traducere nouă a lui „ulise“ de joyce; la polirom

trebuia dară să mai și apară:

 

un nou pynchon la polirom

va apărea la polirom o nouă traducere în românește din autorul american cult thomas pynchon. este vorba despre penultimul lui roman, unul din cele mai accesibile, viciu ascuns (inherent vice). 

alături de traducătorii geta dumitriu (strigarea lotului 49), horia popescu (v.) și rareș moldovan (curcubeul gravitației),  traducătorilor de pynchon li se adaugă acum dan croitoru.

 

Cartea la minut - cu Dragos C: “Minunata lume nouă” de Aldous Huxley 4**...

Cartea la minut - cu Dragos C: “Dumas. Contele negru” de Tom Reiss 4**** /5

Cartea la minut - cu Dragos C: “Asasinarea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie

Cartea la minut - cu Dragos C: “Eu, Claudius, Împărat” de Robert Graves

„poveste despre două orașe“ de charles dickens

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Feb 8, 2020 la 4:24 PST

1. interesant mi s-a părut că, deși dickens s-a străduit - cel puțin la început - să adauge pepite ironice; deși s-a străduit să țină acțiunea în suspans, primele două părți curg destul de greoi:

• un doctor cu mințile rătăcite stă la bastilia ani buni, dar nu știm de ce 
• un tânăr francez ascunde un secret, după ce scapă de o condamnare ca trădător la londra
• o franțuzoaică sucește mințile a trei bărbați

2. mi-a plăcut că însăși gloata - în romanul de față - este personaj: cea engleză care așteaptă cu sufletul la gură o condamnare la moarte și mai ales cea franceză pentru care ghilotinările și căsăpirile în stradă devin din spectacol o rutină plictisitoare

3. m-a pus pe gânduri partea a treia - cea cu revoluția franceză - în care dickens reușește să facă o imagine (e-adevărat, ficțională) a haosului și a domniei sângelui. cât de fragilă e viața unui om într-o revoluție, la fel ca în război - cum idealurile ascund instincte sălbatice. IAR AICI DICKENS S-A DOVEDIT BUN.

ps. multe fragmente din partea a treia lipsesc traduse, fiind deseori prezent semnul [...]. am bănuit că sunt pasaje cenzurate de comuniști și poate ar trebui reluate...

charles dickens, poveste despre două orașe (a tale of two cities), editura art, bucurești, 2018, traducere de antoaneta ralian, 490 pagini legate, coperta de alexandru daș

„consolările filosofiei“ de alain de botton

alain de botton

 consolările filozofiei

 (the consolation of philosophy)

 editura vellant, bucurești, 2018

traducere de radu șorop

278 pag. broșate

copertă: claudia pascu

cum ne ajută filozofia?

după primele pagini, în care este vorba despre socrate și epicur, am scăpat cartea din mână de uimire - îmi plăcea enorm:

socrate

alain de botton, scriitorul elvețian stabilit la londra, îmi povestea cum socrate nu s-a speriat când a fost condamnat la moarte de către imbecilii jurați atenieni - a respectat adevărul lor, așa cum îi sfătuia pe alții să respecte adevărul său. știa că va fi urît de cei care le va sparge certirudinile.

care era adevărul lui socrate? acela obținut prin întrebările simple, care să ucidă ideile primite de-a gata. gata să fie suspect cu orice prejudecată și idee pre-concepută, socrate învăța singur sau împreună cu ceilalți să gândească singur.

ȘTIU CĂ NU ȘTIU NIMIC, adică nu sunt sigur nici de părerile mele, darmite și de cele pe care alții mi le inculcă.

epicur

epicur trăia CU PRIETENII, în LIBERTATE, și avea tot timpul să REFLECTEZE la sine - acestea erau secretele fericirii lui. și, într-adevăr, aceste ingrediente puțin costisitoare pot duce la o viață fericită.

ediția princeps

doar că, cu ceilalți filozofi - seneca, montaigne, shopenhauer și nietzsche - de botton nu m-a mai convins că știe ce vrea să-mi spună. în afară de crâmpeie din viața acestor filozofilor, nu m-a mai convins că mă poate învăța ce și-a propus: să mă consoleze pentru frustrare, pentru inadecvare, pentru inimă rănită, pentru dificultăți.

