Câteva chestii livrești din novella Parlayed Letter (Litera din scrisoarea misterioasă) de Alex. Leo Șerban

Lucrare citită în cadrul unui evenment din 2017 de la Fac. de Litere București dedicat romanului polițist.

1. Micro-romanul Litera din scrisoarea misterioasă este un micro-roman românesc? 

• Nu, căci a fost scris când autorul lui a trăit în Argentina și în Portugalia. 
• Nu, căci a fost scris în limba engleză (titlul original este Parlayed Letter – litera avantajoasă). 
• Nu, căci nu există nici un personaj român, în afara unei mențiuni, într-o notă de subsol (a unei oarecare Alexandra Varparonian). 
• Da, este un roman românesc, căci autorul său s-a născut și a murit în România. 

2. Este Litera din scrisoarea misterioasă un micro-roman polițist? 

• Da, dacă-l socotim un omagiu adus întemeietorului genului, Edgar Allan Poe, care a scris povestirea The Purloined Letter, tradusă la noi Scrisoarea furată, a treia povestire ce-l are ca personaj pe C. Auguste Dupin, personajul detectiv avant la lettre. Scriitorul american Edgar Poe își intitula nuvela „analitică” (ratiocinative) – în sensul folosirii unei intrigi pur intelectuale, anume „identificarea intelectului analistului cu cel al adversarului său” (1). 
• Da, dacă-l socotim un omagiu adus scriitorului Fernando Pessoa, autor și de povestiri polițiste, ce-l au ca personaj pe Abilio Fernandes Quaresma, detectivul-logician care „rezolvă problemele […] fără măcar să se mişte din fotoliu”, care rezolvă și el enigme ca, de exemplu, în povestirile Pergamentul furat sau (sic!) Scrisoarea magică (2).
• Da, dacă folosim sintagma engleză who dunn it? (cine-a făcut-o?). Căci nu știm decât la final. Avem atâtea personaje că ne-mpiedicăm de ele și ne zăpăcesc de cap de nu mai știi cine e cine, cine ce face și de ce face? 
• Am putea numi acest micro-roman și un „roman de mistere”, căci unul din personajele secundare, Alesteir Crowley, un autor real pe care scriitorul portughez Fernando Pessoa îl menționează în două articole, era poet, ocultist și om al misterului(3) , așa încât iată-l pe Alex. Leo Șerban să arunce destule elemente de ocultism, mai ales de ocultism livresc. 

3. Cum își construiește Alex. Leo Șerban romanul? 

Oricum am încadra această operă jucăușă a lui Alex. Leo Șerban, există o adevărată alchimie în metoda cu care își construiește intriga. Și, așa cum alchimistul își propunea să se dezvolte pe sine, și autorul nostru își adună noțiunile cele mai dragi – scriitori, opere, jocuri livrești, intertextualități. De exemplu:

• Ia un scriitor favorit, argentinian celebru, Jorge Luis Borges, care a locuit în Buenos Aires, cunoscut pentru povestirile sale livrești pline de construcții fantasmagorice, din care una, folositoare lui Alex. Leo Șerban, este Borges și eu(4), în care personajul Borges nu e el, ci dedublarea sa. 
• Ia un personaj, Franz Osberg (anagrama lui borges) – alias Peter sau Gerhard – care descoperă o scrisoare. El este urmărit de Interpol pentru că face negoț cu falsuri artistice (Alex. Leo Șerban a fost și curator de artă). Ei bine, ajuns în Buenos Aires, lui Oseberg acesta în mâini (de fapt, îi urcă în mâini) scrisoarea misterioasă din titlu. 
• Mai ia un scriitor portughez celebru (postum), Fernado Pessoa, care a locuit în Lisabona, cunoscut ca inventator al așa-zișilor heteronimi, cu care-și semna operele, heteronimi cărora le construia și biografii ficționale. Astfel, îi avem pe Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis, care-i ies tustrei din cap. 

Vă imaginați, că ar fi fost de neconceput ca vreunul dintre heteronimii lui Pessoa să se țină deoparte în timp ce Poetul se lansa în aventura vieții lui! Freneticul, poznașul de Campos, urmat spontan de naturalul și terestrul Caeiro și de sofisticatul Reis făceau cu schimbul – fiecare în partea lui de creier – în urmărirea deplasării transatlantice a cafenelei... (p. 135)    

• Mai ia ideea unei întâlniri ucronice a celor doi scriitori în Buenos Aires, pe modelul întâlnirii – nereușite – dintre Marcel Proust și James Joyce. Doar că, deși în realitate Pessoa era cu unsprezece ani mai bătrân decât Borges, în momentul întâlnirii din carte, Borges este cel mai bătrân (are șaizeci și ceva de ani, iar Pessoa, patruzeci și ceva). Doar în ficțiune, orice e posibil.
• Se mai inventează trei „mușchetari”, agenți de la Interpol, schilozi, dar porecliți de un șef cinefil cu numele unor personaje Ross Greenstreet, Greg Morley și Bob Ratoff. 
• Se mai iau câteva idei: călătoria în timp și în spațiu prin forțe magnetice, o scrisoare misterioasă plină de litera „o”, o posibilă comoară. 
• Se iau locuri cunoscute și dragi autorului, unde s-a retras în ultimii săi ani de viață: străzi din Lisabona și Buenos Aires. 

Cu câte personaje avem de-a face în micro-roman? 

După ce se iau cele de mai sus, se adaugă alte ingrediente și se amestecă într-o supă livrescă, de mai mare amuzamentul, astfel că găsim la un moment dat următoarea scenă care mie mi-a plăcut foarte mult, de m-a făcut cu capul: 

Într-un magazin de antichități din Buenos Aires, naratorul ne face să vedem următoarea scenă: o statuie obeză a lui Buddha, care-l are în brațe, ca în statuia Pieta a lui Michelangelo, pe personajul Franz Osberg. În fața scenei stau și se uită Borges și Pessoa. Vedem deci patru personaje: Buddha, Osberg, Borges și Pessoa. Dar, de fapt, sunt zece, căci în statuia lui Buddha mai stau ascunși, înghesuiți și transpirați, cei trei mușchetari, agenți de la Interpol: Ross, Greg și Bob. Să nu neglijăm capul lui Pessoa, în care sunt alți trei: Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis. Plus Borges. Iar dacă socotim că Osberg e tot Borges, putem scădea unul și astfel, sunt nouă. 

Parafrazând titlul unei povestiri de Borges, acțiunea romanului se bifurcă, trifurcă, tetrafurcă, se pentafurcă, ca într-un joc logic, pe mai multe niveluri, de-ți trebuie o mare lucidez mental, să-ți dai seama ce înseamnă toate astea. 

De aici, vreau să subliniez două perspective comune oricărui roman polițist. 

