jurnal de lectură 10 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 6

în bătălie, cel învingător, dacă n-avea un alt pericol pe-aproape, se ocupa de jefuirea învinsului: îi lua caii, carul de luptă, armura și ce mai avea de preț cu el. 

Ci pe dușmani să-i ucidem întâi și apoi, pe-ndelete,
Voi despoia-veți pe morți care s-află răzleți pe câmpie (VI, 70-71) 

luptele continuă, iar troienii se gândesc să trimită femeile la templul zeiței atena să-i facă din cele mai frumoase veșminte daruri și din junci niște jertfe. 

se remarcă din nou tidid diomede cu vitejia lui, neîntrecut în putere, parcă mai ceva ca ahile.

avem aici o întâlnire a lui diomede cu glaukos hipolohianul. diomede îl întreabă pe acesta dacă nu cumva e zeu, că o sfârșească prost - cum era cât p-aci în cântul precedent. mai povește apoi legenda lui licurgos tracul care se pune rău cu zeul dionysos, cuprins de extaz și a cortegiului său de zâne-doici, alungându-i pe toți în practicarea cultului. în cele din urmă, pe licurgos l-a orbit zeus. 

Cum e cu frunzele, așa-i și cu neamul sărmanilor oameni;
Unele toamna le scutură vântul și cad ofilite,
Altele codrul le naște-nverzind, dacă dă-n primăvară;
Astfel pe lume și valul de oameni se naște și moare (VI, 146-149)

glaukos se apucă să povestească despre strămoșul lui, vestitul erou belerofonte din argos, care, la fel ca iosif din biblie cu femeia lui putifar, o refuză pe nevasta regelui care vrea să-l seducă și e trimis spre moarte în altă țară. aici însă nu moare, căci trece toate probele morțișe la care e supus - învingerea himerei, a amazoanelor, apoi a unor ucigași trimiși. până la umră, devine craiul țării unde e trimis, iar din acest belerofonte s-a născut, după generații, glaukos. 

belerofonte și himera (tiepolo, sec. 18)

diomede descoperă că un strămoș de-al său se cunoștea cu belerofonte, și atunci decide ca acum ei doi să facă schimb de arme și să devină prieteni și nu dușmani.

diomede și glaukos fac schimb de arme (sec. 4 a.C.)

între timp, hector se duce la cetatea troiei și aici își întâlnește soția, pe andromaca, care are cu ea copilul încă sugar. cuvintele pe care i le adresează sunt impresionante: 

Inima ta te va pierde, sărmane, și n-ai măcar milă
De un copil care-i prunc și de mine, o biata femeie.
Văduvă fi-voi curând, că toți au să tabere în tine
Și-au să te-omoare vrăjmașii îndată; iar dacă te-oi pierde,
Fi-mi-ar mai bine să intru-n pământ, că vr'o altă nădejde
N-o să-mi rămâie, când tu vei muri, fără numai
Plâns și suspinuri. Că nu mai trăiește nici tata, nici mama. (VI, 405-411)

vorbind cu ea, hector zice că luptă pentru a părintelui meu și a mea înaltă mărire (VI, 440). în grecește, termenul κλέος (kleos) înseamnă faimă, renume (ap. dicționar grec-român, vol.6) - iar aceasta, spune hector, va dăinui și după dispariția cetății și poporului troian.
mă întreb dacă faima aceasta era pe atunci o virtute sau, cum e acum, un păcat. cert este că și atunci și acum e singurul lucru care-l face pe om nemuritor întrucâtva. 

hector îl ia și pe paris iubărețul și se-ntorc în luptă. doar că atena nu le primește darurile.

hector și andromaca (serghei postnikov, sec. 19)