oricum, o bună introducere populară în filozofia cu ștaif.

aniversarea de 210 de ani de la nașterea lui edgar allan poe

Vezi această postare pe Instagram

210th anniversary of Edgar Allan Poe #bookstagram #chestiilivresti #edgarallanpoe #poe #polirom #favouritewriters #americanliterature

„povestirea cameristei“ de margaret atwood

margaret atwood

 povestirea cameristei

 (handmaid's tale)

 editura leda, bucurești, 2006

 traducere de monica bottez

 442 pagini broșate

 coperta de corneliu radu

 & jora grecea

probabil că, dacă nu era serialul de pe HBO, n-aș fi citit cartea, deși doream să citesc ceva despre margaret atwood.

trebuie să spun că margaret atwood știe să scrie și că, în ciuda unei oarecare melancolii, romanul nu plictisește nici o clipă - povestirea este bine „regizată“, amănuntele vin odată cu fiecare capitol, iar la final puzzle-ul este gata.

plotul: într-o societate viitoare, america are o altă ordine socială, militarizată. iar femeile care au rămas fertile își reduc rolul doar la a naște copii - ele sunt alocate unei familii, sunt noile „cameriste“ care trebuie să se împerecheze cu bărbații, în prezența soțiilor lor sterpe.

toată cartea este povestirea unei cameriste, offred, în această lume absurdă. ea oscilează între amintirile ei din viața anterioară „normală“, când avea bărbat și copil și întâmplările de acum, când e numai născătoare.

când am închis cartea, în afara ideii generale - desigur, feministe - că femeia e ceva mai mult decât o producătoare de prunci (idee ingenios prezentată într-o distopie), m-am întrebat, cu ce am rămas de pe urma cărții?

poate doar cu plăcerea. pentru partea interesantă a poveștii, pentru tonul melancolic (amintit anterior), pentru câteva jocuri de cuvinte inteligente și... cam atât.

cel mai mult mi-a plăcut ultimul capitol, epilogul. după mine, acest epilog salvează romanul: se petrece în viitorul viitorului poveștii - și pune sub semnul întrebării totul.

un roman bunuț, dar cred că voi spune pas la alte romane ale canadiencei.

ps. remarcabilă traducerea monicăi bottez. pe piață circulă o altă traducere, la editura art, cu titlul schimbat.

alte impresii la ema, tomata, cititor sf, laura câlțea.

sursa foto

sursa foto

„aventurile lui huckleberry finn“ de mark twain

mark twain

 aventurile lui huckleberry finn

 (the adventures 

of huckleberry finn)

 ed. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de petre solomon

 270 de pagini broșate

 coperta de v. socoliuc și m. mănescu

o capodoperă, dar nu pentru mine

stăteam cu conștiința livrescă încărcată că nu citisem această carte nici în copilărie, nici după aia. acum, după ce-am terminat-o, nu mi s-a părut mare lucru.

da, înțeleg că aventurile lui huckleberry finn a intrat în literatura cultă, fiind vorba despre prostia sclaviei, a nedreptății asupra copiilor unor denaturați (cum este tatăl lui huck), despre ceea ce trebuie versus ceea ce e bine, despre istoria (literaturii) statelor unite, despre umanitate și de o perspectivă copilărească, mult mai umanistă decât cea matură - însă nu înțeleg și pace de ce e considerată o mare capodoperă universală - enumerată printre război și pace, doamna bovary, sau în căutarea timpului pierdut.

mi-au plăcut câteva părți:

• scenele lui huckleberry finn cu tom sawyer - când cel din urmă încearcă să organizeze realitatea după lecturile sale de aventuri - ca un mic don quijote.

• de asemenea, începutul - cum vede huckleberry finn educația sa religioasă în familia văduvei douglas și a sorei sale miss watson.

Văduva Douglas m-a înfiat, jurându-mi să facă din mine „un om țivilizat“. Îmi venea tare greu să stau toată vremea în casă, din pricina văduvei care era groaznic de tipicară în tot ce făcea. [...]

