Cartea la minut: “Insula misterioasă” de Jules Verne

„suferințele tânărului werther“ de johann wolfgang goethe

 

1. este a doua lectură, după cea de adolescență, când încercam să cuprind marile capodopere literare. acum însă, mai ales după lectura amintirilor scrise la bătrânețe sub titlul poezie și adevăr, am o altă impresie despre această mică capodoperă literară. mai întâi că este profund sentimentală, de un romantism atât de accentuat, încât parcă-ți strepezește mintea, însă doar stilul cumpănit al lui goethe reușește să-l tempereze - de unde reușita romanului. 

2. scris la 25 de ani, cuprinde în el exaltările fiecărui om aflat la prima dragoste, nu cred că s-ar mai putea scrie după asta așa ceva - iar meritul lui goethe este c-a reușit s-o facă într-un mod plauzibil. de aceea, romanul parcă nu are vârstă, iar scurtimea se potrivește chiar și unui cititor grăbit, de azi. 

uimitor ce influență a avut romanul în epocă - unii chiar s-au sinucis, inspirați de sinuciderea eroului werther, care n-a mai putut suporta faptul că dragostea (chiar și împărtășită) îi rămânea inaccesibilă. însă puterea sentimentelor - amestecul de orgoliu și lipsa de stăpânire - nu-l lăsa să meargă mai departe. 

iar ceea ce-i cere iubita lui, lotte, căsătorită cu altul (un om bun și iubitor de altfel), pentru el e ceva imposibil:

Poți și trebuie să mă mai vezi, Werther, numai că e nevoie să te stăpânești! O, de ce oare a trebuit să te naști cu firea asta violentă, cu pasiunea asta nestăpânită care te face să nu mai lași din mânăce ai apucat o dată? [...] Numai o clipă de gândire calmă, Werther! spuse ea. Nu vezi că te amăgești, că te distrugi cu voință? De ce tocmai pe mine, care sunt a altuia? De ce tocmai eu? Tare mă tem că numai faptul că nu poți să mă ai te face să ții atât de mult la dorința asta. (p. 183)

 știm că goethe a scris romanul în 4 săptămâni:

Am adunat laolaltă tot ce avea ceva comun cu proiectul meu și am retrăit în închipuire toate întâmplările apropiate ale existenței mel, cărora nu le dădusem încă o întrebuințare poetică. În aceste împrejurări, după multe pregătiri tainice, am scris romanul Werther în patru săptămâni, fără să fi așternut mai dinainte pe hârtie o schiță a întregului sau fără să fi tratat separat vreo parte a lui. [...] Nu puteam să nu dau operei pe care tocmai o scriam acea înflăcărare care șterge orice deosebire dintre poezie și realitate. [...] M-am simțit ca după o spovedanie, din nou voios, liber și pregătit pentru o nouă viață. (p. 169-170, Poezie și adevăr, vol. 3, Editura pentru Literatură, trad. Tudor Vianu) 

inspirat dintr-o întâmplare reală, a unui amic care trăia într-un fel de ménage à trois și care s-a sinucis în cele din urmă, goethe s-a folosit de întâmplare pentru scopul său - după părerea mea - de a lecui lumea de sentimentalisme. astfel că ceea ce va scrie mai târziu va fi ceva cumpănit, nu mai puțin poetic, dar ceea ce va deveni în cultura germană și europeană clasic. 

3. mi-a plăcut cel mai mult din carte prima parte - descoperirea de către werther / goethe a libertății și a naturii înconjurătoare - principii pe care le descoperise goethe însuși după plecarea din casa părintească din frankfurt (cum arată casa azi link aici). 

entuziasmul față de natură poate fi repetat de oricare dintre noi care ajunge în mijlocul ei, înstrăinat de urbanism și de epoca (post)modernă. 

Asta m-a întărit în hotărârea mea ca, de aci înainte, să nu mai urmez decât natura. Numai ea este nesfârșit de bogată și numai ea formează pe artistul mare (p. 25) 

„Noi, oamenii, începui eu, ne plângem adeseori că zilele bune sunt atât de puține și cele rele atât de multe; dar, după părerea mea, n-avem întotdeauna dreptate. Dacă ne-am bucura cu dragă inimă de lucrurile bune pe care ni le dă Dumnezeu în fiecare zi, am avea și puterea să le îndurăm pe cele rele atunci când vin.“ (p. 55-56) 

Cred că toată lumea ar trebui să-l citească pe Werther - pentru că-i un roman frumos, mic și puternic sentimental. Poate fi un instrument de a scăpa de sentimentalismele exagerate pe care le avem fiecare dintre noi, după maturitatea emoțională a fiecăruia.

goethe, suferințele tânărului werther, editura rao, bucurești, 1996, trad. alexandru philippide, 220 pagini broșate, coperta de done stan cu un tablou de caspar david friedrich

Câteva chestii livrești din novella Parlayed Letter (Litera din scrisoarea misterioasă) de Alex. Leo Șerban

Lucrare citită în cadrul unui evenment din 2017 de la Fac. de Litere București dedicat romanului polițist.

