus vrea sfârșitul războiului, menelau cel învingător să-și ia femeia și să plece, iar troia să rămână cum îi place lui, căci o favorizează. nu prea am înțeles ce voise cu visul către agamemnon din cântul 2, poate să-l înșele pe acesta că va cuceri cetatea. cațele de hera și atena se opun. 

așa că atena coboară printre troieni și-l provoacă pe unul dintre ei să încalce jurământul. așa că acesta îl ochește pe menelau, dar acesta din urmă, ocrotit tot de atena, e doar rănit. retoric, homer i se adresează lui menelau rănitul, persoana a doua:

Tocmai așa, înroșite ți-au fost, o, Menelau, și ție,
Binecrescutele șolduri și glezne, pulpele tale. (IV, 143-144)

troienii pornesc deci bătălia iar agamemnon, după ce se convinge că frate-su menelau nu-i rănit de moarte, merge prin bătălie pedestru și-și îmbărbătează oștenii să-i ucidă pe cei care și-au călcat jurământul, pe troieni. 

tot îmbărbătând, agamemnon dă și de bătrânul nestor care rostește o vorbă, care-mi aduce în minte o alta, preferată, a sfântului pavel (I corinteni, 10, 23): toate sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos (Πάντα ἔξεστιν, ἀλλ’οὐ πάντα συμφέρει). vorba lui nestor este: 

Dar nu toate / Cele dorite de om sunt date de zei împreună (IV, 311-312)
ἀλλ᾽ οὔ πως ἅμα πάντα θεοὶ δόσαν ἀνθρώποισιν = Dar zeii nu le-au dat muritorilor pe toate deodată

și iarăși pomelnicul câtorva neamuri din oastea atridă a lui agamemnon...

găsesc o minunată descriere poetică a valurilor mării:

Cum răscolite de vântul de-apus ale mării talazuri

Repzi și dese spre mal cu vuiet pronesc dup-olaltă;

Ele-nainte se-ncreastă venind și apoi cu putere 

Gem sfărâmate de stânci și se-ncovăie-nalte la maluri

Și pe uscat risipindu-se-mproașcă săratele spume (IV, 413-418)

vedem apoi măcelul încins, troienii asmuțiți de apolo, aheii de atena.

lupte dintre troieni și ahei (hans sebald beham, sec. 16)

 

jurnal de lectură 7 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 2 

cântul 2 începe foarte amuzant: zeus nu poate să doarmă noaptea, pentru că nu știe cum anume să-l înalțe pe-Ahile. adicătelea zeus nu e cel mai înțelept, ideile nu-i vin imediat, ci trebuie să le caute, chibzuind. așa că-i trimite lui agamemnon un vis. e foarte frumoasă personificarea somnului acestuia: 

Somnul cu farmec ambrozic deasupra-i plutea ca un nour (II, 19) 

nestor apărându-i în vis lui agamemnon (henry fuseli, 1805)

aflăm că a trecut nouă ani de când aheii au pornit la asediul ilionului și, deși sunt mai mulți decât troienii, 

                                                                 Gândul 
Care ne-aduse pe-aici, tot neizbândit ne rămâne (II, 135)

așa încât, agamemnon le zice să se-ntoarcă cu toții acasă. zeii nu mai înțeleg nimic și-o trimit pe atena la ulise / odiseu să-i facă să se răzgândească. iar acesta reușește. cum? pocnindu-i în cap cu toiagul lui agamemnon:

                    El îl pocnea cu toiagul și tot poruncea fiecărui (II, 195) 

mi-a plăcut foarte mult descrierea pe care homer o face mulțimilor ahee care vin din corăbii și se îndreaptă către luptă: 