Când văduva suna clopoțelul pentru cină, trebuia să dau fuga numaidecât și, odată așezat la masă, n-aveam voie să încep să mănânc: trebuia să aștept până ce văduva, cu bărbia în piept, blagoslovea bucatele, cu toate că nu le lipsea nimica, atâta doar că fiecare fel era gătit în alt vas. Când le pui pe toate într-o strachină, e altceva: se amestecă între ele, se fac mai zemoase și ți-e mai mare dragul să le mănânci.

După cină, văduva își lua cartea și începea să mă dăscălească despre Moise și coșulețul de papură. La-nceput ardeam de nerăbdare să știu ce-i cu el, dar când am aflat că Moise răposase demult, nu m-am mai sinchisit pentru el, pentru că, între noi fie vorba, nu prea mă dau în vânt după ăi morți. [...]

Miss Watson îi tot dădea înainte cu raiul. Așa-i era felul: Când începea să-i tuturie gurița nu era chip s-o oprești. În rai - zicea ea - oamenii n-au altă treabă decât să se plimbe toată ziulica și să cânte la harfă, în vecii vecilor. (pp. 7-9)

însă, marea parte a cărții - fuga lui huck din familia bețivanului de tată-su, călătoria lui pe mississippi în compania sclavului fugar jim, dihonia dintre familia colonelului grangerford și shepherdson (à la romeo și julieta), omorârea moșului bețiv boggs, cei doi șarlatani alias regele și ducele, sau salvarea averii frumoasei domnişoare mary jane - în afară că mi-a descoperit o americă crudă și sălbatică, m-a l[sat indiferent.

ilustrație de edward kemble la ediția a doua 

m-am simțit cam ca atunci când, la școală, trebuia să citesc lecturile obligatorii tâmpite care nu-mi plăceau - gen fefeleaga sau la vulturi - și pe care trebuia să le citesc pentru că trebuia să vorbesc despre ele, să-mi conving profesorii că le-am citit.

și e ciudat faptul că aventurile lui tom sawyer mi-au plăcut mult - deși le-am citit și pe ele mai târziu, pe la 17 ani.

„sonetul 27“ de shakespeare tradus de eminescu

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.
E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede ­ genele holbate;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.
E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.
Din cauza ta, bălaia mea soţie,
       Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
       Iar noaptea sufletul în cale pleacă.
william shakespeare, opere complete, vol. II, academia română, fnsa, buc., 2007, p. 922.

Weary with toil, I haste me to my bed, 
The dear repose for limbs with travel tired; 
But then begins a journey in my head, 
To work my mind, when body's work's expired: 
For then my thoughts, from far where I abide, 
Intend a zealous pilgrimage to thee, 
And keep my drooping eyelids open wide, 
Looking on darkness which the blind do see 
Save that my soul's imaginary sight 
Presents thy shadow to my sightless view, 
Which, like a jewel hung in ghastly night, 
Makes black night beauteous and her old face new. 
       Lo! thus, by day my limbs, by night my mind, 
       For thee and for myself no quiet find.

„crăiasa zăpezii“ de michael cunningham

michael cunningham

crăiasa zăpezii

(the snow queen)

 editura polirom, iași, 2014

 traducere de anca-gabriela sîrbu

 234 pagini broșate

 coperta de carmen parii

un roman prost, scris admirabil

încântat de subiect și de autor (mi-a plăcut mult zile exemplare și am scris aici) - mă așteptam să găsesc mitul basmului lui andersen - și faptul că se romanul începe iarna, m-am înfofolit în curiozitate și l-am dus până la capăt.

cu chiu cu vai, căci câteva elemente „mistice“ cum ar fi o epifanie de lumină în central park din new york și un fulg de nea în ochii cuiva n-am mai găsit. doar singurătatea de gheață a personajelor:

 - Un semn care să-mi spună că există ceva mai mult decât noi doi. Cum să zic, mai mult decât faptul că ne căutăm iubirea sau că ne întrebăm unde mergem să luăm cina sau că vindem coliere unei fete care e pe punctul de a se mărita cu un bărbat cu care nu se potrivește... (p. 188)

cel cu epifania, un bărbat gay de 30 de ani, caută să scape de singurătate. și e posibil ca, la finalul cărții, s-o fi găsit. și fratele lui, junker, căsătorit c-o femeie bolnavă de cancer - trebuie să aibă grijă și de ea, și de fra-su, și de el însuși. toți trei locuiesc împreună și, în decorul rece de iarnă, își petrec viața, în căutarea unei meniri oarecare.

