„drumul egal al fiecărei zile“ de gabriela adameșteanu

gabriela adameșteanu 

drumul egal al fiecărei zile

 editura polirom, iași, 2008

354 pagini legate 

coperta de carmen parii

portret de tânără provincială în anii '60

fără doar și poate, dimineață pierdută - despre care am scris aici - e Romanul gabrielei adameșteanu, capodopera sa. după ce-l citești, orice carte de-a ei, mai ales aceasta, scrisă și publicată înainte, ți se pare mai slabă.

dar asta nu înseamnă că drumul egal al fiecărei zile, publicat acum 40 de ani, a cărei a șasea ediție tocmai s-a lansat, e o carte rea. publicată și în colecția romanul de dragoste a editurii eminescu, cartea a fost delectarea tinerelor românce provinciale, care s-au recunoscut deîndată de parcă s-ar fi privit în oglindă. un fel de literatură feminină roz, cum a declarat însăși autoarea la lansarea de azi.

(i)moralitatea unui regim politic, constrângerile sociale, interzicerea avortului, mizeria de cămin studențesc, parvenitismele provinciale - lumea acră a unei femei tinerite în anii '60 nu mi-a părut cu nimic diferită de alte romane din comunism.

un interviu mișto cu autoarea, pe acest blog, aici.

poate diferența specifică ar fi stilul, căci sunt multe pagini delectabile lecturistic. dar și această miere, care îndulcește lumea aceea acră, poate părea prea mult. și nu e nici o madam delcă, nu apare nici o turtucaie (acestea sunt din dimineața pierdută) care să te scoată cu scânteile lor jucăușe din apele atât de cenușii ale povestirii. nici măcar acea autenticitate pe care anii de jurnalism au adus-o ultimei cărți (de memorii) anii romantici.

poate singurul element comun al personajului principal, letiția branea, cu-al unei hipsterițe care nu știe cine-a fost ceaușescu este cumplitul egoism specific vârstei:

Nu vedeam oare nimic în jur pentru că nu mă gândeam decât la mine, așa cum îmi spusese înainte să plec, Marilena? Așa trăisem și lângă unchiul Ion, fără să-l văd, fără să-mi pese, încercasem prea târziu să-l înțeleg și de fapt nu înțelesesem nimic. Viața celorlalți aluneca fără ca s-o zăresc, cât timp aveam oare să mai fiu așa, m-am întrebat, apropiindu-mă de ea cu pasta de dinți și cu săpunul în mână. Nu simțeam decât ciudă și puțină rușine. (p.315)

ediția roz din librării