UNU. Enigma ca joc mental 

„Toată încâlceala – în cazul romanului nostru, bifurcațiile, trifurcațiile, tetrafurcațiile etc. – e, pur și simplu, rodul minților noastre. Cu cât ne-am adâncit în poveste, cu atât a devenit mai complicată. Suntem ca acul în carul cu fân, străduindu-ne să ieșim la suprafață; dar fânul e propria noastră imaginație, alimentată constant de informații.” (p. 224) 

În romanul Litera din scrisoarea misterioasă, acul e, firește, o literă, litera „o”. Literă teroretic ascunsă, însă vizibilă peste tot pe tot parcursul romanului: în Pessoa, Borges, Lisabona, Buenos Aires etc., până la Leo Șerban. Ce se întâmplă cu această literă, aș face prea multe spoilere. 

Doar amintesc o idee importantă, idee preluată de la Edgar Allen Poe, din povestirea lui cu scrisoarea: aceea că, pentru a ascunde un lucru, cea mai simplă metodă este de a-l pune cât mai la vedere. Iar pentru zilele noastre – romanul lui Alex. Leo Șerban poate fi o operă deschisă rescrisă a lui Edgar Allan Poe – „cea mai bună cale de a ascunde informații este aceea de a furniza prea multe informații”(5). 

Să preluăm această idee și în viața noastră și să căutăm ce se ascunde dincolo de prea multele informații ce ne bombardează viața. 

DOI. Nivelurile narative ale romanului polițist 

În mod analitic, ratiocinative, pot întocmi următoarea schemă, similară majorității romanelor polițiste (6): 

Autor concret (persoana autorului Alex. Leo Șerban, persoana lui Fernado Pessoa, a lui Poe, a Agathei Christie)

______________________________________________________________

↓ Autorul abstract cu nume fictiv (pseudonimul autorului, Alexander Search, Adson de Melk (Numele trandafirului), orice heteronim al lui Pessoa) 

↓ Naratorul (omniștient) 

↓ Povestirea ca atare, universul povestit (intriga fictivă): Toate personajele care caută dezlegarea enigmei 

↓ Universul citat (locurile reale ale povestirii, unele persoane reale) 

↓ Narantul (dr. Watson, cǎpitanul Arthur Hastings) 

↓ Cititorul abstract – căruia i se adresează autorul abstract (un cititor ideal care ar cunoaște referințele și care ar urmări toate informațiile care duc la informația esențială 

↓ Cititorul concret (eu, tu, el, ea) 

Închei, invitându-vă să citiți această mică operă postumă a lui Alex. Leo Șerban, cunoscut la noi mai mult în calitate de critic de film, jurnalist cultural, traducător, dandy invertit, iar, în cazul de față, autor de novella enigmistică. Și – doresc să amintesc, ca bloggăr, unul dintre puținii intelectuali de elită români, ce s-au aplecat de timpuriu asupra fenomenului online – forumuri, bloguri, twitter.

__________________________________

Note:

(1) Scrisoarea furată, în E. A. Poe, Misterul lui Marie Roget, Ed. Polirom, Iași, 2008, trad. Liviu Cotrău, p. 210.

(2) A se vedea volumul Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator, Ed. Humanitas, Buc., 2016. 

(3) [Oare Aleister Crowley a fost asasinat? Interviu cu Fernando Pessoa], în Cronica vieții care trece, Ed. Humanitas, București, trad. Dinu Flămând, p. 176. 

(4) Borges și eu, în Jorge Luis Borges, Opere 2, Ed. Univers, Buc., 1999, p. 162

(5) Alex. Leo Șerban, Litera din scrisoarea misterioasă, Ed. Polirom, Iași, 2011, trad. din limba engleză de Antoaneta Ralian, p. 224. 

(6) După Jaap Lindvelt, Eseu de tipologie narativă, Corti, 1981, ap. Bernard Valette, Romanul, Ed. Cartea românească, Buc., trad. Gabriela Abăluță, p. 123.

Cartea la minut - cu Dragos C: “Toate păcatele noastre” de Mihail Victus 3*** /5

„fracturi“ de mihail victus

mihail victus

fracturi

editura vremea, bucurești, 2019

176 pag broșate

coperta: mihail victus

pentru că mi-am propus să mai culeg uneori și câteva romane scrise de autori români, am început cu un autor tânăr, care-a debutat anul trecut la editura vremea, la a cărei lansare am și participat.

un om își scrie într-o cameră de hotel o tragedie la care a participat: un alt om a avut un accident din cauza lui, așa că e un prilej de a scrie un raport despre stările lui sufletești. (mai există și o relație bolnăvicioas cu două femei).

1. e un roman scris foarte bine, frazele curg unele din altele, nici o piedică în lectură, poate fi citit fără oprire - ceea ce este un semn al unui scriitor plin de talent. 
2. pe mine m-a dus la însemnări din subterană, povestirea lui dostoievski, doar că omul din subterană de aici este un om de suprafață, un om de marketing, de succes;
3. mi-a plăcut exagerarea de către personajul însuși a „păcatelor“ sale - o vanitate foarte mare și supunerea față de regulile societății amorale în care trăim - ceea ce m-a făcut pe mine, ca cititor, să nu-l judec prea tare, până când, închizând cartea, să realizez că tocmai acestea vor fi fost păcatele noastre, ale tuturor - cele mici, de nesesizat, pe care tindem să le trecem cu vederea.
4. nu mi-a plăcut titlul cărții, total neatractiv pentru mine.

„inimi cicatrizate“ de max blecher

max blecher

inimi cicatrizate

ed. aius &vinea, craiova & buc., 1999

 116 pagini legate

coperta de cătălin ștefan popa

încântat de întâmplări în irealitatea imediată - ce propune o genială percepție literară a lumii - m-am decis să trec și la inimi cicatrizate, montată teatral de radu afrim la constanța cu ceva timp în urmă și cinematografic recent de radu jude.

este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:

1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine, universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic. 

de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.

           Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)

2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.

efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.

          Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel de cât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor. (p. 179)

3. din întreaga citire a romanului reiese ce amenințare e pentru noi toți corpul: ce dușman avem în el pentru spirit, pentru suflet, pentru dialogul cu lumea dimprejurul nostru. pe lângă dar divin, primit la naștere, el poate deveni repede o amenințare pentru viață!

infernul trupurilor bolnavilor lui max blecher îți ridică pielea pe tine, te face, ca om sănătos, să-i mulțumești corpului pe care-l ai că-ți e aproape și că, împreună cu el, mergi mai departe și mâine.

iată paradisul corpului iunitei și infernul corpului său de bolnav:
    
           Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe de unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund... cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.
            Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare. (p. 187)

fără îndoială, o capodoperă literară românească.
un diptic pentru întâmplările din irealitatea imediată.

max blecher la berck (sursa)

cartea poate fi descărcată gratis aici.

„ai uitat să râzi“ de bogdan munteanu

bogdan munteanu

ai uitat să râzi

editura nemira, bucurești, 2016

 142 de pagini broșate

coperta: cristian florescu, ana nicolau

un fermecător volum de povestiri 

deși a mai scos două volume de povestiri, mi-a atras atenția de-abia coperta acestuia și, desigur, titlul.