Rareori se întâmplă să ajungem la destinația pe care am anticipat-o, nu? Speranțele noastre par să nu se fi realizat, dar e foarte probabil să ne fi făuri speranțe greșite. Cum de am căpătat - noi, ca specie, adică - un asemenea obicei ciudat și pervers? (p. 230)

 despre un alt roman al autorului - zile exemplare - am scris aici.

singurul element remarcabil în roman este stilul. metaforele și inserțiile descriptive, ilustrative ale stărilor sufletești - preluate probabil de la virginia woolf (doar cunningham e autorul orelor) - au fost singurele ce mi-au făcut romanul lizibil.

Oamenii sunt mai mult decât crezi tu că sunt. Dar sunt și mai puțin. Totul e să știi să-ți alegi drumul printre cele două. (p. 133)

ps. este un fragment în roman, când cei doi frați își scot în stradă obiectele pentru a fi luate pe gratis. mi-a amintit de o minunată povestire a lui raymond carver, de ce nu dansați (o găsiți în engleză aici), prima povestire din volumul despre ce vorbim când vorbim despre iubire.

altă impresie pe semne bune.

foto autor (ulf andresen) sursa

ulisele. acum și în original

now, I get it

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 23 Nov 2016 la 13:07 PST

„un bărbat la singular“ de christopher isherwood

„post coitum omne animal mortus est“

christopher isherwood

un bărbat la singular

 (a single man)

 editura art, bucurești, 2016

trad. de iulia pomagă

 189 de pagini broșate

 coperta de mircea pop și al. daș

desigur că filmul lui tom ford m-a făcut să citesc cartea. țin minte că mi-au plăcut cât de cât două romane ale lui isherwood publicate mai demult la noi - adio, berlin și domnul norris schimbă trenul, în „romanul secolului xx“. țin minte că era un roman de atmosferă interbelică. 

însă acesta, scris de autor după ce a emigrat în america, e mai prost. mai experimental, nu-i nici măcar copie palidă a romanului lui joyce, ulise: singura asemănare e că e vorba despre 24 de ore din viața unui bărbat (de când face ochi până când - spoiler! - moare). atât. restul, e un roman cumințel. 

probabil că „celebritatea“ îi e dată că este vorba despre un bărbat homosexual (deși în 1964 nu mai era mare chestie), profesor universitar de literatură, de 58 de ani, george flaconer. este un englez ce trăiește în sudul californiei, într-o căsuță modernistă. e singur, căci partenerul de viață, jim, i-a murit într-un accident.

fazele ce mi-au plăcut se referă la:

•  perspectiva biologică a treziei și a morții: 

      Cortexul, neîndurătorul instaurator al disciplinei, și-a reluat locul la pupitrul de comandă și a început să tasteze comenzile... Ascultător, corpul se ridică din pat - crispându-se din cauza junghiurilor cauzate de artrită în degetele mari de la mâini și în genunchiul stâng, ușor îngrețoșat din cauza pilorului spastic. (pp.7-8)

      Prin tot acest vehicul ce pulsează în liniște, un echipaj minim se ocupă de mici ajustări. În ceea ce privește partea superioară, de acolo vin doar semnale de pericol, de cele mai multe ori alarme false: lumini roșii aprinse de centru de alarmă ai trunchiului cerebral, contrazise scurt de semnalele verzi emise de cortexul vigilent. Dar acum sistemul de operare e pe automat. Cortexul moțăie; celulele creierului înregistrează doar coșmaruri ocazionale (p.187)

• despre agresivitatea minorităților:

      O minoritate are propriul ei tip de agresivitate. Efectiv provoacă majoritatea să o atace. Urăște majoritatea, nu pe nedrept, vă garantez. Urăște chiar și celelalte minorități, pentru că toate minoritățile sunt în competiție: fiecare susține că suferințele sale sunt cele mai teribile și că faptele împotriva sa sunt cele mai atroce. Și cu cât urăsc cu toții mai mult, cu atât sunt mai persecutați, și cu atât mai nesuferiți devin! Credeți că oamenii devin nesuferiți dacă sunt iubiți? Știți bine că nu! Atunci de ce ar trebui să-i facă drăguți faptul că sunt nedoriți? (p. 74)

• precum și un discurs al profesorului către un student mai tânăr, în aburii beției:

      Vreau al dracului de mult să-ți spun [ce știu]. Dar nu pot. Efectiv nu pot. Pentru că ceea ce știu e ceea ce sunt, nu-ți dai seama? Și nu-ți pot spune asta. Trebuie să afli singur. Sunt ca o carte pe care trebuie să o citești. O carte nu se poate citi pe sine pentru tine. Nici măcar nu știe despre ce e vorba în ea. Eu nu știu despre ce e vorba cu mine.
       
       Este enorma tragedie a oricărui lucru din zilele noastre: flirtul. Flirt în loc de futut, scuză-mi duritatea. Tot ce faceți voi e să flirtați, și să vă țineți păturile pe un umăr, și să vă plângeți de moteluri. Și pierdeți singurul lucru care contează cu adevărat, să vă transformați întreaga viață... (pp. 177-178)

amuzantă?

blurbul de pe coperta 4 spune că-i „o carte colosal de amuzantă pe alocuri“. mie nu mi s-a părut. în afara unei scene, în care, părăsit de o posibilă partidă sexuală cu studentul în cauză, profesorul george falconer face o labă. apoi se culcă și moare. cu alte cuvinte, post coitum omne animal mortus est. 

câteva teme

a) o temă dragă europenilor, a diferențelor dintre america și europa; 

b) găsim, evident, tema minorității (autorul era el însuși homosexual); 

și, desigur, 

c) tema depresiei (tipice intelectualului universitar) însoțite de lipsa comunicării autentice - în lipsa dragostei pierdute -, depresie însoțită de lipsa unui scop în viață și cufundarea în rutina zilnică.

copertele a două ediții americane

iar când gore vidal a spus că isherwood e cel mai bun scriitor de proză din limba engleză (tot din blurbul de pe coperta 4) era desigur tripat tare.

ps. felicitări lui tom ford care a creat, într-adevăr, un film de atmosferă, folosind acest roman modest.

„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon (2)

coprofagie à la pynchon

după prima parte, petrecută mai ales în londra bombardată de naziști, dar și în olanda sau berlin, m-așteptam ca partea a doua - o permisie la cazinoul hermann göring - să fie mai așezată: unul din personajele principale, slothrop, petrece cu prietenii săi o permisie pe riviera franceză, unde o salvează pe dubla spioană katje borgesius din tentaculele unei caracatițe dresate.

ca în tot romanul, totul se întâmplă din voința altora - se amestecă, desigur, psihologul behaviourist pavlovian pedofil edward pointsman - slothrop și katje vor trebui să se cupleze, să facă sex incendiar, iar slothrop intră la bănuieli, mai ales când e pus să învețe tehnologia rachetei V de la sir stephen dodson-truck.

când, iată o scenă sexuală urino-coprofagă (e posbil că femeia să fie chiar katja) - scenă ce i-a făcut pe cei din juriul premiului pulitzer să renunțe a i-l mai acorda, în 1974, așa încât anul a rămas fără premiu:

Umbra ei îi acoperă fața și partea de sus a trunchiului, cizmele ei de piele pârâie încetișor în timp ce mușchii ei abdominali și cei ai coapselor se mișcă, și dintr-odată ea începe să urineze șuvoi. El deschise gura să-l prindă, se sufocă, încearcă să continue să înghită, simte urina caldă scurgându-se pe la colțurile gurii și în jos pe gât și umeri, e scufundat în furtuna șuierătoare. Când ea termină, eș își linge ultimele picături de pe buze. Alte picături atârnă, limpezi aurii, de firele lucioase ale părului ei pubian.