1. Micro-romanul Litera din scrisoarea misterioasă este un micro-roman românesc? 

• Nu, căci a fost scris când autorul lui a trăit în Argentina și în Portugalia. 
• Nu, căci a fost scris în limba engleză (titlul original este Parlayed Letter – litera avantajoasă). 
• Nu, căci nu există nici un personaj român, în afara unei mențiuni, într-o notă de subsol (a unei oarecare Alexandra Varparonian). 
• Da, este un roman românesc, căci autorul său s-a născut și a murit în România. 

2. Este Litera din scrisoarea misterioasă un micro-roman polițist? 

• Da, dacă-l socotim un omagiu adus întemeietorului genului, Edgar Allan Poe, care a scris povestirea The Purloined Letter, tradusă la noi Scrisoarea furată, a treia povestire ce-l are ca personaj pe C. Auguste Dupin, personajul detectiv avant la lettre. Scriitorul american Edgar Poe își intitula nuvela „analitică” (ratiocinative) – în sensul folosirii unei intrigi pur intelectuale, anume „identificarea intelectului analistului cu cel al adversarului său” (1). 
• Da, dacă-l socotim un omagiu adus scriitorului Fernando Pessoa, autor și de povestiri polițiste, ce-l au ca personaj pe Abilio Fernandes Quaresma, detectivul-logician care „rezolvă problemele […] fără măcar să se mişte din fotoliu”, care rezolvă și el enigme ca, de exemplu, în povestirile Pergamentul furat sau (sic!) Scrisoarea magică (2).
• Da, dacă folosim sintagma engleză who dunn it? (cine-a făcut-o?). Căci nu știm decât la final. Avem atâtea personaje că ne-mpiedicăm de ele și ne zăpăcesc de cap de nu mai știi cine e cine, cine ce face și de ce face? 
• Am putea numi acest micro-roman și un „roman de mistere”, căci unul din personajele secundare, Alesteir Crowley, un autor real pe care scriitorul portughez Fernando Pessoa îl menționează în două articole, era poet, ocultist și om al misterului(3) , așa încât iată-l pe Alex. Leo Șerban să arunce destule elemente de ocultism, mai ales de ocultism livresc. 

3. Cum își construiește Alex. Leo Șerban romanul? 

Oricum am încadra această operă jucăușă a lui Alex. Leo Șerban, există o adevărată alchimie în metoda cu care își construiește intriga. Și, așa cum alchimistul își propunea să se dezvolte pe sine, și autorul nostru își adună noțiunile cele mai dragi – scriitori, opere, jocuri livrești, intertextualități. De exemplu:

• Ia un scriitor favorit, argentinian celebru, Jorge Luis Borges, care a locuit în Buenos Aires, cunoscut pentru povestirile sale livrești pline de construcții fantasmagorice, din care una, folositoare lui Alex. Leo Șerban, este Borges și eu(4), în care personajul Borges nu e el, ci dedublarea sa. 
• Ia un personaj, Franz Osberg (anagrama lui borges) – alias Peter sau Gerhard – care descoperă o scrisoare. El este urmărit de Interpol pentru că face negoț cu falsuri artistice (Alex. Leo Șerban a fost și curator de artă). Ei bine, ajuns în Buenos Aires, lui Oseberg acesta în mâini (de fapt, îi urcă în mâini) scrisoarea misterioasă din titlu. 
• Mai ia un scriitor portughez celebru (postum), Fernado Pessoa, care a locuit în Lisabona, cunoscut ca inventator al așa-zișilor heteronimi, cu care-și semna operele, heteronimi cărora le construia și biografii ficționale. Astfel, îi avem pe Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis, care-i ies tustrei din cap. 