            Cum arzătorul pârjol o pădure nămornic-aprinde
            Sus pe o culme de munți și vâlvoarea i-o vezi de departe,
            Astfel și luciul armelor dalbe ale oastei pornite
            Străluminare în văzduh și departe ajungea pân' la ceruri.
            Cum, câteodată venind din alte meleaguri o droaie
            De zburătoare, de gâște ori cucoare or lebezi gâtoase
            Peste livada-asiană la râul Caistru pe maluri,
            Unde și unde tot zboară și vesele bat din aripe,
            Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună;
            Astfel și multele luate ieșind din corăbii, din corturi
            Lângă Scamandru pe câmp se revarsă. Bătut de picioare
            Și de copitele cailor duduie groaznic pământul.
            Ei la Scamandru pe cîmp și pe lunca cea verde-nflorită
            Stat-au puzderii ca frunza și floarea ce dă-n primăvară.
            Tocmai ca multele roiuri de muște ce zboară-mbulzite,
            Și forfăiesc bâzâind pe la stîna de oi și de capre,
            Când primăvar-a venit și-s vasele pline de lapte;
            Mulți și aheii, sodom, tot astfel s-au pus împotriva
            Oastei troiene pe cîmp și stau gata să zvânte dușmanii.
            Cum răvășitele turme de capre pe dealuri, căprarii
            Repede și le despart, în amestec, fiind la pășune,
            Astfel încoace și-ncolo oștirea și-mpart căpitanii
            Și o pornesc la război. (II, 450-472)

apoi urmează un pomelnic al căpeteniilor neamurilor care compun armata lui agamemnon. se poate trece peste, până la terminarea cărții.   

jurnal de lectură 6 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 1 

în cântul 1 e vorba despre cearta dintre ahile „mâniosul“ și agamemnon, tovarăși în asediul troiei / ilion-ului. acesta din urmă a luat ca roabă o fiică a preotului lui apolo khryses și n-a vrut să i-o dea înapoi, deși preotul îl roagă și-i face daruri. 

așa încât, apolo coboară - și el mânios - din olimp nălucindu-se-asemenea nopții și se-apucă să săgeteze ostașii - ca-n imaginea de mai jos a gravorului olandez crispijn van de passe cel tânăr. 

preotul khryses îi cere fata lui agamemnon (crispijn van de passe, 1613)

probabil că aceștia mor din cauza căldurii, apolo fiind zeul soarelui, dar și de ciumă. 

Groaznic fu zângănul arcului cel luminos ca argintul (I, 49)  

un proroc ghicește că e vina lui agamemnon, dar ăsta se dovedește cam ranchiunos pe proroc, dar acceptă să dea fata. nu însă să le ceară războinicilor o răsplată pentru asta. 

Plin de mâhnire Agamemnon; cernit e de noaptea mâniei
Și ochii sălbatic aprinși îi ard luminoși ca văpaia (I, 102-103) 

în fine, ahile se enervează și-l întreabă: ce dracu' mai vrei, sfruntate și fără obraz, după ce c-am venit cu tine să te răzbuni, mai ai și pretenții! 

cuprins însă de trufie, de hybris, agamemnon vrea să facă pe șeful și s-o ia la schimb pe briseis, sclava cu care era ahile. și ahile nu știe ce să facă: 

Inima-n pieptu-i păros îi stătu îndoită pe gânduri (I, 188) 

să-l omoare pe agamemnon sau să se liniștească? desigur intervine atena (zeița înțelepciunii) trimisă de hera să-l liniștească. și el se supune zeilor. însă doar pe moment, până la plecarea zeiței. că începe să-l spurce din nou. dar intervine moșul nestor. 

Dacă tu ești un viteaz și ai pe-o zeiță de mamă, 

El e mai mare, că e stăpân pe mai mare oștire (I, 278-279) 

cearta lui agamemnon cu ahile, de giovanni battista gaulli, 1695

cearta pare că se încheie. însă agamemnon nu se lasă și trimite doi crainici să i-o aducă pe îmbujorata și cea bine încinsă la mijloc briseis de la ahile. iar ahile 

Merse și stete plângând pe marginea mării albastre,
Singur, departe de-ai săi, privind spre noianul de ape,
Brațele-ntinse și rugă fierbinte rostind către Tetis (I, 347-349)

adică marele ahile plânge la mă-sa că agamemnon l-a umilit. ea pleacă la zeus. 

 zeus și tetis de anton pavlovici loșenko, 1769

între timp, ca să-l îmbuneze pe apolo, ulise merge cu corabia la preotul khryses să-i ducă fata înapoi. 