în condițiile în care sunt ahtiat după prozele umoristice.

dar o mișcare bună a autorului, căci n-am găsit chiar umorul pe care-l căutam. 

am găsit însă o carte care m-a făcut să mă simt bine:

1. în primul rând pentru că felul cum scrie autorul e impecabil. nici o scăpare a unui cuvânt, nici o eroare de exprimare - parcă avem un povestitor de stirpe scriitoricească veche, care ne povestește frumos pe limba noastră. foarte frumos.

2. unele întâmplări, deși banale și comune, te aruncă - fără să-ți dai seama - în ele. alături de personaj, mergi mai departe, cu ochii minții închiși, pășind ca pe apă pe firul îmbătător al narațiunii.


mi-au plăcut mult câteva povestiri:

• o zi cu tata: un băiețel de șase ani descoperă ce caracter mizerabil are tat-su, după ce acesta din urmă îl duce-n „lumea“ lui.

        Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat când mama a ieșit la geam și s-aluat de noi, unde duci, mă, copilul, vrei s-ajungă ca tine? Ba chiar m-am simțit bine când tata i-a tăiat-o, vezi-ți de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cârciumă, doar n-o să stea toată viața lângă curul tău! Bine i-a zis tata! Ce treabă avea ea cu noi?
        Apoi tata a tras un pârț și eu m-am hlizit. M-am încordat să fac și eu unul, dar nu mi-a venit. (p. 10)

• marișca: o femeie urâtă, luată de-amoc după tinerei, e cât pe-aci să fie linșată de mulțime, după ce apare, ca violatoare a unui adolescent, într-o carte de ficțiune.
• paltonul: cum un muribund îi lasă prietenului său un palton, cu un motiv anume.
• întâlnirea: cum un tip iese la întâlnire cu o necunoscută, prilej cu care dă de emoții atavice uitate.

       M-am uitat o clipă în sus și mi s-a făcut frică - frica aia pe care o simțisem mereu în copilărie când mă trăgea bunică-mea după ea în biserică, frica aia de Tatăl nostru, de popii înveșmântați în negru, de Doamne-miluiește, de moarte și-nviere, de crucea de care trebuia să-mi lipesc buzele, îl văzusem o dată pe unul bubos pupând-o înaintea mea... Frica aia de care credeam că mă debarasasem cu trecerea anilor și de care, uite, nu scăpasem nici acum. (p. 62)

• clătite cu zahăr: unui nene îi place să asculte și să privească lumea din cafenea.

      ...Să vă spun eu cum e cu viața asta, ficiorași, te naști, nici n-apuci să belești oleacă ochii împrejur că te trezești însurat și cu un plod, doi pe cap. Și-apoi mori, bă tată, bă! [...] Da, mori, uite-așa, țac-pac! Ce să mai vorbim de visuri, de idealuri... Nu există așa ceva. Alea, împlinirile, nu vin cu una, cu două, necesită ani buni de viață, experiență. Când colo, te trezești pe la douăzeci de ani că dai de trei ori din buci și gata, s-a dus totul. Ăi bătrâni te-mpung din spate, hai, hai, însoară-te, ți-a venit sorocul, iar tu, prost grămadă, crezi că n-ăi mai pupa cât ăi trăi fofoloancă și te trezești în fața altarului cu transpirația șiroindu-ți până-n gaura curului. Apoi mai dai de două ori din buci și-ți lași aleasa borțoasă... La douăzeci de ani, bă tată, bă. Când nici nu ți-ai scuturat încă praful de pe puță, când la tine-n cap nu-i nici o rânduială, când poate încă crezi că Dumnezeu e un moș cu barbă. Ziceți, ficiorași, am dreptate sau nu? (p. 88)

• roșcovanul: un tip își construiește strategiile de luptă ale vieții după cea din copilărie, împotriva unui motan.

încă un volum excelent, ce se-adaugă - în panorama mea de povestiri românești - la cele scrise de mihai mateiu, sorin stoica sau marius chivu.

„drumul egal al fiecărei zile“ de gabriela adameșteanu

gabriela adameșteanu 

drumul egal al fiecărei zile

 editura polirom, iași, 2008

354 pagini legate 

coperta de carmen parii

portret de tânără provincială în anii '60

fără doar și poate, dimineață pierdută - despre care am scris aici - e Romanul gabrielei adameșteanu, capodopera sa. după ce-l citești, orice carte de-a ei, mai ales aceasta, scrisă și publicată înainte, ți se pare mai slabă.

dar asta nu înseamnă că drumul egal al fiecărei zile, publicat acum 40 de ani, a cărei a șasea ediție tocmai s-a lansat, e o carte rea. publicată și în colecția romanul de dragoste a editurii eminescu, cartea a fost delectarea tinerelor românce provinciale, care s-au recunoscut deîndată de parcă s-ar fi privit în oglindă. un fel de literatură feminină roz, cum a declarat însăși autoarea la lansarea de azi.

(i)moralitatea unui regim politic, constrângerile sociale, interzicerea avortului, mizeria de cămin studențesc, parvenitismele provinciale - lumea acră a unei femei tinerite în anii '60 nu mi-a părut cu nimic diferită de alte romane din comunism.

un interviu mișto cu autoarea, pe acest blog, aici.

poate diferența specifică ar fi stilul, căci sunt multe pagini delectabile lecturistic. dar și această miere, care îndulcește lumea aceea acră, poate părea prea mult. și nu e nici o madam delcă, nu apare nici o turtucaie (acestea sunt din dimineața pierdută) care să te scoată cu scânteile lor jucăușe din apele atât de cenușii ale povestirii. nici măcar acea autenticitate pe care anii de jurnalism au adus-o ultimei cărți (de memorii) anii romantici.

poate singurul element comun al personajului principal, letiția branea, cu-al unei hipsterițe care nu știe cine-a fost ceaușescu este cumplitul egoism specific vârstei:

Nu vedeam oare nimic în jur pentru că nu mă gândeam decât la mine, așa cum îmi spusese înainte să plec, Marilena? Așa trăisem și lângă unchiul Ion, fără să-l văd, fără să-mi pese, încercasem prea târziu să-l înțeleg și de fapt nu înțelesesem nimic. Viața celorlalți aluneca fără ca s-o zăresc, cât timp aveam oare să mai fiu așa, m-am întrebat, apropiindu-mă de ea cu pasta de dinți și cu săpunul în mână. Nu simțeam decât ciudă și puțină rușine. (p.315)

ediția roz din librării

un sex din „bunavestire“ de nicolae breban

Dar după-amiezile lor, ce nebunie, ce tunel de culori, de mirosuri!

Se iubeau crâncen, trupurile lor frumoase, elastice, de rasă înaltă, se luptau (lupta lui Iacob cu îngerul), se iubeau, se acuplau, pe un podium parcă, în văzul consternat al întregului oraș. Da, întregul oraș era consternat de frumusețea și impudoarea celor doi și era mândru de propria sa consternare. Ar fi fost mai sărac fără ea. Fără ei.