Vă imaginați, că ar fi fost de neconceput ca vreunul dintre heteronimii lui Pessoa să se țină deoparte în timp ce Poetul se lansa în aventura vieții lui! Freneticul, poznașul de Campos, urmat spontan de naturalul și terestrul Caeiro și de sofisticatul Reis făceau cu schimbul – fiecare în partea lui de creier – în urmărirea deplasării transatlantice a cafenelei... (p. 135)    

• Mai ia ideea unei întâlniri ucronice a celor doi scriitori în Buenos Aires, pe modelul întâlnirii – nereușite – dintre Marcel Proust și James Joyce. Doar că, deși în realitate Pessoa era cu unsprezece ani mai bătrân decât Borges, în momentul întâlnirii din carte, Borges este cel mai bătrân (are șaizeci și ceva de ani, iar Pessoa, patruzeci și ceva). Doar în ficțiune, orice e posibil.
• Se mai inventează trei „mușchetari”, agenți de la Interpol, schilozi, dar porecliți de un șef cinefil cu numele unor personaje Ross Greenstreet, Greg Morley și Bob Ratoff. 
• Se mai iau câteva idei: călătoria în timp și în spațiu prin forțe magnetice, o scrisoare misterioasă plină de litera „o”, o posibilă comoară. 
• Se iau locuri cunoscute și dragi autorului, unde s-a retras în ultimii săi ani de viață: străzi din Lisabona și Buenos Aires. 

Cu câte personaje avem de-a face în micro-roman? 

După ce se iau cele de mai sus, se adaugă alte ingrediente și se amestecă într-o supă livrescă, de mai mare amuzamentul, astfel că găsim la un moment dat următoarea scenă care mie mi-a plăcut foarte mult, de m-a făcut cu capul: 

Într-un magazin de antichități din Buenos Aires, naratorul ne face să vedem următoarea scenă: o statuie obeză a lui Buddha, care-l are în brațe, ca în statuia Pieta a lui Michelangelo, pe personajul Franz Osberg. În fața scenei stau și se uită Borges și Pessoa. Vedem deci patru personaje: Buddha, Osberg, Borges și Pessoa. Dar, de fapt, sunt zece, căci în statuia lui Buddha mai stau ascunși, înghesuiți și transpirați, cei trei mușchetari, agenți de la Interpol: Ross, Greg și Bob. Să nu neglijăm capul lui Pessoa, în care sunt alți trei: Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis. Plus Borges. Iar dacă socotim că Osberg e tot Borges, putem scădea unul și astfel, sunt nouă. 

Parafrazând titlul unei povestiri de Borges, acțiunea romanului se bifurcă, trifurcă, tetrafurcă, se pentafurcă, ca într-un joc logic, pe mai multe niveluri, de-ți trebuie o mare lucidez mental, să-ți dai seama ce înseamnă toate astea. 

De aici, vreau să subliniez două perspective comune oricărui roman polițist. 

UNU. Enigma ca joc mental 

„Toată încâlceala – în cazul romanului nostru, bifurcațiile, trifurcațiile, tetrafurcațiile etc. – e, pur și simplu, rodul minților noastre. Cu cât ne-am adâncit în poveste, cu atât a devenit mai complicată. Suntem ca acul în carul cu fân, străduindu-ne să ieșim la suprafață; dar fânul e propria noastră imaginație, alimentată constant de informații.” (p. 224) 

În romanul Litera din scrisoarea misterioasă, acul e, firește, o literă, litera „o”. Literă teroretic ascunsă, însă vizibilă peste tot pe tot parcursul romanului: în Pessoa, Borges, Lisabona, Buenos Aires etc., până la Leo Șerban. Ce se întâmplă cu această literă, aș face prea multe spoilere. 

Doar amintesc o idee importantă, idee preluată de la Edgar Allen Poe, din povestirea lui cu scrisoarea: aceea că, pentru a ascunde un lucru, cea mai simplă metodă este de a-l pune cât mai la vedere. Iar pentru zilele noastre – romanul lui Alex. Leo Șerban poate fi o operă deschisă rescrisă a lui Edgar Allan Poe – „cea mai bună cale de a ascunde informații este aceea de a furniza prea multe informații”(5). 

Să preluăm această idee și în viața noastră și să căutăm ce se ascunde dincolo de prea multele informații ce ne bombardează viața. 