Și ridicară catargul și-ntinseră pânzele albe,
Care suflate de vânt, se umflau; iar sub talpa de navă
Călătorindă pe mare vuiau răscolite de valuri;
Vasul, tăindu-și cărare, ușor luneca peste ape. (I, 478-481)

cântul se încheie cu ospățul zeilor, unde hera e apostrofată de soțul zeus că se bagă în treburile lui. când vine noaptea, până și zeii dorm.

jurnal de lectură 5 („trei maeștri: balzac, dickens, dostoievski“ de stefan zweig)

interesant cum se scriau biografiile la început de secol 20: pline de patimă, total subiective, fără bibliografie sau note de subsol. doar comentarii proprii asupra autorilor și operelor lor. autorul nu se teme să exagereze sau să comită câteva ipoteze false și, pe baza culturii pe care o posedă face paralelisme uimitoare.

1. observ admirația lui zweig față de puterea pe care o manifestă dostoievski față de greutățile vieții - epilepsia, ocna, dificultățile materiale - pe care le transformă în oportunități. îl compară contradictoriu cu oscar wilde care a ieșit înfrânt din pușcărie și nu s-a mai ridicat. 

2. mă uimește descrierea stării paradisiace / mistice pe care o încearcă epilepticul, sunt curios de unde știe zweig asta - dar e un element esențial pentru explicarea genialității autorului rus, de unde izvorăște și dualismul său (starea de beatitudine e urmată de cea de cădere) descris în dublul, însemnări din subterană sau la anumite personaje. 

Roma lui Cicero

Citind frumoasa carte scrisă acum un secol de Gaston Boissier, Cicero și prietenii săi (frumos tradusă de Nicolae Steinhardt), am aflat despre credința oarbă a politicienilor republicani (printre care și Cicero) în idealul republicii și despre orbirea lor față de decăderea reală a acesteia. 

Găsesc apoi în Suetonius reformele reale pe care le începuse Cezar în societate, dar care pentru ucigașii săi se pare că nu contau prea mult - contau doar idealul și nu nevoile realității. Sunt uimit chiar de Cicero, om politic inteligent, dar orb și el la decăderea republicii: se pare că doreau o republică slabă, inclusiv un război civil, dar o totuși o republică și nu un tiran (chiar dacă tiranul era unul viteaz și inteligent). 

Am reluat serialul Roma (HBO) de acum 10 ani și m-am cufundat din nou în epoca aceea care, împreună cu cea a lui Augustus, probabil c-a fost cea mai strălucitoare.

jurnal. zăpadă

După o îndelungată primăvară care s-a vrut a fi iarnă iată că-n București a dat puțină zăpadă și mă bucur ca de obicei ca un copil țopăind prin zăpadă. Mai ales noaptea când este liniște și zăpada reflectă lumina lămpilor simt cum sunt privilegiat c-am mai prins o zăpadă, alături de cele uitate sau neuitate din memorie pe care le-am trăit și care mi-au produs aceeași frumusețe, încântare și entuziasm. Mă gândeam deunăzi că lunie de iarnă vor trece din nou, zăpadă n-o să fie, ceea ce e destul de trist dar acum îmi dau seama cât de privilegiat sunt să fiu născut pe aceste locuri unde am prins primăvară vară toamnă și iarnă și mai ales iarnă care fără zăpadă nu mai e iarnă. Zăpada iarna, una din puținele minuni naturale care mi-au mai rămas în această închisoare pe care am ales-o de bună voie și care este orașul capitala urbanul poluarea edificiile umane care mă înconjoară de peste tot, până și prin arborii care ies din asfalt care se chinuie să stoarcă din puținul pământ care se mai vede seva cu care să-și hrănească frunzele verzi pe crengile care vor fi tăiate de serviciile primăriei pentru lemne de foc

jurnal de lectură 4 („omul fără însușiri“ de robert musil)

elitele austro-ungare organizează un comitet prin care să sărbătorească 70 de ani de domnie a împăratului franz josef, acțiune supremă care să impresioneze o lume întreagă:

• amfitrioana evenimentelor - diotima tuzzi - își dorește o acțiune „spirituală“, pornind de la scriitori, pictori sau de la alți artiști; (mondenii au tot timpul impresia că evenimentele lor au menirea de a schimba societatea); 
• un general - stumm von bordwehr - își dorește înarmarea imperiului cezaro-crăiesc (kaiserlich und königlich) pentru pace; el este desconsiderat, dar mi-aduc aminte că el va avea dreptate;
• secretarul comisiei - și personajul principal al romanului, „omul fără însușiri“ ulrich - nu-și dorește ceva anume, dar se manifestă „gică contra“ la toate inepțiile pe care la aude în jur, cu pretenții de măreție; el nu face prea multe, dar nici nu (mai) are ce să facă ca individ inteligent în epoca modernă din care face parte - îi rămâne eseul;
• sondajele populare propun două direcții (direcțiile dintotdeauna ale mentalului colectiv):