... Acum intestinele ei miaună blând și-și simte fecalele începând să alunece afară. El îngenunchează ținând cu brațele ridicate mantia bogată. O bucată întunecată apare din crăpătură, din întunericul absolut dintre fesele ei albe. Își desface genunchii, nepriceput, până când simte pielea cizmelor ei. Se apleacă să cuprindă fecalele fierbinți cu buzele, sugând ușurel, lingând pe partea inferioară... se gândește, îi pare rău, dar nu se poate abține, la un penis de negru, da' știe că asta abrogă parte din setul de condiții, dar n-are cum să nege imaginea unei brute africane care o să-l facă să fie cuminte... Putoarea fecalelor îi inundă nasul, îl adună, îl împresoară. E mirosul de la Passchendaele, mirosul Ieșindului. Amestecat cu mâl și cu putreziciunea stârvurilor, a fost mirosul suveran al primei lor întâlniri și emblema ei. Bucata îi alunecă în gură și în jos pe gâtlej. Se îneacă, dar strânge brav din dinți. O pâine care altfel ar fi plutit în ape de porțelan undeva, nevăzută, negustată - crescută acum și coaptă în  amarul Cuptor intestinal într-o pâine pe care o știm, ușoară precum confortul casnic, tainică precum patul de moarte... Spaimele din gâtlej continuă. durerea e îngrozitoare. Zdrobește cu limba căcatul de cerul gurii și începe să mestece, gros, singurul sunet din încăpere...

Mai sunt două bucăți mai mici și, după ce le-a mâncat, mai sunt niște reziduuri de lins din anusul ei. Se roagă să dea drumul capei să-l acopere, să i se îngăduie, în întunericul căptușit cu mătase, să mai rămână o vreme cu limba lui supusă căznindu-se în sus în anusul ei. Dar ea se îndepărtează. Blana i se evaporă din mâini. îi poruncește să se masturbeze pentru ea. 
(traducere de rareș moldovan, pp. 279-280)

despre începutul romanului aici

noul shakespy din bibliotecă

a autumn night's dream

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 30 Sep 2016 la 13:59 PDT

„valetul de pică“ de joyce carol oates

joyce carol oates

valetul de pică

(jack of spades)

 editura litera, bucurești, 2016

 traducere de adriana bădescu

204 pagini legate

coperta de flori zahiu

un dr. jekyll și mr. hyde ratat

este prima carte - și, cred eu, și ultima - pe care-o citesc, scrisă de joyce carol oates, autoare americană a peste 40 de romane, de toate genurile literare (cică). evident că, din atâta grafomanie, nu ies numai capodopere, ci și gherle. cum e, bunăoară, acest roman.

din fericire, subțirel ca număr de pagini, se încadrează în genul (trădat, zic eu) thrillerului psihologic. la început nu știi dacă face mișto de policier-urile lui poe sau king, dar când te prinzi că nu-i glumă, și că romanul e scris pe un ton serios, e prea târziu.

care-i subectul?

un nene scriitor scrie romane polițiste cumințele și morale, în care personajul negativ e pedepsit la final.
dar ce să vezi?
el mai scrie și romane mai hard sub pseudonimul jack of spades, fără știrea nimănui. aceste romane le ține la subsolul casei, fără știrea la fel de nimănui, iar în aceste romane hard el își exprimă defulările vieții.

până când o ciudată procesomană îl dă în judecată pentru plagiat. și așa, instinctele lui adormite de răufăcător se scoală brusc și iată-l pe scriitorul nostru răufăcător ca în romanele sale. ca un adevărat raskolnikov, vrea s-o omoare pe femeie.

dozajul tensiunii e bun. dar doar în prima treime, când nu prea-ți dai seama.
apoi totul devine previzibil, dorita tensiune psihologică (alternanța dr. jekyll și mr. hyde: scriitorul bun și scriitorul rău) se fâsâie, iar ca cititor, ți-e târșă să mergi mai departe, ca să nu fii și mai dezamăgit.

iar la final, tragi un pizda mă-sii și-ți promiți să te ferești de-acum încolo de doamna joyce carol oates.