DOI. Nivelurile narative ale romanului polițist 

În mod analitic, ratiocinative, pot întocmi următoarea schemă, similară majorității romanelor polițiste (6): 

Autor concret (persoana autorului Alex. Leo Șerban, persoana lui Fernado Pessoa, a lui Poe, a Agathei Christie)

______________________________________________________________

↓ Autorul abstract cu nume fictiv (pseudonimul autorului, Alexander Search, Adson de Melk (Numele trandafirului), orice heteronim al lui Pessoa) 

↓ Naratorul (omniștient) 

↓ Povestirea ca atare, universul povestit (intriga fictivă): Toate personajele care caută dezlegarea enigmei 

↓ Universul citat (locurile reale ale povestirii, unele persoane reale) 

↓ Narantul (dr. Watson, cǎpitanul Arthur Hastings) 

↓ Cititorul abstract – căruia i se adresează autorul abstract (un cititor ideal care ar cunoaște referințele și care ar urmări toate informațiile care duc la informația esențială 

↓ Cititorul concret (eu, tu, el, ea) 

Închei, invitându-vă să citiți această mică operă postumă a lui Alex. Leo Șerban, cunoscut la noi mai mult în calitate de critic de film, jurnalist cultural, traducător, dandy invertit, iar, în cazul de față, autor de novella enigmistică. Și – doresc să amintesc, ca bloggăr, unul dintre puținii intelectuali de elită români, ce s-au aplecat de timpuriu asupra fenomenului online – forumuri, bloguri, twitter.

__________________________________

Note:

(1) Scrisoarea furată, în E. A. Poe, Misterul lui Marie Roget, Ed. Polirom, Iași, 2008, trad. Liviu Cotrău, p. 210.

(2) A se vedea volumul Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator, Ed. Humanitas, Buc., 2016. 

(3) [Oare Aleister Crowley a fost asasinat? Interviu cu Fernando Pessoa], în Cronica vieții care trece, Ed. Humanitas, București, trad. Dinu Flămând, p. 176. 

(4) Borges și eu, în Jorge Luis Borges, Opere 2, Ed. Univers, Buc., 1999, p. 162

(5) Alex. Leo Șerban, Litera din scrisoarea misterioasă, Ed. Polirom, Iași, 2011, trad. din limba engleză de Antoaneta Ralian, p. 224. 

(6) După Jaap Lindvelt, Eseu de tipologie narativă, Corti, 1981, ap. Bernard Valette, Romanul, Ed. Cartea românească, Buc., trad. Gabriela Abăluță, p. 123.

Cartea la minut - cu Dragos C: "Umiliți și obidiți" de #Dostoievski

Cartea la minut - cu Dragos C: "Netocika Nezvanova" de #Dostoievski

Cartea la minut: "Satul Stepancikovo și locuitorii săi" de #Dostoievski

„o vară cu montaigne“ de antoine compagnon

antoine compagnon, o vară cu montaigne

 editura cartea românească educațional, iași, 2022, 140 36 lei 

când în 2016, băgat în citirea și traducerea lui Montaigne, citisem și cărțulia criticului antoine compagnon un été avec montaigne și când, tot în același an, îl ascultam pe autor în direct la humanitas cișmigiu și institutul francez, nu mă gândeam că, cinci ani mai târziu, voi traduce această carte în românește.

căci, în concediul de vară al anului trecut, m-am apucat de plăcere la această traducere, încurajat de editoarea simona modreanu de la iași. nu mai spun cu ce bucurie am făcut-o, admirându-l atât pe autor - între timp membru al academiei franceze, specialist în proust și montaigne - cât și pe cel despre care vorbește.

cartea este transpunerea unei emisiuni de vară la postul de radio france inter, (varianta radiofonică a cărții poate fi ascultată aici) pe câteva teme - în capitole scurtisime - pe care eseistul renașterii le tratează în Eseurile sale: conversație, schimbare, canibalii indieni, călărit, căderea unui dinte, despre un hermafrodit, coșmar, război și pace, cititoare, prieteni, cărți etc.

probabil reușita cărții constă în comentarea scurtă, AMUZANTĂ și pe înțelesul tuturor a acestor teme.  

cartea a avut un tiraj care-a depășit 250 000 de exemplare!

Să aleg în jur de patruzeci de pasaje formate doar din câteva rânduri, cu scopul de-a le comenta pe scurt, arătându-le în același timp și profunzimea istorică și relevanța actuală părea un pariu pierdut de la început. Trebuia oare să aleg pagini la-ntâmplare, așa cum făcuse Sfântul Augustin când deschidea Biblia? Sau să cer unei mâini necunoscătoare să le-aleagă? Să trec în galop prin marile teme ale operei? Sau să ofer o imagine de ansamblu a bogăției și varietății ei? Ori să mă mulțumesc a mă limita doar la unele din fragmentele mele preferate, fără să-mi fac prea multe griji despre unitate sau exhausitivitate? Așa încât, până la urmă, le-am făcut pe toate, fără ordine sau premeditare.