1) una considera că o anumită entitate era răspunzătoare de starea proastă a lucrurilor în vremurile acelea și cerea abolirea acelei entități

2) cealaltă grupare, dimpotrivă, tindea spre un țel de viitor , a cărui atingere ar fi fost cu totul îndeajuns pentru a rezolva totul (p. 349)

 

 

 

jurnal de lectură 3 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

după vreo 145 de pagini de concetrare asupra gândurilor personajului principal törless, iată moț o experiență sexuală pe care-o are cu un coleg efeminat, basini - „lucru care nu rareori se întâmplă în internatele școlare“.

Autorul și zice câteva pagini mai încolo: se obișnuise să spere în descoperire extraordinare pline de mister și nu ajunsese decât în strâmte labirintul are senzualității nu din înclinații perverse și din cauza unei stări de spirit lipsită pentru moment de orice țel. 

Cu alte cuvinte plictiseala duce și la senzualitate.

Finalul cărții este destul de interesant concluzia este că dincolo de gândurile raționale mai există ceva zilele fiecărui om misterios care trebuie acceptat și care face parte din viața noastră toată această acceptare dă oarecare maturitate și oarecare înțelepciune asta este lecția pe care am învățat-o dările la internat

*

O bună perspectivă a lui Musil, din “Rătăcirile elevului Törless”, despre lucrurile pe care le vedem mărețe din depărtare, dar care de aproape sunt meschine și prea-omenești: 

o recenzie tweeter-istică a romanului ar suna așa: 

când îți fierbe capul de-atâtea confuzii adolescentine, tot sexul îți pune capacul (în cazul de față, cu un coleg de școală).

 

jurnal de lectură 2 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

vizavi de colegul presupus hoț și homosexual basini, törless e pus în fața a trei soluții: 

1. să fie raportat și dat afară pe baza dovezii furtului (propunerea lui);
2. să i se ofere șansă răscumpărării, că tânăr aflat la răscrucea vieții (propunerea părinților lui);
3. să fie umilit (azi am zice bullied) de către colegul Beineberg

*

unul din caracteristicile romanului (dar, poate, și ale adolescenței) este imposibilitatea exprimării a ceea ce trăiești în cuvinte, indicibilitatea, inefabilitatea. există un fragment în care törless stă culcat în iarbă și vede un fragment de cer albastru printre nori. încearcă să numească ceea ce vede și numește asta infinit, o metaforă, dar ceea ce nu este de fapt. 

„Chiar deasupra lui, printre nori, strălumina o spărtură mică, albastră, nespus de adâncă. I se păru că ar fi trebuit să te poți urca prin ea cu uscare lungă, lungă. Dar, cu cât pătrundea mai departe, tot ridicându-și privirea, cu atât fundalul albastru, luminos, se îndepărta mai mult. Și totuși era ca și cum ar trebui să ajungi o dată la el și să-l poți opri cu privirea. Dorința aceasta deveni chinuitor de intensă. / Era ca și cum privirile încordate la maximum ar fi aruncat săgeți printre nori și, țintind oricât de departe, ar fi nimerit totdeauna puțin mai aproape decât trebuia.“ (p. 82)

mai târziu, chinuirea colegului basini într-o semiobscuritate aproape einvizibilă îi produce senzații asemănătoare unei excitații sexuală, care-i dă curajul unui scurt autoritarism. 

„Un fior îi trecu, cu picioare de păianjen parcă, de-a lungul spatelui în sus și în jos; apoi se cuibări între omoplați, trăgându-i cu gheare subțiri, spre spate, pielea de pe craniu.“ (p. 93)

* 

Nu caut nimic în afara mea; în mine caut ceva, în mine! Ceva firesc! (p. 111)

 

jurnal de lectură 1 („rătăcirile elevului törless“ de robert musil)

ciudat titlul traducerii în românește, „rătăciri“: englezii și francezii traduc verwirrugen cu „confuziile“, așa cum e și în dicționarul german al lui isbășescu, alături de „zăpăceli“. 