„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon

deși nu-i o carte de pufăit în metrou, io o citesc și-acolo, și-i car ostentativ ca pe-o ganteră cele aproape 900 de pagini.

i-o carte din care, într-adevăr, scapi lucruri, dar te poți reîntoarce oricând, și să zici AHA!, sau CE VULVA MĂ-SII!

chiar pe la-nceput, avem un personaj, căpitanul pirate prentice (de la apprentice?), care crește & crapă-n el banane - flacoane înalte cu sirop de banane, gofre cu banane, croasanți cu banane, terci cu banane, gem de banane (p.17) etc.

și nenea ăsta are ca dar „de-a se insinua în reveriile altora“ (p.19), în folosul Firmei, și iacătă-l având o viziune despre UN POLIP GIGANT, aparținând unui diplomat, Lordul Blatherd  Osmo. și polipul ăsta absoarbe totul în jur - pe lord, pe anumiți miniștri și ucide poștașii cu fosforescente tentacule adenoidale de culoare bej, acoperite cu furunculi tari (p.23)

tot pe vremea Lordului, agenților li se tatuau deasupra buzei superioare mesaje încifrate, într-o duzină de limbi salve, iar mustățile care le acopereau urmau a fi rase doar de ofițeri criptografi autorizați... iar buzele lor deveneau palimpseste de carne secretă (p.25)

cineva e găsit sufocat într-o cadă cu budincă de tapioca, obiectele de pe un birou umplu două fucking pagini, unul din personajele principale, tyrone slothrop, aleargă după fuste - le povestește englezoaicelor despre licurici, căci ele nu cunosc licuricii (wtf!)

și, în vreme ce j'de miile de servicii secrete se muiesc reciproc prin londra, tyrone slothrop, caută ca un pelerin arheolog locurile unde explodează rachetele nemțești, supranumite bășinuțe (farting buzzbombs).

și asta numai pe 35 de pagini.
CUM SĂ NU IUBEȘTI CARTEA ASTA?

„verișoara mea rachel“ de daphne du maurier

daphne du maurier

verișoara mea rachel

(my cousin rachel)

editura rao, bucurești, 2006

 traducere de alexandra popescu

378 pagini broșate

plăcere vinovată de cititor

cei care mă cunosc și-mi știu gusturile literare mă înfierează ca elitist. însă nu-i chiar așa: în cazul de față, daphne du maurier este autoarea asupra căreia am proiectat un soi de admirație obscură, învelită în acel parfum gotic cu care ea însăși își învelește cărțile.

m-am întrebat de ce a avut așa succes în vremea sa, înnobilată ca dame și de ce însuși alfred hitchcock i-a ecranizat povestirea păsările și romanele rebecca și hanul jamaica.

fără să am vreun răspuns, bănuiesc că totul zace în imensa plăcere pe care o găsești în lectura romanelor ei.

verișoara mea rachel

nu unul dintre romanele extraordinare, acesta povestește despre pasiunea izbucnită în sufletul unui tânăr boiernaș de țară englez pentru soția văduvă a tutorelui lui.

născută inițial din dușmănie - i-l răpise pe tutorele său într-o vilă din florența -, fascinația, apoi dragostea față de micuța femeie în negru - verișoara rachel - îl schimbă total pe philip ashley, un tânăr de aproape 25 de ani. iar jumătate de carte stă în convertirea sa sufletească din conacul de pe coasta britanică a cornwall-ului. peisaj sălbatic, de răscruce de vânturi, cu natură virgină și civilizație arhaică.

evident că nu știm dacă seducătoarea e o venală criminală sau o inocentă victimă a vieții vitrege. și mișto e că până la sfârșit nu aflăm. căci interesant e aici tânărul și „educația“ lui sentimentală.

coperta ediției originale din 1951 (sursa)

mi-au plăcut

• atmosfera de roman clasic englez, în genul brontë și care face toți banii. 
• scriitoarea se pricepe la gradațiile ascentente, către puncte culminante (mai puțin la cele descendente).
• psihologia personajului bărbat scris de o femeie. poate, fiind roman psihologic, de aceea personajele sunt insuficient dezvoltate iar cadrele de desfășurare a acțiunii abia schițate.
• aerul vetust al romanului