Se iubeau până cădeau lihniți, până gâfâiau, cu ochii scoși, de extenuare, privindu-se cu greutate, cu admirație, cu oboseală milenară. Doamne, ce voiau ei să fecundeze cu atâta infinită hărnicie și invenție, erau oare la începuturile lumii?! O istorie goală îi aștepta, trebuiau oare să zămislească cohortele de soldați ce urmau a fi nimiciți în frumoasele războaie, căzând sub panașele lor?! Sau lungi șiruri de negustori ducând coșuri unse cu grăsime, pline de pește, sau astrologi... prostii, toate astea sunt istorie, falsificări ale istoriei!

Ei erau vii, se mișcau, se autoadmirau, un Narcis de două sexe, față în față, se îmbrățișau, se săturau unul de celălalt, în pagina timpului, al ilicitului, răsfățându-se în oprobriul convențiilor. N-ar fi fost atât de nemulțumiți, de tensionați, dacă ar fi fost lăsați în pace, dacă s-ar fi luptat pentru fiecare după-amiază, pentru fiecare juisare, pentru fiecare centimetru pătrat al pielei ce acoperea trupurile lor magnifice.

Evident! În acest domeniu nu se va inventa nimic nou. Iubirea ilegală, cea mai rapidă iubire, cea mai perfectă. La asta slujește societatea, reumatismul ei poliarticular cronic. Societatea, ca un paravan indignat, ca o bătrână mătușă care face cu ochiul, fericită că strănepoții ei sunt încă virili, că mai lucește în soare crupa marilor trăpași spre care aleargă, rasate, nostalgicele iepe. Cupluri-cupluri, anistorice, anaerobe, anti-evoluționiste, ignorând progresul și bunul simț. Falimentarul bun-simț în care aveau tot timpul să se bălăcească până la sfârșitul lungii, infinitei vieți.

Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Paralela 45, Pitești, 2002, pp.214-215
foto de jan saudek

„bunavestire“ de nicolae breban

nicolae breban 

bunavestire 

editura paralela 45, pitești, 2002

 554 pagini broșate

 coperta de done stan

actualitatea lui nicolae breban

probabil că bunavestirea lui breban este un roman de necitit în ziua de azi. eu însumi am avut legere interruptus de vreo câteva ori când am intrat în el. însă ciugulit cu insistență, chiar merită. căci breban râde aici ca mucul la deget de „burghezia“comunistă a anilor '50.

și ceea ce e cel mai important, râde cu STIL. deși lungi ale dracului, frazele lui breban nu se termină făr-o scânteie de ironie. uneori nu se termină - te lasă-n suspans tantanaa, sau într-un hohot ha-ha sau he-he.

trebuie să te-obișnuiești cu digresiunile lungi ale lui breban, să le exersezi dinainte pe thomas mann, robert musil sau hermann broch. căci, practic, șpilul lui breban sunt tocmai aceste digresiuni complice cu cititorul. digresiuni jucăuș-postmoderne, prea-postmoderne pentru acele timpuri (anii '70, când a fost scrisă cartea). digresiuni care se transformă cu sarcasm fie-n rechizitorii, fie-n miștouri (uneori subtile, alteori de-adreptul).


scene din viața de provincie românească  

traian-liviu grobei este un tinerel subțirel care merge la sinaia în vilegiatură. cu un tranzistor legat de gât cu șireturi, are ca scop plăcerea și instruirea. când, pac! o vede, asemeni lui frédéric moreau pe doamna arnoux, pe lelia haretina crăiniceanu. bunăciunea beliciunilor de provincie! el e un intelectual provincial, dornic de tot ce-i plăcut și instructiv și nu se poate să n-o aibă. doar că ea e o fleorțotină înnebunită să se lipească de trupuri cu-adevărat virile și mai ales dacă nu titrate, măcar tari în parcare. cam asta este prima parte, o intrigă amoroasă între el și ea.

întorși fiecare la casa lui, el pornește curtatul. doar că cei curtați vor fi părinții ei, ea fiind ocupată cu bicul provinciei, un oarecare cârstea... și iată-ni-l pe traian-liviu grobei, vizitându-și viitorii socrii, găsind în istoria familiei o parodie de übermensch, mihai farca, un infatuat ratat răposat care citea almanahuri și se credea buricul universului. și, în final, când traian-liviu grobei și-o pune cu lelia haretina crăiniceanu, o lasă.

ca să-și acopere golul vieții, traian-liviu grobei găsește documentele postume ale übermensch-ului de provincie, documente pe care le clasifică, ca un adevărat apostul pavel, și în jurul căruia se-adună un grupuscul de persoane, lume bună, de cluj, la fel de dornică în găsirea sensurilor.
morala - chiar dacă ești sau nu ratat social, e mai bine să-ți pui în aplicare pasiunile și ideile, indiferent de ce gândesc ceilalți.

Încet, încet, parcă sugând forță din trupul fostului merceolog care se descărna tot mai mult, Farca urcă pe bolta memoriei, invadă tot mai multe ființe, locui în locul golului lor, îl umplu. Le dădu, dacă nu un sens, atunci o justificare, o certitudine că trăiau, Vai, uneori, nu știm dacă trăim, uneori trebuie să ne încredințăm sau să trăim mai mult, mai puțin. Sistolă, diastolă. Un pumn care se deschide și se închide. (p.540)

ironie și mișto

mi-a plăcut toată cartea, pot spune. pentru că, deși frazele peltele mă exasperau uneori - nefiind la obiect - aveau ceva care mă făceau să merg mai departe, mă zgărmănau, mă gâdilau, îmi produceau mâncărimea de-a merge mai departe, în genul „ce dreacu' mai fac nebunii ăia?“

iată cum se raportează scriitorul la personajele sale:
Ah, ce plictiseală! - Sale métier! cum ar fi spus diavolul, odată, cică. Chiar și Clujul ar fi fost mult mai interesant, snobul și ironicul dr. Boris Sidorovici, canonicul pedant Deliman și corespondența sa, cercul doamnei Mathias, nepotul ei care-și târâia piciorul, campionul de înot și anarhistul Korcimarov, „bătrânii“ detronați, fostul general și amicul său Mahalek, răutăciosul Andrei M., ce iubea o bibliotecă... (p. 521)

miștouri multe în roman, despre figurile muncitorimii îmburghezite, cu bășini boierești; miștouri chiar despre orânduirea comunistă, lipsită de sensuri; miștouri chiar despre amor, văzută, dacă nu ca sex sălbatic, ca delir mistic; miștouri despre autorul însuși, care nici el nu prea știe ce scrie, așa că se mai întrerupe, de grija cititorului.

concluzia?

un roman ciudat, unic pe la noi, asemănător cu lumea în două zile a lui bălăiță. care m-a distrat livrește într-un mare fel. nerecomandat cititorilor de tren sau metrou, deși io mi-am umplut foarte relaxant, cu această bunavestire, diminețile spre serviciu, zâmbind.

alte opinii blogosferice la andreea toma,

„boala și visul“ de dan stanca

dan stanca
  boala și visul

 editura tracus arte, bucurești, 2013

  367 pagini broșate

autorul copertei neprecizat

ghiocelul din carici

singurul merit al cărții este stilul lui dan stanca, care te subjugă, și te prinde în plasă, deși personajele nu-s de doamne-ajută, amploiați comuniști, acum pensionari de tranziție. un bloc, un sat, nițel (sub)urban. încă de la-nceput, eroii romanului dau colțul, ca să ne săturăm de suspans - e vorba despre fi-su și tac-su, unul e omorât de un soț încornorat, altul de cancer. și așa începe povestea, de fapt poveștile familiei distruse și ale altor asemenea.