*

pandant al suferințelor (romantice) ale lui werther (din romanul lui goethe), verwirrug-urile lui törless țin mai mult de mental, de diferențele dintre trup și minte specifice adolescenței, când trupul o ia razna, în răspăr cu viața socială - aici o școală militară de provincie plictisitoare (și școala și provincia). ce contrast între natura în care ajunsese werther-ul lui goethe și prăfoșenia deșertică din provincia imperiului în care ajunge törless.

*

adolescența, când „vrei să te afirmi, dar ești încă prea nepregătit pentru a te afirma cu adevărat“ (pp. 14-15)

*

„Aștepta ceva, ceva suprinzător, nemaivăzut; un spectacol fantastic pe care nu și-l putea imagina nicicum; un eveniment de o senzualitate cumplită, bestială, care să-l apuce parcă cu ghearele și să-l sfâșie, începând cu ochii“ (p. 21)

*

destul de multă psihologie juvenilă pentru un autor care nu se declara psiholog - cel puțin în omul fără însușiri. 

 

farniente

prima zi fără job.
încerc să scap de ușoara angoasă provocată de nesiguranță și de obișnuința de-a avea dintotdeauna job.
am de lucru la teza de doctorat, dar vreau să mă bucur de două trei zile de farniente.

 

bibliofilii recente montaigne

everyman's library (knopf) și album pléiade (gallimard)

traducând montaigne 2

odată cu montaigne, încep să reiau tema dragă mie - descoperirea propriei persoane.
prin ceilalți, el căuta să se descopere  pe sine.

uimitor câtă energie consumăm cu ceilalți (de pildă, ce li se întâmplă acum emigranților), în loc a ne gândi la noi înșine.

montaigne învăța din istorie. se mira de nebuniile oamenilor de până la el, și parcă el însuși nu se mai vedea chiar așa rău. sau ăsta îi era, de fapt, scopul?

in illo tempore. montaigne sare din timp, cum poate doat kant a mai făcut-o. în afara limbajului (franceza era încă prematură), poate fi contemporan cu orice om.

dacă ivan ilici al lui tolstoi l-ar fi descoperit pe montaigne, n-ar mai fi urlat atâta trei zile.

la 39 de ani, montaigne a scris primul rând din eseuri.
la 39 de ani, eu m-am apucat să traduc eseurile. ‪

Drama Germaniei este că n-a avut un Montaigne. Ce șansă pentru Franța - să fi început cu un sceptic! emil cioran, demirugul cel rău

traducând montaigne 1

sunt la capitolul 14. de fapt l-am terminat după aproape o lună. aseară, am stat pana la ora 2 noaptea, preocupat sa termin de verificat traducerea, să adaug traducerile din latină (după ediția veche) și să adaug notele care sunt musai.

remarcând cât mi-a luat capitolul ăsta, îmi reevaluez timpul terminării proiectului - la finalul anului, să termin prima carte. mă bucur de scurtimea unor capitole, dar mă îngrijorează lungimea altora, multe foarte importante, prezente în toate antologiile - a filozofa înseamnă a învăța să mori, despre canibali, despre forța imaginației, despre educația copiilor, despre incertitudinea judecăților noastre.

*

în ceea ce privește prefața, oscilez între una științifică (gen bădărău și grunberg, din edițiile românești) și una mai personală, mai eseistică (în genul eseurilor înseși). din păcate, mentalitatea românească pentru o așa carte (considerată la noi mai mult filozofică, decât literară - cum o consideră, de pildă, harold bloom în canonul său) impune o prefață riguros științifică. mi se pare însă inutil, bunăoară, să tot încadrăm gândirea lui m.m. în cât la sută e stoicism, cât scepticism, epicureism etc.
ci trebuie să ne bazam pe receptarea contemporană a acestei cărți, mai ales cum naiba să ne bucurăm și să profităm de materia eseurilor. mai degrabă ar trebui un ghid de lectura decât o "tratare" academică.
pentru că paginile lui m.m. sunt extrem de vii, neînchistate sistemic - doar sunt "încercări", nu? - iar filozofia sa e o filozofeală în sens bun, în sensul în care o făcea seneca, marcus aurelius etc., a practicării "dionisiace" a filozofiei, și nu a vorbi despre ea academic, steril și închistat.

plaja de din zorii de duminică

plaja de duminică

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Jul 19, 2015 at 12:28am PDT