#Dostoievski: Însemnări de iarnă despre impresii de vară 4**** /5

primul volum din „corespondența“ lui franz kafka

opera de ficțiune

probabil că scrierile lui Kafka - mă refer la operele sale de ficțiune - nedumeresc pe toată lumea: departe de ficțiunea cu care suntem obișnuiți, ele cer multă atenție și conturează destul de greu acțiuni „acțiuni coerente“, creând mai mult imagini poetice, o atmosferă și mai puțin fire narative romanești. cel puțin asta mi s-a-ntâmplat mie. 

edițiile corespondeței lui kafka în românește

așa că m-am îndreptat de curând la corespondență. în românește, există două versiuni:

• o versiune completă a lui mircea ivănescu, de la editura univers, în ediția de opere complete (vol. 4-6, 1998-2000), grupate după destinatari (vol.4, către prieteni și familie, vol. 5, către felice, vol. 6, către milena), o traducere destul de liberă, fără prea mari exigențe editoriale - poate și de aceea ediția este revăzută în prezent la editura humanitas, urmând a fi reeditată   
• versiunea incompletă în 3 volume (1900-1917) de la editura rao, grupate cronologic, în traducerea regretatului radu gabriel pârvu. foarte bun cunoscător al lui kafka (îngrijind și alte cărți - antumele, postumele, jurnalul - la aceeași editură), traducerea curge parcă mai bine decât la ivănescu. din păcate, ediția se întrerupe la anul 1918 (ediția originală critică după care s-a tradus se oprise la acel an), lipsind, bunăoară, scrisorile către milena, pe care ediția de la univers le conține. 

de ce citesc corespondența?

am luat frumoasele volume de la editura rao și am început citirea lor, pornind de la dorința de a mi-l apropia pe kafka mai puțin prin operă - deși, în cazul lui, unele scrisori pot constitui și ele opere de artă - ci mai mult prin ceea ce fusese ca om.

mai întâi, ca în orice corespondență, există multe fapte cotidiene, multe referințe total neinteresante pentru un cititor terț cum sunt eu, neimplicat în relația expeditor-destinatar. de aceea, ca terț, trebuie să cuprind tot, pentru a descoperi, printre astfel de rânduri total neinteresante, și unele fragmente frumoase, chiar uluitoare, care mi-l descoperă pe expeditor (adică pe kafka) în intimitatea lui, care-mi pun în față gândurile sale cele mai inaccesibile. e ca o goană după aur și cere muncă și mai ales timp, să cerni atâta nisip ca să descoperi pepite. dar merită, căci unele mi-au luat ochii.

oricum, la fel ca jurnalul (pe care intenționez să-l reiau, pentru că l-am citit prima oară demult, acum 20 de ani), orice corespondență descoperă cititorului, dincolo de gândurile intime ale unui om - în cazul de față un scriitor de geniu - față de sine însuși, față de anumite situații concrete de viață și în relaționarea cu ceilalți cărora le scrie.  

în cazul de față, o persoană cu o sensibilitate exacerbată, atât fizică, dar mai ales a minții, aproape incapabilă de socializare reală - a cărui singur punt de sprijin este scrisul - ca răspuns la existența în lume și ca mijloc de găsire a celorlalți, ba chiar a iubirii.  

primul volum (1900-1912)

primul volum al corespondenței este cel mai optimist. am descoperit un Kafka preocupat mai mult să întâlnească oameni noi - mai ales să vobească cu Max Brod, dar să se și întâlnească în cafenele și să vorbească despre ce cărți au apărut. 

Franz Kafka (24 de ani) cu prietenul său Max Brod (23 de ani) în 1907

aici, Kafka este un tânăr preocupat de terminarea studiilor (studii de drept, pe atunci licențiatului i se spunea doctor) și de găsirea unui loc de muncă (găsește două, la cel de-al doilea lucrează cel mai mult - Instituția de Asigurări în caz de Accidente de Muncă din Praga). 

dincolo de numeroasele anunțuri, mai ales cu prietenul său cel mai bun, Max Brod – când vin la tine, când vii la mine – sunt multe lucruri amuzante, Kafka face spirite, nu e un deprimat. este vegetarian, îi place să stea cu ferestrele deschise. îi place să-și dedice timpul cititului și scrisului - scrie și recenzii la crățile prietenilor - și-i mai place să socializeze în cafenelele pragheze cu literații locali. vom afla din jurnal că frecventează bordelurile. Iată ce făcea într-o stațiune:

Merg mult cu motocicleta, mă scald mereu, dorm ore întregi dezbrăcat în iarbă, pe malul iazului, iar până la miezul nopții zăbovesc în parc cu o fată supărător de îndrăgostită; am întors deja fânul pe pajiște, am construit un carusel, după furtună le-am dat o mână de ajutor pomilor, am dus la păsut vaci și capre și le-am mânat seara acasă, am jucat mult biliard, am făcut plimbări lungi, am băut multă bere și-am fost chiar și la templu (Scrisoarea 60, Către Max Brod, aug 1907).