și așa pe vreo două sute de pagini, dar nu e totul pesimist, depresiv, autorul mai bagă mare câteva ironii, pare că se bate pe burtă cu tine, ți-arată că vezi, cumetre? io nu țin nici cu personajele mele, bărbații-s niște animale, femeile-s niște bagaboante! sunt cam defazate, săracele personajele mele, da' nu-i așa că-i tare chestia asta?

de pildă, continuă autorul, e unul, viță de boier, care se duce la bodel, la crucea de piatră, se urcă el la curvă, se dezbracă și când, ce să vadă curva? ce să vadă el? din carici îi iese-un ghiocel firav. scandal, devine de pomină daravera, jmekeră, nu-i așa? păi da, că faza te scoate din poveste și-ăsta-i de-abia începutul!

că urmează o orgie prin munți, cu călugări sataniști și fecioare pofticioase, misticisme cu miasme legionare, și să te ții! aștepți ca acțiunea să se-nfierbânte ca-n focurile iadului, imaginația se excită, se scoală și... fâs, dan stanca nu continuă, se oprește unde-ar trebui să-nceapă, la fel ca-n celălalt roman craii și morții,se-ntoarce degrabă-n cotidian, rupe visul, dezamăgit că unde dracu' merge lumea asta, dar atras irezistibil de ea, lua-o-ar dracu'.

revin: un roman scris excelent, însă în umbra dezamăgitoare a resemnării.
nerecomandat optimiștilor ca mine, cărora le va strica mojo-ul. mie mi-a făcut-o.

„kinderland“ de liliana corobca

cum e să fii copil de căpșunar?

din nou un roman cu temă explicită: ce e cu copiii români (moldoveni, whatever) lăsați acasă de căpșunari, adică ăia plecați să câștige banul gros în afară. ei bine, și copiii ăștia rămași - ce-i cu ei? se-ntreabă autoarea. și se iaca scoțând un roman realist în mare vogă (cel puțin la cei cu suflet lăcrimos).

personajul principal e cristina. are 12 ani și tre' să-ngrijească de cei doi frați mai mici. și cam tot romanul e scrisoarea ei către noi, ca o dare de seamă. cine nu se topește ca lumânarea la focul unui copil necăjit? dickens a scris o-ntreagă industrie pentru burghejii vremii sale. noii noștri scriitori au scris despre copilăriile lor comuniste, dar inocente drăgăliță-Doamne.

mie mi-au plăcut cel mai mult auto-ironiile moldovenești și-aici liliana corobca e bazată:

„Moldovenii, săr Obama. Ei au reparat și chiar au construit Turnul Eiffel, Aeroportul din Dubai, Turnurile Petronas din Kuala Lumpur, Centrul Financiar Internațional Nr.2 din Hong Kong, Empire State Building din New York, Sfânta Sofia - Istanbul, Opera din Sidney - Australia...“ „Vai, spune Obama foarte impresionat, și de unde vin acești moldoveni?“ (Aici un copil, consilier al lui Obama, trebuie să arate pe hartă Moldova). „O țară atât de mică pentru niște constructori atât de mari?“ „Nu, săr Obama, Moldova e ofisul lor, iar ei sunt în toată lumea.“ (p.130)

De la noi din sat numai în Africa n-a plecat nimeni. Încă. (p.130)

kinderlandul.

este atunci când cei mici se joacă de-a cei mari, se spune în carte. însă eu, la finalul cărții, am constatat că romanul este un kinderland pe invers, adică-i un joc când cei mari se joacă de-a cei mici. nu spun că jocul nu-i frumos, dar îl prefer jocul celor mici. oamenii mari au uitat să se joace, iar jocurile lor sună fals. poate romanul ar fi fost perfect pentru adolescenți, însă în mod sigur trebuia altfel scris. adolescenții se boringesc repede și zvârlă cartea cât colo.

personal, aș fi preferat să citesc despre tema „romanului“ acesta într-o povestire, cel mult într-o nuvelă - care-ar fi ieșit fenomen, nu alta! așa, cele 179 de pagini, în care cauți cu lumânarea jocul, imaginarul și fantasticul - atât de specifice universului copilăriei - sunt cam multe.

„jurnalul unui cântăreț de jazz“ de bujor nedelcovici

bujor nedelcovici
  jurnalul unui cântăreț de jazz

 editura all, bucurești, 2013

  261 pagini broșate

 coperta de alexandru novac

o carte foarte bună doar pe jumătate. a doua.

este extrem de clar că acest roman va rămâne în istoria mea lecturoasă ca primul roman a cărui numai o singură jumătate mi-a plăcut. și chiar MI-A PLĂCUT! din nefericire pentru carte, a fost a doua jumătate și, dacă nu era concursul literar augustin frăţilă, nu dădeam de ea. fu ca la partidele alea de amor când de emoție sau prea multă dorință, nu se-ntâmplă nimic, apoi ca din senin devii pe alcaline. 

din primele pagini, înțelegi că personajul este un om ce șade la paris și care-și scrie jurnalul. a fost cântăreț de jazz și trăiește c-un cotoi, bill. vrea să vadă numai frumusețe, dar vede numai urâțenie, cu țâfna existențialistă de intelectual român ce nu-i convine nimic - el e geniu și lumea e aia proastă care nu-l înțelege, știți voi... așa că-ncep să se perinde anodinități, butade și referințe lame, de-ncep paginile să se-ndoaie la cât le scapi din mână de soileală.

începi să te-ntrebi dacă autorul dimineții unui miracol și-a propus, ca personajul acestei cărți, să uite să scrie.

dar de la pagina 103 te trezești. personajul parcă întinerește. începe să VADĂ, se-ntâlnește c-o gagică, i-o dă chiar la budună, se-mprietenește cu fi-su, cu tovarășii indignați ai acestuia, începe să cânte beatles, stones, mccartney, dylan, jagger, roger daltrey, springsteen. totul până când i se-ntâmplă ceva cu cotoiul său, bill. mișto de tot bill ăsta, un personaj memorabil, un fel de înger păzitor.

nu știu - și asta e mișto la romanul ăsta - dacă a doua ipostază a jurnalierului (de om de acțiune) e mai bună decât prima (de filozof), dar io am găsit-o mai plină de viață, am îndrăgit-o mai mult. și m-a amuzat. și m-a scos din boringeală.

Când am fost în scuarul din apropiere m-am jucat cu un copil care a venit spre mine. Și chiar am făcut câțiva pași de dans. Să-ți spun un secret: iubesc mult copiii și animalele și uneori... nu oamenii, așa, în general, cu un om, un bătrân, un bărbat frumos care merge frumos, o femeie elegantă ccu o privire distinsă... privirea și ochii sunt foarte importanți pentru mine... Și încă un secret! Ție îți pot mărturisi! Acum câteva luni m-am dus la Père-Lachaise. Am mers de-a lungul aleilor și deodată, ce idee mi-a venit? Să mă opresc în fața cavourilor, să îi salut pe cei morți, să duc mâna la tâmplă și să fac o plecăciune, dar am uitat să iau trompeta și să cânt pentru ei. Un gardian mă urmărea, simțea că se petrece ceva bizar cu mine. Dar i-am salutat pe cei dispăruți și asta mi-a provocat multă plăcere și bucurie, ca și cum ei mi-ar fi răspuns! Da-da! Parcă am auzit un glas spunându-mi: „Rămâi cu bine și nu uita să trăiești frumos!“ (p.131)

o altă impresie (singura găsită pe net) la micawber.

poza autor de aici.

„negustorul de începuturi de roman“ de matei vișniec

matei vișniec
  negustorul de începuturi de roman

 ed. cartea românească, buc., 2013

  374 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

un roman despre roman

o carte cu șanse reale, dintre cele finaliste, să ia premiul concursului literar augustin frăţilă.

epitetele romanului ca postmodern, „caleidoscop“ (cum însuși autorul l-a numit în titlu) sau anti-roman nu au importanță când, odată începute, paginile romanului te cuprind ca o caracatiță și, încep să-ți dea palme cu fiecare tentacul în parte. 

o organizație secretă din care face parte un anume guy courtois care povestește cum de două secole vinde scriitorilor începuturi de roman care-i fac celebri cum ar fi bunăoară camus kafka céline sau hemingway mai avem un scriitor M. care e atras în această organizație și care scrie poeme pentru o gagică dar și un roman despre un oarecare X care se trezește singur în oraș sau chiar pe planetă și devine stăpân pe întreaga lume multe alte începuturi de roman care par cumpărate de la guy courtois care vine de altfel și în românia să vadă casa monteoru fostă uniune a scriitorilor dintr-o țară altfel ocolită de premiul nobel pentru literatură - dincolo de această „acțiune“ care nu e, de fapt, acțiune, avem Probleme. revenind la comparația cu caracatița, aici caracatița nu aruncă cu cerneală să nu mai vezi nimic, din contră: ea soarbe cerneala realității, să-i vezi - în mod clar - goliciunea.   

în lumina la mișto ai postmoderniștilor, și matei vișniec ia la refec umanitatea contemporană pe temele Grele ale lumii, ca poluarea foametea obezitatea integrismul pericolul nuclear traficul de droguri energia nisipul deșeurile și însuși Romanul de fapt arta care e posibil să înceteze a fi ceea ce fost și să devină mecanizată adică total inutilă. 

ca în piesele de teatru, și acest roman este plin de umor. câteva racile ale literaturii române nu lipsesc - orgoliul și caracterul pestilențial al unor scriitori români, complexele și ambițiile inerente. o nebună securistă inventează un nou stil de scriere - a energiei verbale, un senzor dream patch înregistrează toate visele pentru a fi folosite literar,  un calculator creează opere literare pentru scriitorul GUȚĂ, o curviștină numită ri se dovedește un vampir literar un mort povestește despre porumbei etc.

un roman bun este o victorie în timp - cât anume vei fi marcat de un roman după ce-l citești. Sunt romane care te însoțesc timp de o viață, care rămân în tine, care durează... (p.370)

a avea pe sine o etichetă cu parfum american e ca și cum ți-ai fi rezervat o fereastră secretă spre vis. (p. 212)

„un singur cer deasupra lor“ de ruxandra cesereanu

un subcer de victime și de călăi

evident că nu-i nimic deranjant când niște personaje - multe și felurite - sunt colorate de lumina timpului istoric în care ele se povestesc. însă când acestea ies cam mânjite, zgâriate de un tezism voit (comunismul a fost o orânduire rea), orice plăcere estetică dispare.

avem o mulțime de personaje, unite de-un cer. un cer de mucava, fals care le cade-n cap tuturor. singurul „merit“ al acestor personaje nu e altul decât că sunt rănite. mai concret vorbind, ele există doar pentru a fi fie victime, fie călăi ai comunismului. să ne ierte autoarea, dar putem simți milă față de destinul unui personaj (victimă); putem simți revoltă față de destinul altuia (călău), dar când mila și revolta ni se tot zgândăresc obsesiv, începe să ni se-aplece.

o partizană. un vânător de partizani. un deportat în bărăgan. un activist. o măicuță la canal. un torționar aferent. și tot așa... avem și un miner, l-avem până și pe iliescu (ilișoi - sic!).

evident, nu e totul eșuat. intenția autoarei - ce ne sare iute-n ochi -, aceea de scrie, cu instrumentele literaturii, despre istoriile mici ale comunismului românesc, intenție onorabilă, de altfel, îi iese mai ales când iese din realismul strepezitor și-alunecă în magie, ironie și, uneori, umor.

Și îl visa așa: Marcu stătea cu spatele la râu și era tot făcut din apă, se scurgea ca un turn de apă șiroind cu bucăți de carne omenească, Aurelia îi vedea ochii plutind în râu, și gura, și dinții, apoi urechile, nările și gâtul crestat ca un guler de domnișoară, apoi o femeie care era chiar ea îi punea la loc ochii și dinții, urechile, nările, gâtul, i le cosea cu apă din râu și la sfârșit lega tot într-o năframă, strângea năframa la piept, o legăna ca pe un pui de om, apoi o desfăcea, iar capul lui Marcu era acolo ca un cap proaspăt tăiat de sfânt. Asta visa Aurelia o dată pe an, devreme, în zorii zilei, când nici ceața, nici roua încă nu se făcuseră simțite decât prin miros, și nu prin văz. (p.57)

astfel, avem un amant cu mădularul tăiat ce devine un corp delict, un ceaușescu bâlbâit care ia lecții de logopedie, coana leana vrea regină,

per ansamblu, pentru câteva povestioare aromate, trebuie să-nghiți povestioarele leșioase dintre ele.

sursa foto

cartea se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar augustin frăţilă. 