în ceea ce privește fetele cuminți, îi place să flirtează cu ele - fără să conteze că sunt urâte; le găsește prin locurile pe care le vizitează, obiective turistice sau sanatorii; corespondează cu ele, fiind convins că atuul lui este scrisul, pentru că, slăbătură fiind, știe că fiziul nu-l ajută. îi scrie lui Brod, în 1912: 

De-ar fi adevărat că fetele pot fi cucerite prin scris! (Scrisoarea 241)

iar la 20 septembrie a aceluiași an (are 29 de ani), o întâlnește pe Felice Bauer, o tânără evreică căreia-i va scrie peste 1000 de scrisori și cu care va fi logodit de 2 ori. va rupe cu ea după o legătură - predominant epistolară! - de 5 ani (volumul 3 al corepondenței de față), după ce el își va descoperi tuberculoza. iată ce notează în jurnal despre prima întâlnire cu felice bauer (opere complete, vol. 3, editura univers, 1998, trad. m. ivănescu):

Domnișoara Felice Bauer. Când, la 13 august, am ajuns la Brod, ea ședea în fața mesei, și la început mi s-a părut un fel de servitoare. Nici nu eram curios să aflu cine era; mi se părea atunci, în primele momente, cu totul obișnuită. Fața osoasă, goală, purtându-și goliciunea cu sinceritate. Gâtul liber. Bluza îmbrăcată parcă la întâmplare,. Părea foarte casnică, înveșmântată astfel, deși, cum s-a vădit mai târziu, nu era deloc așa. (Mă înstrăinez puțin de ea ca să fiu astfel mai aproape de trupul ei. În orice caz, starea în care mă aflu se înstrăinează de tot ce e bun și tot nu cred) (p. 183)

Următoarele două volume ale ediției prezente (de la rao, trad. pârvu) cuprind predominant scrisorile către Felice (pe toate). 

• lui franz kafka îi place să facă pe victima, să se plângă de viața pe care-o duce, serviciu-casă-serviciu, principala preocupare fiind să-i scrie Felicei; e parcă scopul vieții lui să-i scrie - părerea mea fiind că prin aceste scrisori își exersează permanent scrisul.
• îi cere - cel puțin la început - amănunte cu privire la viața ei cotidiană - părând că misiunea vieții asta e, de a găsi în ea un sprijin - Cine știe dacă n-am mai multă nevoie decât dumneavoastră de strângerea unei mâini, dar nu a acelei mâini care liniștește, ci a celei care dă forță (S. 284) - se plânge, de asemenea că, atunci când în zilele de-nceput al scrisorilor îi scrie chiar de trei ori pe zi, ea nu-i răspunde când se-așteaptă el - așa că aoleo, ce tragedie!
• în paralel, pare că această corespondență îi este favorabilă creației - scrie cu mare râvnă la romanul America și nuvela Metamorfoza; de asemenea, scrie povestirea Verdictul, pe care i-l dedică ei și pe care-l citește și-n public.   

despre cărți

Cred că ar trebui să citim numai asemenea cărți care ne mușcă sau ne înțeapă. La ce bun să mai citim o carte care nu ne trezește cu un pumn în scăfârlie? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrii tu? Dumnezeule, fericiți am fi și de n-am avea cărți, iar astfel de cărți care ne fac fericiți, am putea scrie, la o adică, noi înșine. Dar avem nevoie de acele cărți ce au supra noastră efectul unei nenorociri care ne doare teribil, ca moartea cuiva pe care l-am iubit mai mult decât pe noi înine, și ne face să ne simțim ca i cum am fi izgoniți în codri, departe de toți oamenii, sau ca o sinuciere; o carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi. Așa cred eu. (Scrisoarea 31, Către Oskar Pollak, 27 ian. 1904).