„sfârșit de sezon“ de marius chivu

marius chivu 

sfârșit de sezon 

editura polirom, iași, 2014

 242 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

 cu foto de cosmin bumbuț

tendințe păcătoase 
nu știu, probabil că, după ce un critic scrie o carte, tendința cititorului (care-a auzit de el) e să bage colții exigenței mai adânc în ea decât dac-ar fi scris-o vreun scribălău blajin. habar n-am dacă asta-i bine sau nu, dac-o fi riscul meseriei - dar io-ntotdeauna-i voi admira mai mult pe criticii care și „scriu“, decât pe-ăia care nu.
în fine, să lăsăm autorul și să trecem la carte.

alea rele
să-ncepem cu ceva general: nu toate povestirile - da! e un volum de povestiri! - au ajuns la mine. una chiar a trecut val-vârtej pierzându-se-n văzduh ca fluturu' lui alecsandri, fără să lase ceva (povestirea obiecte pierdute). alteia (povestirea cel mai departe) i-am simțit doar răceala - asemenea gheții pe care-o ține personajul la testicule. iar în ultima povestire (în fața conhistadorilor), referințele de care fac paradă cele două personaje mi-au încețoșat ochelarii și n-am mai văzut nimic altceva.

alea mișto rău
nu trec mai departe înainte de a-mi înnoi stupefacția față de calificativele din blurbul editurii gen „îndrăzneli de limbaj pe care unii le vor considera șocante“ sau chiar față de ceea ce a afirmat cogeamitea cărtărescu la lansare, că cică ar fi piperate cu niscaiva pornoșaguri. pesemne că rațiuni de marketing te-ar face să spui că, bunăoară, fragmentul

M-am masturbat la birou... Cu un highlighter... M-am gândit cum m-ai futut atunci pe la spate... În toaleta albastră... De la Cărturești... (p.90)

ar fi ceva „șocant“ sau pornoșag. e un dialog cât se poate de firesc, în budoarul unde unul și cu una se fut (sau, pardon, fac dragoste). singurul lucru „șocant“ ar fi, de pildă, stăpânirea scriiturii, stilul nederaiat într-un gen literar (cel al povestirii, adică) dat în mă-sa de greu.

dar să trecem la chestiile serioase, amintind povestirile care m-au atins la corazón: în primul rând petrecerea (din care tocmai am citat mai sus), în care un tânăr ajunge la un children party, prilejuit de aniversarea băiețelului amantei lui. drăgălășeniile inocente ale adultului cu copilașul - bucălat ca un înger -, în antiteză mai apoi cu amocul din budoarul mămicii - sexy ca o diavoliță - completează o experiență pe care autorul a reușit să mi-o scoată din livresc, și să mi-o apropie de parcă eu eram ăla. și nu mi-a fost clar (care operă literară ne e, oare, clară?) dacă sentimentul de singurătate al personajului în prezența adulților (chiar și a amantei) s-a diluat puțin, intrând în lumea copilăriei, a celui mic, preocupat de dinozauri.

am intrat ușor și m-am simțit ca acasă și în povestirile de la țară (deși io n-am stat mai mult de vreo douăzeci de zile în viața mea la țară). de pildă, în povestirea în familie, un tânăr vine de la oraș să-și viziteze tatăl (dar și bunicii - bunicul sclerozat, bunica insomniacă). povestirea e ca un film compus din gesturi și dialoguri, iar dincolo de cuvinte, delicatețea față de familie și nevoile egoiste se-mbină ca un puzzle. ce s-alegi?: dragostea față de familie, sau dragostea față de viața ta pe care ți-ai făcut-o? obiceiurile strămoșești ale satului sau nevoile tale personale?
și reiese că despărțirea e irevocabilă - tot ce poți face e să profiți cât mai mult de prezența lor, a membrilor familiei. până la urmă, se descurcă și singuri, așa cum te-u învățat și pe tine, orășeanule.

povestirea întoarcerea are ca subiect tot satul, însă de data asta satul cu elementul lui extraordinar, fantastic, experiența limită, ce se cere a fi povestită. victor, nepotul anetei lui dumitru își vizitează bunica. o iubește, dar nu poate face prea multe, viețile bunicii și a nepotului sunt demult diferite și paralele, însă de-acolo, din sat, va trebui să vină ceva care să-i sporească bătăile inimii, să-i zvâcnească tâmplele.

am găsit și trei povestiri care m-au amuzat - deși una dintre ele este despre un mort. în alta, un tânăr vamaiot e smântânit de doi ciumalăi necunoscuți, așa, de pomană. este ceva fin cum reușește autorul să descrie fluxul gândurilor victimei, luminate de stelele verzi și de zdrumicate de carabe:

Iftimoaie vine!, capul îmi atârnă greu, abia aștept să văd dacă sunt eu, cel care susține întruna că pe noi în viață ne ține doar ura, percep violența loviturilor, sunt conștient de situația în care mă aflu, mă cunosc prea bine, știu că noaptea asta nu-i de mine, dar sunt atent la ce mi se-ntâmplă, mă interesează propria nenorocire, vreau să pot să m-ascund, să văd cât mai mult, vreau să văd când mi-e frică cel mai mult, totuși nu eu, pare că altcineva cu care împart același corp ia bătaie în imediata mea apropiere, sunt lipit de mine, sunt dezorientat, ei dau mai mult în cap, corpul meu e un arbitru prins într-un ring strâmt, ajuns într-o încleștare ce nu-l privește, încasând loviturile răzlețe în focul încrucișat al unor pumni și picioare abătute de sus, de ce cad rinoceri din cer!?... (p.112)

per ansamblu, avem un volum foarte bun de povestiri, gen cam rar pe la noi, în ultima vreme. marius chivu face atmosferă, din gesturi și imagini, dinamizează prin dialog și - ceea ce mi se pare cel mai important - a remarcat-o și cărtărescu la lansare - își pune probleme pe teme mari și serioase: singurătate, moarte, iubire. și-i iese cușer.

la cărturești cu concurs: „abisa“ cu iulian tănase

abisa

abisa, palev iona, somnul, pisica halucinogena, abiscruda și altiulius sunt personaje din carte „abisa“ de iulian tănase (editura locul tare, 2007). carte-puzzle, alcătuită din 115 povești, nu e nici roman, nici carte de poezie, ci e un experiment în genul suprarealist după care autorul se topește, ca ceasul din tabloul lui dali.

împreună cu librăria cărturești, ofer această carte celui care va răspunde la întrebarea: care este poetul (neo)suprarealist român pe care-l invocă cel mai mult iulian tănase?

răspunsurile pentru concurs le primesc în josul acestui post - în chip de comentarii blogspot sau facebook -, până luni, 27 octombrie, ora 14,00. răspunsul va fi ales prin random.org. posesorul îl va primi în cadrul evenimentului de mai jos (sau prin poștă pentru provincie). 

ce mai face scriitorul?

luni, 27 octombrie, la ora 17:00, la cărturești verona, autorul iulian tănase este invitat de nadine vlădescu să răspundă unor întrebări formale și informale, în fața cititorilor.

prima zi de FILIT

obişnuit cu evenimentele pe genunchi (sau improvizate între genunchi), am rămas fără grai în faţa organizării fără reproş a gazdelor.

cules de la gară noaptea, după ce-am greşit coborând mai devreme în altă gară (nicolina - da, iaşi-ul are 2 gări, nu ca rădăuţiul 4, cum aveam să aflu de la matei vişniec), am ajuns cu bine la hotel moldova.