declasarea 

Oricum au stat lucrurile în realitate, mie mi s-a părut că sunt un declasat; oamenii care n-au lenevit măcar temporar până la 24 de ani merită toată compătimirea, deoarece eu sunt convins că banii pe care-i câștigăm nu-i luăm cu noi în mormânt, însă perioada de trândăvie, da. (Scrisoarea 75, Către Hedwig Weiler, 9 oct 1907).

mediocritatea

Ieri și azi mi-am dat seama de mediocritatea celor scrise de mine și mă tem că ideea asta n-are să dispară. (Scrisoarea 242, Către Max Brod, 17 iul 1912).

cât era de uscățiv

Și într-adevăr, așa uscățiv cum sunt, și sunt cel mai uscățiv om pe care-l cunoasc (ceea ce spune ceva, fiindcă am umblat mult prin sanatorii), nici n-am altceva de prisos sub aspectul scrisului, sau care s-ar putea numi de prisos în sensul bun al cuvântului. Dacă există, prin urmare, o putere superioară, care vrea să se folosească de  mine sau mă folosește, atunci mă aflu în mâna ei, ca un instrument...; dacă nu, atunci nu sunt absolut nimic și mă voi trezi dintr-o dată rămas într-un vid înspăimântător. (Scrisoarea 275, Către Felice Bauer, 1 nov 1912). 201. 

despre stilul său de viață

(Scrisoarea 275, Către Felice Bauer, 1 nov 1912).

 

medicii

Nu, pe faimoșii medici nu-i cred; pe medici îi cred când spun că ei nu știu nimic. (Scrisoarea 279, Către Felice Bauer, 5 nov. 1912).

hainele

Vestimentația mea este în totală dezordine de vreo câțiva ani. Folosesc același costum la birou, pe stradă sau acasă, la masa de scris, fie vară, fie iarnă. Împotriva frigului aproape că sunt mai călit dect o bucată de lemn, dar până la urmă ăsta tot n-ar fi un motiv să umblu așa cum fac eu; de exemplu, fără să port pardesiu sau palton până acum, când, deși am intrat în noiembrie, eu mai apar pe stradă, printre trecătorii înfofoliți, ca un nebun în costum de vară și cu pălăriuță de pai; și nu port nici vestă, din principiu..., ca să nu mai vorbesc de ciudățeniile lenjeriei, cu neputință de descris în continuare. (Scrisoarea 282, Către Felice Bauer, 7 nov 1912). 

părinții

Am simțit mereu că părinții mă persecută; până-n urmă cu un an poate că am fost indiferent față de ei, precum și față de întreaga lume, aidoma unui obiect impasibil, dar asta, din câte îmi dau seama acum, n-a fost decât o reprimare a fricii, a îngrijorării și a tristeții. Părinții nu vor altceva decât să te tragă în jos, către ei, în timpurile de altădată, din care dai să te ridici respirând ușurat; din dragoste vor să f acă asta, desigur, dar tocmai acest lucru este oribil (Scrisoarea 309, Către Felice Bauer, 21 nov 1912).

scrisul

Poate, cine știe, pe măsură ce scriu și mă eliberez mai mult, voi deveni mai curat și mai demn de tine; cu siguranță ănsă mai sunt multe de aruncat din mine, iar nopțile nu pot fi niciodată îndeajuns de lungi pentru această t reabă, altminteri destul de plăcută (Scrisoarea 312, Către Felice Bauer, 24 nov 1912). 

tânguirile

Să ne-mbrățișăm, iubito, dacă nu cu brațele, măcar cu tânguirile! (Scrisoarea 363, Către Felice Bauer, 22 dec 1912). 

franz kafka, corespondență, vol. 1 (1900-1912), ed. rao, bucurești, 2005, 380 pag. legate, coperta de florica zahiu   

Cartea la minut - cu Dragos C: “Dumas. Contele negru” de Tom Reiss 4**** /5

Cartea la minut - cu Dragos C: “Homo Sapiens” de Rutger Bregman 5***** /5

Cartea la minut - cu Dragos C: “Asasinarea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie

Cartea la minut - cu Dragos C: “Eu, Claudius, Împărat” de Robert Graves

Cartea la minut - cu Dragos C: TOP 3 CĂRȚI CITITE ÎN 2020

Cartea la minut - cu Dragos C: “Ușa” de Magda Szabo

Cartea la minut - cu Dragos C: “Lupul de stepă” de Hermann Hesse

Cartea la minut - cu Dragos C: “Nerăbdarea inimii” de Stefan Zweig

Cartea la minut - cu Dragos C: “Tunelul” de Ernesto Sabato

„berta isla“ de javier marías

javier marías 

berta isla

editura litera, bucurești, 2020

traducere de lavinia similaru

542 pag. broșate

coperta de flori zahiu

a noua carte tradusă a autorului spaniol javier marías, un autor devenit - odată cu descoperirea romanului inimă atât de albă - unul dintre autorii mei favoriți.

fericit că acest ultim roman a fost tradus și la noi - într-o versiune uluitor de frumoasă, a laviniei similaru, aflată la a treia traducere din acest autor - am purces rapid a mi-o cumpăra și a o citi pe îndelete, așa cum merită toate cărțile lui marías.