prima surpriză

de cu zori, am participat la casa balş la cenaclul de liceeni alecart, unde un grup numeros de adolescenţi cu microb literar au participat la un dialog efectiv cu doi scriitori - britanicul james meek & italianul fabio stassi. am primit revista liceenilor - una full color, pe hârtie cerată, de peste 100 de pagini, care bate la cur prin prospeţime majoritatea revistelor literare de la noi.

câteva citate ale celor doi scriitori, culese cu gura căscată:
- rasismul este ordinea distrugătoare a lumii;
- într-o ţară cu conflicte, orice conversaţie devine periculoasă;
- o carte reuşită e aceea din care cititorul recunoaşte personajul ca şi cum l-ar fi pipăit orbeşte înainte.

a doua surpriză

l-am cunoscut pe matei vişniec, cu lupta sa contra societăţii de consum, în favoarea unui viitor uman. scriitoarea iraniană hiper-sexy a povestit despre dictatura iraniană şi de literatură ca manifest. ioana nicolae a vorbit frumos despre dictaturile mici, a dramelor familiale. (păcat de moderatorul antonio patraş care s-a cam făcut de galben.)

a treia surpriză

cezar paul bădescu a scos untul din mircea cărtărescu, unul literar-intim, în conferinţa de la uluitorul teatru din iaşi. un cărtărescu de seri mari, cu arome de kafka, eminescu şi cortazar. cu lecturi din mendebilul & levantul.

un cocktail oferit de polirom & un maraton de poezie de noapte a fost postludiul de final al nopţii.

„portbagaj“ de ciprian măceșaru

ciprian măceșaru
 portbagaj
editura trei
 bucurești, 2014
101 pagini broșate

cum să fii al dreacu'

mai mult nuvelă decât roman, autorul ne oferă o partidă de citit exact cum e mai bună pentru ziua de azi: scurtă și rapidă, ca o partidă de sex cu irinel columbeanu.

scurtisimo:
1. un tip vrea să-și recupereze nevasta care acum îl înșeală - sentimental - cu o țigancă țâțeră. așa că istețul nostru găsește un mijloc nu doar de a-și buciuli nevasta, ci de-a pune mâna pe visul oricărui bărbat - menajul à trois;
2. tipul are un băiețel, căruia-i tot supraveghează preocupările și gesturile, ca să nu-l găsească, doamne ferește, fătălău;
3. tipul are un tată cu care seamănă - bătrân, expirat și enervant ca un hemoroid curios.

ce gândește eroul:
Acum devenisem un om puternic, un Übermensch. Nu mai făceam parte dintre cei slabi, dintre victime. Credeam că lucrul acesta mă va face și un artist mai bun, un scriitor mai curajos. Când îmi imaginam beatitudinea, nu îl puteam vedea pe om decât într-un stadiu de idioțenie. Consideram că fără momentele de întunecare, fără Demon, fără spaime, omul nu e stârnit în sens cognitiv de nimic. Ca să își imagineze fericirea, are nevoie de tenebre. Sfioșenia e bună în biserică, dar nu în artă. În artă trebuie să fii al dracului. Un om care niciodată nu e obraznic ajunge să fie un mare plicticos. Obrăznicia e palma care înroșește carnea palidă a cuviinței, care te ajută să ieși din convențiile absurde, eliberând sinele, care te ajută să descoperi lucruri noi, să progresezi, să devii mai bun în ceea ce faci. (p.48)

ei bine, tipului îi ies combinațiile. dar până la un punct, când va trebui să și-o ia - și cum anume tipul nostru se va trezi pe cap cu un cap de african, va trebui să citiți cartea - și asta e ceea ce nu mi-a plăcut - ideea „moralizatoare“ a cărții, că eroul va trebui să și-o ia (chiar dacă ridicol și absurd). nu pogodi!, pare să zică autorul.

ce-a fost mișto, pe lângă c-a fost rapidă, ca un strănut, e c-a avut intensitate (tot ca un strănut care te scutură) și percutanță. mi-aș dori să mai încerc astfel de romane, fără paragrafe superflue, cu fiecare cuvânt eficient și la locul lui. m-a suprins (plăcut!) la final cât de la locul lor îi sunt cărții toate mădularele. și acțiune, și psihologie, și erotism, și ironie, și absurd, și idee, și colocvial, și experiment - autorul le-mbârligă cușer.

au mai scris despre carte: constantin piștea, roxtao, dan-liviu boeriu, adrian romilă / convorbiri literare.

„zoom. gaura de vierme“ de george geacăr

george geacăr

                              zoom. gaura de vierme
          casa de pariuri literare, buc., 2013
                                        84 pagini broșate

vorba ceea - în spate liceu, în față muzeu - se aplică și cărții ăsteia: copertă ba, conținut da.  

să nu vă speriați dacă aduc aici cuvântul SPAIMĂ, care subsumează poeziile de început ale antologiei - ea e doar un cuvânt în textul câte unui poem. în rest, imaginile sunt șucare, cu peisaje urbane, unele nostalgice, altele ironice, și câteva - alea mi-au plăcut cel mai mult - șugubețe:

omul e ceva trecător

un cerșetor oprit lângă blocul nostru 

se pișă. blocul 

nu va crește mai mare

nici nu se va usca (p.27)

 ***

războiul cel mare

țânțari molii furnici

gândaci de bucătărie

dau asaltul

noi și pet ne-apărăm

în calea răutăților

apărăm roma bizanțul

barbari din stepa de dincolo

de șoseaua de centură

încornorați chitinoși din subsoluri

bateriile de inox exhală duhori

în chiuvetele noastre. gresia și faianța

spălate cu detergenți de firmă!

rezistăm. spuneți lumii

că noi aici apărăm occidentul

și orientul

septentrionul

și teritoriile de miazăzi

suntem în calea tuturor răutăților

unei voințe 

cu mult mai mari (p.33)

după jumătatea lecturii cărții, mi-a venit în ochi un glob muzical de sticlă cu peisaje, din acelea pe care le scuturi și care, pe lângă că-ncep să cânte corazon de papel, nasc înăuntru vârtej și ninsoare albă de polistiren. așa și aici - niște nisip curge din cutia poștală și se face deșert, trei lalele șed într-un borcan, o grădină e brăzdată de-o apă, un aer e neorealist, un vânt spulberă, un dumnezeu face poezii, un praf curge din stele etc. - iar muzica de fundal e una lină, vie și tremurândă. 

ultimul ciclu e mai povestaș, dar și mai melanholicos, cu tumbe prin trecut. 

instinctul de conservare inventează povești.

de la douăzeci la treizeci inconștiență. de la treizeci la patruzeci disperare.

de la patruzeci la cincizeci lucruri de strictă necesitate. și acum

rezultatul: cimin ăzaetnoc un (p.58)

atâția ani mi-a stat mintea numai la ziua de mâine 

cum să-mi trăiesc clipa

tocmai acum (p.72)

țin minte clar ziua când am fost fericit:

veneam spre casă cu două sticle într-o sacoșă

trebuia să fac rost de lapte

făcusem.

dumnezeu la cine să se uite

dacă nu eram decât eu. (p.57)

bun.