• un tânăr spaniol, tomás nevinson, intră printr-un concurs de împrejurări în spionajul englez, grație talentului său poliglot și imitator. trăiește astfel o viață dublă - una de soț al bertei isla, la madrid - și alta de trimis în misiuni de spionaj al coroanei britanice.

până când, la un moment dat, nu se mai întoarce.

prilej cu care - așa cum ne-a obișnuit în fiecare roman - javier marías să adune în jurul vieții celor doi protagoniști, soț și soție, povești, gânduri, idei - multe multe cuvinte, într-un stil curgător, frumos și inteligent - de mai mare dragul.

cartea nu este despre vorbe, despre abundența de vorbe - cum era în trilogia chipul tău mâine (care rămâne capodopera lui marías) - ci despre secrete și tăceri. pentru că nu poate vorbi despre experiența sa de spionaj, viața lui nu poate fi povestită - de aceea rămâne atârnată în neant, ea există și așteaptă. acesta va fi blestemul lui și al căsniciei lui - tăcerea.

este de fapt, ceea ce m-a impresionat la această carte: că este despre tăcerea secretelor care nu pot fi spuse, împărtășite - și despre efectele acestei tăceri care se învârt din mintea scriitorului în jurul minții cititorului, pe 542 de pagini - cu savoare și uimire.

romanul acesta nu este cel mai bun al autorului - cum este trilogia chipul tău mâine - însă rămâne o bijuterie și o reușită romanescă. deși avem doi povestitori - naratorul și berta isla - vocea este aceeași de-a lungul întregului roman și este numai găselnița autorului de a mai schimba ritmul și perspectiva. mai aduce și personaje din romanele anterioare, peter wheeler din romanul oxfordului, bertram tupra din trilogia chipul tău, mâine, obsesii livrești cum este cea despre colonelul chabert de balzac regăsită și în îndrăgostirile - totul pentru a-și construi mai bine edificiul creator.

o altă impresie la bogdan-alaxandru stănescu și laura câlțea.

despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:

1. inimă atât de albă
2. mâine, în bătălie să te gândești la mine
3. bărbatul sentimental
4. îndrăgostirile
5. romanul oxfordului 
6. trilogia chipul tău, mâine: 1. febră și lance, 2. dans și vis, 3.venin și umbră și adio. 

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Mar 13, 2020 la 1:06 PDT

„poveste despre două orașe“ de charles dickens

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Feb 8, 2020 la 4:24 PST

1. interesant mi s-a părut că, deși dickens s-a străduit - cel puțin la început - să adauge pepite ironice; deși s-a străduit să țină acțiunea în suspans, primele două părți curg destul de greoi:

• un doctor cu mințile rătăcite stă la bastilia ani buni, dar nu știm de ce 
• un tânăr francez ascunde un secret, după ce scapă de o condamnare ca trădător la londra
• o franțuzoaică sucește mințile a trei bărbați

2. mi-a plăcut că însăși gloata - în romanul de față - este personaj: cea engleză care așteaptă cu sufletul la gură o condamnare la moarte și mai ales cea franceză pentru care ghilotinările și căsăpirile în stradă devin din spectacol o rutină plictisitoare

3. m-a pus pe gânduri partea a treia - cea cu revoluția franceză - în care dickens reușește să facă o imagine (e-adevărat, ficțională) a haosului și a domniei sângelui. cât de fragilă e viața unui om într-o revoluție, la fel ca în război - cum idealurile ascund instincte sălbatice. IAR AICI DICKENS S-A DOVEDIT BUN.

ps. multe fragmente din partea a treia lipsesc traduse, fiind deseori prezent semnul [...]. am bănuit că sunt pasaje cenzurate de comuniști și poate ar trebui reluate...

charles dickens, poveste despre două orașe (a tale of two cities), editura art, bucurești, 2018, traducere de antoaneta ralian, 490 pagini legate, coperta de alexandru daș